În anii din urmă, prezența Anei Blandiana în spațiul public de la noi a devenit din ce în ce mai discretă. Militanta tumultoasă din primii ani ai tranziției, sufletul Alianței Civice, nelipsită de la manifestația maraton din Piața Universității din mai-iunie 1990 sau din ședințele pline de scântei ale Convenției Democrate, vânată fără încetare de ziariști de toate calibrele, s-a retras, pas cu pas, din lumina reflectoarelor, dedicându-și întreaga energie sufletească și fizică colosalului proiect de prezervare a memoriei ororilor comunismului, gândit și înfăpuit împreună cu neuitatul Romulus Rusan: Memorialul Sighet și toate celelalte instituții create sub cupola acestuia: Academia Civică, Școala de Vară ș.a.m.d. Așa se face că astăzi, aparițiile Anei Blandiana în emisiuni de televiziune sunt rarisime și dedicate exclusiv unor evenimente organizate chiar de ea (conferințe la Sighet, lansări de carte) sau unor manifestări literare la care a fost invitată. Mai nimeni nu mai dă semne că ar avea curiozitatea să-i afle ideile politice, opiniile despre direcțiile în care clasa politică îndreaptă România, evaluarea legată de nivelul democrației românești de azi. Și este mare păcat, pentru că țara se află într-o situație în care are nevoie mai mult ca oricând de luciditatea și limpezimea unor minți precum cea a Anei Blandiana.
O excelentă mostră de viziune asupra democrației, luciditate și nuanțare a analizei o reprezintă cel mai recent volum al Anei Blandiana, Istoria ca viitor și alte conferințe și pagini apărut în ultimele zile ale anului 2017. Așa cum o sugerează titlul, volumul este alcătuit din mai multe eseuri, conferințe, articole publicate în presa literară, luări de cuvânt în întâlniri publice, în intervalul de timp dintre căderea comunismului stricta noastră actualitate. Din capul locului trebuie să spun însă că această carte depășește semnificativ banalele culegeri de articole și discursuri, situându-se, dacă doriți, în preajma unor volume similare semnate de Václav Havel, Adam Michnik, Vladimir Tismăneanu sau Nicolae Manolescu. Și aceasta pentru că experiența vieții în comunism este dublată la gânditorii de acest tip (dublați de scriitori de primă mână), de o cultură universală, la care se raportează în permanență și la o sensibilitate artistică menite să deschidă interpretării porți de înțelegere și viziuni inaccesibile simplilor „analiști” politici.
Pe urmele lui Isaiah Berlin, Ana Blandiana despică în patru, în unele dintre eseurile sale scrise sau/și rostite, firul ideii de libertate. Pentru aceasta intră cu precizia unui chirurg în măruntaiele sistemului comunist, dar și în cele ale nesfârșitei perioade de tranziție care i-a urmat. Așa cum spuneam, lectura atentă a unor scriitori fundamentali îi deschide uși de interpretare la care mulți dintre noi nu s-au gândit probabil niciodată, dar care, odată deschise, devin de domeniul evidenței. Iată un scurt fragment care ilustrează o idee la care un analist politic occidental nu ar fi putut să ajungă probabil niciodată pentru că nu avea cum să se întâlnească cu o asemenea experiență: „De fapt, singurătatea a fost una dintre marile interdicții existențiale ale comunismului. Încă de la mijlocul secolului trecut, în Amintiri din casa morților, Dostoievski constata că unul dintre aspectele cele mai insuportabile ale închisorii era viața în comun, faptul că de-a lungul unor întregi ani, condamnatul nu poate să se bucure de nici o clipă de singurătate. Comunismul a înregistrat această observație de psihologie abisală și a transformat-o într-un instrument de dominare și strivire a personalității: în închisori, în colhozuri sau chiar numai în interminabile ședințe, oamenii erau ținuți cât mai mult împreună, pentru a nu rămâne singuri și pentru a fi împiedicați să gândească. Dar interzicerea singurătății cuprindea, paradoxal și savant, în același timp, interzicerea comunicării, astfel încât colectivizarea relațiilor și gândurilor nu presupunea, ci dizolva solidaritatea.” (p. 14) Evident, la regimul penitenciar există excepții. Corneliu Coposu mărturisea că cea mai cruntă perioadă a detenției sale a fost aceea în care a avut regim de izolare și în care aproape că uitase să vorbească. Este de notorietate faptul că izolarea era una dintre pedepsele cele mai temute în închisorile anilor ’50. Ea a traumatizat pe viață conștiințele multor foști deținuți. Dar această constatare nu infirmă logica de ansamblu a organizării și mai ales extinderea acestui principiu la nivelul întregii societăți comuniste. În anii de început ai tranziției (fragmentul face parte dintr-o conferință susținută la Sorbona în anul 1993) asaltul asupra libertății omului de a fi singur cu gândurile sale a continuat cu alte mijloace, de această dată, specifice societății de consum: aceleași reclame repetate cu obstinație prin mijloacele de informare în masă, firmele și vitrinele agresive de pe marile bulevarde, multitudinea de canale tv cu programe pe toate gusturile, totul culminând cu rețelele de socializare din ziua de azi, îi rup individului orice legătură cu propriul sine și gândurile profunde, îi interzic meditațiile asupra propriei sale existențe, îl fac să alerge după țeluri futile până când își irosește întreaga existență. Mihai Șora denumește acest fenomen pierderea dimensiunii verticale a existenței ființei umane. În Occident, agresivitatea mijloacelor de informare în masă și a reclamelor publicitare asupra individului a început să fie intens resimțită încă dinainte de căderea comunismului, iar eroul romanului Le Procès-verbal, de J.M.G. Le Clézio (1963) este tocmai un astfel de personaj de factură neo-pascaliană, strivit de agresivitatea permanentă și uniformă a universului publicitar. Firește, mesajul umanist al Anei Blandiana este acela că, pentru a fi liberi, oamenii trebuie să gândească fiecare situație cu mintea proprie, să renunțe la automatismele și la obișnuințele istoriei, așa cum s-a întâmplat în 1848 și în 1989. Mesajul său se adresează în primul rând elitei conducătoare, obligată să facă istoria, dar să o și înțeleagă. Din păcate, cel puțin la noi, această dublă calitate s-a degradat continu în timp, pe măsură ce am înaintat în tranziție.
