Foarte eleganta grafic carte de recitire a poemelor lui Eminescu mi-a adus imediat în minte Istoria lui Alex Ştefănescu (Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000). Sub titlul Ziua a opta, am încercat atunci, la apariţie, să înţeleg, la rece, mecanismul secret al gloriei cărţilor sale – roz-trandafirie şi negru-vineţie, în egală măsură. Bănuiam, cu argumente, că e la mijloc şi un dram de anume provocare: Jurnalist de excepţie şi de cursă lungă, Alex Ştefănescu deţine reţeta succesului şi arta seducţiei. El ştie să facă eveniment încorporând ingrediente cu încărcătură sentimental-emoţională şi în cele mai sobru-academice reţete. Într-un crochiu portretistic, mai notam că, plecat din Suceava, el păstrează ceva din firea alunecoasă şi patetic-exactă a moldovenilor septentrionali. Îndrăgostit de timpuriu de literatură, pe care şi-ar fi dorit-o comoară numai de el ştiută (o mărturisea într-un interviu), devine cititor de meserie – bun-conducător-de-texte – când înţelege că literatura nu poate fi, deocamdată, a unui singur om. Deprinde mai apoi de la cei din sud, printre care îşi duce veacul şi-şi poartă trupul, o nouă artă a vorbei iuţi şi în colţuri, cum ar zice Velea, şi se dedă fragmentului. Mircea Zaciu a ştiut curând că are de-a face cu „foiletonistul” prin excelenţă, spiritual şi moralist, meşter în „critică de întâmpinare, alertă şi sagace”, dar şi cu un autor de „bune comentarii fragmentare despre clasici, trădând o nostalgie a istoriei literare”. Pe care şi-o vindeca, iată, de-adevăratelea, decizând, în fine, că literatura este a lui. Altfel spus, Alex Ştefănescu ştie foarte bine, chiar prea bine, uneori, că în structura lor ascunsă critica şi istoria literară au doza de ficţiune inerentă comentariilor umane, mereu dependente de imponderabile. De aici nenumăratele libertăţi pe care şi le ia şi de care se bucură din plin, adică le degustă pe îndelete şi cu plăcere molipsitoare. O face cu un gust al spectacolului demn de aplauze – vezi emisiunile lui televizate, cu puneri în scenă baroce –, chiar dacă intervenţiile sale sunt doar câteodată sclipitoare şi memorabile, iar altădată mai degrabă sumare şi superficiale, fără a-şi pierde, în mod paradoxal, farmecul. Istoria… era aşezată, cu îndrăzneală greu de digerat fără icnet de contemporani, în continuarea Istoriei lui Călinescu: 1941-2000. Când toţi ştiau la ora aceea că lumea (istoriei literare româneşti) a fost creată în şapte zile (călinesciene), el vine şi declară: „iată, contemporani ai mei, a sosit ziua a opta, creaţiunea continuă!” Deşi „podul de piatră” nu s-a dărâmat, Alex Ştefănescu alege să ia totul de la început, de unul singur, „pe râu în jos”. Şi o face în calitate de scriitor, nu de responsabil cu inventarierea şi catalogarea operelor literare ale unei bune jumătăţi de veac.
Toate acestea sunt valabile şi în cazul noilor sale lecturi din Eminescu.
Alex Ştefănescu se reîntoarce la textul eminescian convins că acest lucru se întâmplă tot mai rar în zilele noastre nu doar dintr-o apatie generalizată a publicului cititor, ci şi din cauza comentariilor critice în căutare de originalitate care au acoperit misterul creaţiei eminesciene în loc să-l reveleze. Afirmaţie pripită, fireşte, un fel de titlu de ştire de scandal, căci să declari dintr-o trăsătură de condei că sutele de cărţi despre Eminescu au fost doar îndepărtări de esenţa operei acestuia e un pic cam mult. Oricum, se poate observa degrabă că relecturile din Eminescu nu se întâmplă neapărat din perspectiva unui critic şi istoric literar, ci din aceea de cititor-scriitor capricios, gata să ignore cu graţie şi umor regulile care i-ar incomoda spectacolul. Ca urmare, cu extrem de rare excepţii, Alex Ştefănescu pune între paranteze uriaşa exegeză eminesciană (o bibliotecă întreagă!) şi se aşază la masa de lucru singur. Mai întâi cu antumele eminesciene, apoi cu postumele, proiect în lucru. Pagina e explorată în două dimensiuni, adică în planitatea ei artificială, ca şi cum n-ar exista dimensiunea exegetică, dar nici cea a viziunii îndelung ruminate de poetul însuşi. În locul lor, ni se propune inocenţa decadent-jucăuşă şi jucată a cititorului septuagenar, cu forfota deloc ţinută în frâu a conexiunilor rebele, spumoase, neruşinate chiar, pe care mintea sa doldora de experienţe scripturale şi existenţiale le stabileşte în ameţitor delir. Reciteşte coborând declarat ştacheta, renunţând la viziune, la filosofie, la sondări de profunzime, privilegiind, în schimb, deschiderile bruşte spre anecdotica zilei, cu mici inserţii polemice, satirice, cu glume şi înţepături. Culmea e că această lectură plană dobândeşte volum şi dimensiuni neaşteptate, căci ea intrigă, instigă. Ca în cazul lui Escher, care îşi desenează în două dimensiuni cele Trei sfere, dând iluzia realităţii voluminoase şi vii, noile lecturi plane din Eminescu ne sugerează, în cele din urmă, că iluzia interpretativă a lecturilor infinite, infinit supraimposturate, e totul şi că lectura pe care noi o vom aplica acestor lecturi va revela extraordinara, miraculoasa volumitate a poeziei eminesciene, dar şi ştiinţa noului ei cititor de a o sugera încă o dată.
