A priori, nimic nu mi se părea mai util pentru a înțelege istoria secolului de comunism decât lectura impresionantului tom (670 de pagini) al lui Feliks Ciuev, Conversații cu Molotov. În cercul puterii comuniste (Editura Corint Books, 2017). Ce putea să fie mai tentant decât să citești confesiunile târzii ale unui om care, ajuns el însuși aproape de vârsta centenarului (a trăit 97 de ani), a parcurs pas cu pas întreaga istorie a comunismului sovietic. A participat la „Revoluția din octombrie”, a stat în imediata apropiere a lui Lenin, a fost un colaborator apropiat al lui Stalin, a fost îndepărtat din structurile de conducere și chiar din partid de către Hrusciov, i-a cunoscut, i-a urmărit și i-a analizat pe Brejnev, Andropov, Cernenko și Gorbaciov. În plus, pentru noi românii, rostirea numelui Molotov atrage, aproape de la sine, un altul, Ribbentrop, într-un dublet cu rezonanță tragică pentru soarta țării. O grămadă de lucruri de aflat de la un om dispus să se confeseze, aflat la o vârstă la care nu mai are nimic de pierdut și niciun motiv să se teamă pentru spusele sale, care nu ar face decât să lumineze evenimente și chipuri din învolburata istorie a secolului XX. Chiar dacă, așa cum îl știm din amintirile lui Milovan Djilas, Molotov era de o „rigiditate glacială”, un chip impenetrabil, taciturn, cu un aer absent, o umbră în imediata vecinătate a lui Stalin, se presupune că tot a văzut, în materie de comunism, mai multe decât orice muritor, susceptibil să se confeseze.
Dezamăgirea a fost pe măsura așteptărilor, iar primul semnat de alarmă a fost tras de Armand Goșu în excelenta sa prefață. Șocul unei asemenea cărți este major pentru cititorul de azi. De la un capăt la altul Molotov (pe care, de fapt îl chema Skriabin) nu este decât un propagandist zelos al stalinismului. El îi consideră trădători pe toți cei care s-au îndepărtat de la doctrina pură și dură a părinților fondatori Lenin și Stalin, nu are absolut nimic să-și reproșeze, se răfuiește cu toată lumea (mai ales cu Hrusciov, cel care a denunțat cultul personalității lui Stalin) și are o viziune halucinantă despre valul de execuții care a îngrozit lumea în a doua jumătate a anilor ’30.
Îmbrăcat mereu în costume occidentale, cu mustața cochetă și ochelarii pe nas, în contrast evident cu ținutele militare, ușor caraghioase, ale lui Stalin, aflat tot timpul în preajma demnitarilor străini, Molotov trecea drept intelectualul echipei dictatorului, dar întrebat ce limbi vorbește în mod curent, ministrul de externe răspundea firesc și sigur pe el: „rusa”. Iar o întâmplare cu cancelarul german Konrad Adenauer, povestită chiar de el cu un soi de mândrie, demonstrează întreaga prostie și mojicie a personajului: „Stăteam unul lângă altul, iar el îmi spune la ureche: «Dacă în timpul fascismului aș fi avut mai multe posibilități, l-aș fi sugrumat pe Hitler!» În același timp însă, toți făceau toate astea, chiar el a continuat multe dintre inițiativele lui Hitler, i-a asuprit pe comuniști, era binevoitor față de naziști. Atunci eu, chiar în timpul prânzului, am pus în discurs ceea ce îmi șoptise. Și asta a fost publicat. Mi-am zis: las’să țină minte că nu e prieten adevărat și lumea să-l privească ca pe un om așa, fățarnic”. Pentru Molotov exista o singură măsură a prieteniei: acceptarea comunismului.