Citind textele și conferințele Anei Blandiana din ultimul deceniu al secolului trecut nu se poate să nu ai revelația că, dincolo de progresul tehnic, lumea a rămas aceeași. Ignorând data la care au fost scrise/citite ideile din carte, ai putea crede că ele au fost inspirate și țin de stricta noastră actualitate. Un mesaj transmis la Congresul Alianței Civice de acum 22 de ani (1996) sună, parcă, mai actual astăzi decât atunci: „Apatia ca formă de corupție este poate cea mai gravă din formele de corupție a spiritului colectiv, intrat, încet-încet, într-o îndelungată letargie civică, al cărei direct rezultat este griparea mecanismului politic și eternizarea la putere a aceleiași echipe”. (p. 29) De altfel, Ana Blandiana constată că există două categorii de oameni: cei care își doresc libertatea și cei care își doresc puterea. În dictaturi, cei care își doresc libertatea depind în mod absolut de cei care își doresc puterea, iar în democrații cei care tânjesc după putere trebuie să-i convingă pe cei care își doresc numai libertatea. Solidaritatea celor care își doresc libertatea este singura lor formă de putere în jocul democratic. „Solidaritatea este superlativul libertății” – conchide Ana Blandiana.
Pentru a vedea cât de puțin se schimbă lucrurile în România, voi reproduce un fragment ceva mai lung dintr-o conferință susținută de Ana Blandiana la Teatrul Național, în anul 2006, cu un titlu mai mult decât incitant: Bășcălia la români, de la salvare la sinucidere. Textul nu mai are nevoie de niciun comentariu, dar să încercăm să gândim cum arată, după 12 ani, fiecare dintre elementele aduse în discuție de Ana Blandiana: „… bășcălia imenselor salarii de directori ai unor uzine și regii care dădeau faliment; bășcălia parlamentară a votării unor nerușinate autoprivilegii; bășcălia imunităților de tot felul; (…) bășcălia amnistiilor propuse savant pentru vinovății trecute și viitoare; bășcălia alimentării firmelor-căpușă cu banii unor proiecte internaționale pentru sprijinirea industriei mici și mijlocii; bășcălia impozitelor strânse de la săraci, pentru că bogații obțin derogări individuale de la demnitari cărora le-au subvenționat sau le vor subvenționa campania electorală; bășcălia lacrimilor izvorâte la ore de vârf sub obiectivele canalelor de televiziune și a mătăniilor executate pentru jurnalele de actualități; bășcălia trusturilor de presă conduse de foști ofițeri de Securitate care demască plini de sfântă mânie plevușca informatorilor care tremurau și atunci și tremură și azi de frica lor; bășcălia înlocuirii limbii române de un dialect anglo-rrom; bășcălia diplomelor universitare contra cost; (…) bășcălia sondajelor în care cei care au colaborat cu Securitatea cresc și cei care li s-au opus scad și, mai ales, bășcălia alegerilor în care candidații sunt aleși după capacitatea de a face bășcălie de alegători”. (pp. 118-119)
Volumul Anei Blandiana, Istoria ca viitor și alte conferințe și pagini este plin de considerații inteligente despre teroarea în comunism, drepturile omului în comunism și în lumea liberă, dilemele morale ale primilor ani ai tranziției, distrugerea memoriei în comunism, bășcălia în lumea românească de ieri și de azi, „poporul vegetal” în postcomunism, dar și despre condiția poetului și a poeziei în comunism și în lumea liberă. O carte a unui spirit liber de prejudecăți și de idei de-a gata, care nu se teme în fața cuvintelor și a ideilor. O lectură la sfârșitul căreia fiecare va înțelege mai bine lumea din care am ieșit în decembrie 1989 și cea în care ne aflăm astăzi. Știam despre Ana Blandiana că este o mare scriitoare și o mare conștiință civică. Cu acest volum, ni se dezvăluie o Ana Blandiana excelentă gânditoare politică. O voce a rațiunii de care societatea românească are astăzi nevoie mai mult ca niciodată.
Ana Blandiana, Istoria ca viitor și alte conferințe și pagini,
Editura Humanitas, București, 2017, 206 pag.