Alex Ştefănescu nu descoperă, aşa cum şi-a propus, „izvorul emoţiei”; nu are cum. Metoda sa e prea „umanizată” pentru a avea acces la taine şi izvoare. Dar că stârneşte pofta de a reveni la text nu e nicio îndoială. Cei care au scris vreodată despre poezia eminesciană vor fi nemulţumiţi de „simplitatea” noii lecturi şi vor reveni nu doar la textul eminescian, ci şi la propria lor interpretare. Am făcut-o eu însămi apropo de Luceafărul: după fragmentele publicate de A.Ş. în România literară, am revenit prompt cu interpretarea mea prin prisma androginităţii limbii române…
Alex Ştefănescu se pricepe la „arta de a admira şi de a provoca admiraţia”, cum definea Al. Paleologu critica, dar nu renunţă la nicio întorsătură/împunsătură de condei dacă o socoteşte „de efect”. Cartea e plină de incuri, de paranteze, de suspendări, de întorsături. O colocvialitate de bon viveur (sau de bon vivant!) care poate displăcea, dar şi cucereşte în aceeaşi clipă. Reparcurgerea pe îndelete a poemelor îşi asumă un dublu mesaj, căci rezultă, pe de-o parte, un elogiu (fie el şi redus la simple exclamaţii superlative) al limbii române pe care Eminescu a adus-o în modernitate („În timpul lecturii, m-am simţit nu numai entuziasmat, ci şi intimidat de ceea ce a putut să facă un tânăr din secolul nouăsprezece din cuvintele limbii române”), dar şi, pe de altă parte, un îndemn de dascăl către eventuali învăţăcei (deşi nu cred că elegantul volum le e lesne accesibil acestora): „Un om real a creat o operă de o valoare neverosimilă. Şi a avut ca mijloc de exprimare o limbă pe care noi, azi, o vorbim atât de prost! Poate învăţăm ceva de la el. Sau poate ne dăm seama, măcar, că suntem în stare să realizăm ceva extraordinar, dacă unul de-al nostru a făcut-o cândva.” Deocamdată, în ambele scopuri, citează copios din poemele recitite şi le mai redă o dată întregi la finele volumului, realizând un fel de reeditare în doi timpi. O ispitire la o nouă lectură, nu neapărat o nouă lectură.
Cum stăpâneşte arta comparaţiei memorabile, aceasta devine un mod de a lărgi cu iuţi împănări culturale orizontul prea fixat pe text şi pe prezent al lecturii. Senzaţia nu e nicidecum că te afli în faţa unui text critic, fie el şi atipic, ci că asişti la o conferinţă liberă de orice restricţii. La o şezătoare ca în vremea cercurilor de lectură. Autorul răspunde pe larg celebrelor întrebări de şcoală primară („despre ce e vorba în această poezie?”; „ce vrea să ne spună poetul?”) şi nu se sfieşte să povestească pe scurt, pe înţelesul tuturor, conţinutul: „În ultracunoscutul poem Luceafărul, există, cum se ştie [amănuntul că se ştie prea bine nu-l incomodează, dimpotrivă!], şi alte personaje, Cătălina, «o prea frumoasă fată», «din rude mari, împărăteşti», Cătălin, un servitor de la curtea împărătească, numit eufemistic «viclean copil de casă» şi Demiurgos, instanţa divină supremă. Este vorba, deci, de o construcţie epică. Mai exact, de o poveste de dragoste (fără happy-end). Protagoniştii sunt luceafărul şi Cătălina, care au fiecare câte un «sfătuitor»: luceafărul – pe Demiurgos, iar Cătălina – pe Cătălin. Povestea de dragoste este imposibilă, pentru că îndrăgostiţii nu sunt compatibili. El nu este un bărbat propriu-zis, ci o stea strălucitoare, cea mai strălucitoare de pe cer, iar ea – o femeie (fie şi de viţă împărătească). El este nemuritor, ea – muritoare”. Apropo de poveştile de dragoste, de care criticul e atras dinspre zona sa galeş-sentimentală, va introduce trimiteri la alte astfel de poveşti – „În memoria noastră culturală există multe exemple de iubiri irealizabile (sau realizabile doar cu