În 1937, toți cei patru adjuncți ai săi au fost arestați și executați. Reacția lui Molotov, după aproape jumătate de secol, este greu de imaginat. Despre unul dintre ei, Molotov avea o părere excelentă. Fusese anchetat și torturat, dar refuza să recunoască faptele pentru care era învinuit. Este trimis împreună cu Mikoian și Beria să-l viziteze la Securitatea Statului. Acolo cel în cauză le-a povestit despre tratamentele inumane care i-au fost aplicate și și-a menținut decizia de a nu recunoaște nimic și de a nu semna nicio depoziție. Urmează dialogul halucinant dintre Ciuev și Molotov: „- Oare nu puteați interveni dacă îl știați așa de bine? – Doar nu se putea numai pe niște impresii personale. Aveam materiale. (…) – Dacă erați convins… – Nu eram convins sută la sută. Cum poți să fii convins sută la sută dacă se spune că… Doar nu fusesem un om așa de apropiat de el. A fost adjunctul meu, ne întâlneam la serviciu. Un om bun, inteligent. Dar între timp văd că e foarte ocupat cu treburile lui personale, se încurcă cu cine știe cine, dracu’ să-l ia, cu femei… (…) – Și de ce a fost acuzat? – Nu mai țin minte acum. El: «Nu, totul este greșit. Resping totul în mod ferm. Am fost torturat. Am fost forțat. Nu voi semna nimic». – Și i-ați raportat lui Stalin? – I-am raportat, nu puteam să-l justificăm. «Acționați cum se cuvine la voi», a spus Stalin. Și Stalin avea o părere bună despre Rudzudak. – Și a fost executat? – A fost executat. – Dar poate nu a fost nicio vină? – Dar nu puteam garanta total pentru el, că s-ar fi purtat onest”.
Atitudinea asta de indiferență totală față de victimele comunismului este specifică pentru Molotov. Este un amestec de cinism și ignoranță care, de la o anumită vârstă, poate sugera și ramolismentul. Dacă nu ar fi circumstanțele tragice ai putea crede că ești în fața unor bancuri absurde: „ – De ce a murit Sverdlov, mai țineți minte? – S-a dus la Harkov, cred și a răcit. Cum îi zice? «Spaniolă». Influenza. Acum nu se mai folosește cuvântul ăsta. Gripă spaniolă. – Se spune că undeva a fost atacat, bătut și după asta a murit. – Se poate. Lui Lenin i-a părut tare rău, îl aprecia”.
Toate confesiunile lui Molotov trebuie luate cu infinite precauții. De la un capăt la celălalt autorul se transformă într-un avocat fanatic al stalinismului și absolut toate întâmplările sunt remodelate pentru a servi intereselor sale ideologice. Dacă există o parte valoroasă a cărții aceasta rezidă în descrierea luptelor interne pentru putere, a micilor comploturi de palat, a felului în care au fost elaborate și puse în practică niște măsuri cu impact major în viața URSS (colectivizarea, teroarea etc.) toate însă, cum spuneam, privite doar din perspectiva și cu justificările celor aflați la putere și fără niciun pic de spirit critic.
România este aproape absentă din această carte. Spune Molotov că autoritățile române ar fi fost sfătuite de germani să semneze toate pretențiile rușilor în faimosul Pact Ribbentrop-Molotov pentru că în două-trei săptămâni acele teritorii vor fi recuperate, că Gheorghe Gheorghiu-Dej și Ceaușescu s-ar fi cunoscut în închisoare unde ultimul șef de stat comunist era deținut de drept comun, fiind hoț de buzunare și, poate aspectul cel mai interesant, că abdicarea Regelul Mihai ar fi fost în prealabil negociată de Stalin și Churchill.
Dacă, la nivelul istoriei, cartea Conversații cu Molotov este, mai degrabă, dezamăgitoare, există totuși un element care mă face să nu regret că am dat banii pe ea și că i-am parcurs toate cele 670 de pagini. Ea reprezintă dovada vie a felului în care ideologia comunistă poate perverti mintea unui om, intoxicându-l iremediabil cu fanatism ideologic și extirpându-i până și cele mai mici urme de spirit critic. Viaceslav Molotov a fost un monstru! Un om nou, cu mintea impecabil spălată!