sacrificii), de la aceea dintre Zeus, stăpânul cerului, şi Europa, prinţesa feniciană, din vechea mitologie greacă, şi până la aceea dintre riga Crypto şi lapona Enigel din poemul lui Ion Barbu. Cea mai cunoscută poveste de dragoste de acest fel este, desigur, aceea a lui Romeo şi Julieta, personaje în celebra piesă a lui Shakespeare”. Dar, conchide lapidar criticul: „straniul love-story din Luceafărul le depăşeşte prin frumuseţea sa literară pe toate”. Argumentul va fi o comparaţie „cultă”, aş zice, telegrafică, una care nu are în vedere învăţăcei neştiutori: „poemul are o eleganţă statuară, pare săpat în marmură de Praxiteles”. Tot astfel: „Portretul fetei de împărat este unul stilizat la maximum, ca sculptura lui Brâncuşi care o reprezintă pe «domnişoara Pogány». Aşa cum din modelul lui Brâncuşi, pictoriţa maghiară Margit Pogány, n-a rămas decât un ovoid cu ochi mari, din Cătălina (sau Veronica Micle, cum afirmă unii biografi ai poetului) nu este înregistrată în poem decât abstracţia unei feminităţi încântătoare, «o prea frumoasă fată». Construcţia lexicală «prea frumoasă», ca formă de superlativ, ar fi putut s-o analizeze numai Constantin Noica”. Dacă nu aflăm „ce culoare au ochii fetei, cum îi sunt desenate buzele, cum îi cad zulufii pe umeri”, amănuntul că „era una la părinţi” pare suficient pentru A.Ş. pentru a deduce că era „o răsfăţată, obişnuită ca părinţii să-i aducă, dacă ea îşi doreşte, şi luna de pe cer”. În fine, alt detaliu: „Şi mândră-n toate cele” pare un bun prilej pentru o divagaţiune lexicală: „Nu ştiu dacă un tânăr de azi are în minte sensul înalt al adjectivului «mândră», care, în limbajul popular, nu înseamnă numai «orgolioasă», «infatuată», ci şi «demnă de admiraţie». Când vorbea despre iubita lui, un tânăr de altădată nu-i spunea «gagica mea», ci «mândra mea»”. Suişurile şi coborâşurile comentariului continuă: „Episodul îndrăgostirii Cătălinei de luceafăr este de o eleganţă romantică. Fiecare scenă pare gândită de Visconti:”
Cam aşa, vălurit, în două dimensiuni fulgerate de trimiteri surprinzătoare, de fugare întrezăriri ale unor alte posibile dimensiuni, sunt recitite toate poemele antume, dar şi postumele acum în lucru. De pildă, în Privesc oraşul-furnicar „lipseşte un sens al priveliştii, totul funcţionează mecanic şi inutil (ca în teatrul absurdului, care va fi la modă peste o sută de ani) […] Mai lipseşte cineva care să aducă în scenă noi şi noi scaune, ca în piesa lui Eugen Ionescu…”. În altă parte, încercarea de a explica „nostalgia Nordului îndepărtat” la Eminescu se întrerupe dezinvolt cu o paranteză autobiografică: „(Aflat, cândva, în Danemarca, cu un grup de scriitori, am cerut insistent să fie înscrisă în program şi o descindere pe malul Mării Nordului, iar dorinţa mi s-a îndeplinit. Mi-amintesc bine momentul. Era o noapte cu un întuneric străveziu, blocurile de gheaţă gigantice se loveau cu un huruit măreţ-lugubru unul de celălalt. Ileana Mălăncioiu privea tăcută straniul peisaj, iar eu încercam să descifrez ce se petrecea atunci în mintea ei. Sunt curios dacă voi regăsi reminiscenţe ale acestui moment în poemele scrise de ea ulterior.)”
Scriind în 2007 despre cartea mea Feminitatea limbii române, Alex Ştefănescu îşi intitula comentariul Fragmente dintr-o oglindă veneţiană. Ei bine, i-aş putea returna descrierea. Lecturile lui din Eminescu sparg planitatea în care se aşază deliberat – şi poate prea îndrăzneţ-liber – cu cioburi de oglindă veneţiană. Ele vor îndeplini rostul de a reîntoarce cititorul la text.
Alex Ştefănescu, Eminescu, poem cu poem. La o nouă lectură.
Editura ALL/Allfa, 2017, 432 pagini