Zidul vulnerabil

Cartea de debut a bihorencei Ani Bradea, poeme din zid, editura Brumar, Timișoara, 2016, pare a confirma vocația unei poete aflate în deplină maturitate creatoare, deși absența unei minime note biografice estompează profilul autoarei. Florin Dochia, pe coperta IV, sedus, probabil, de poezia acesteia, o prezintă în termeni mai mult decât elogioși, peste măsură chiar, din moment ce afirmă că poeta ocupă „un loc privilegiat, cu puține vecinătăți, în poezia română contemporană”, în timp ce prefațatorul cărții, Christian Crăciun, pare mai rezervat în encomiaste și mai reținut în exultanțe, panoramând, pe cât poate, universul destul de fractalic al autoarei. Din câte știm, Ani Bradea locuiește într-un sat pe lângă Aleșd (al cărui toponim parcă predestinat, (a)Măgești, amintintește de o altă poetă din Bihor, Lucreția Suciu, care în urmă cu mai bine de o sută de ani, trăia, scria și suferea tot într-un sat uitat de lume, pe numele lui Ucuriș (vezi Florian Dudaș, „Vămile destinului. Scrisori de la Lucreția Suciu”, Editura Lumina, Oradea, 2004). Două destine aproximativ similare, cu siguranță precare, marcate de etosul și mitosul spațiului natal, dătător de impuls creator și refugiu alintător în vis și poezie, avatar și reverie. De, ardelencele și lumea lor ușor vetustă, cum ar spune Al. Cistelecan.
Zidul, ca element separator între pământ și cer, lumină și întuneric, trezie și semitrezie, pare a fi doar pretextul, nu și scopul acestei cărți de poezie a căror poeme se revendică nu dintr-o parte (extra muros) sau alta (intra muros) a lumii dislocate, ci chiar din substanța vindicativă a acestuia, extrăgându-și sevele existențiale, dar mai ales himerice din miezurile lui tulburi (amintind parcă afirmația lui Nietzsche, conform căreia „Numai pornind din adâncuri poți atinge măreția culmilor”), acolo unde magma creației/imaginației stă să irumpă în explozii revelatorii sau implozii aleatorii, la intensități când mai colocviale ori tensiuni când mai solilocviale.
Poeta, prin luneta ei magică, nu are capacitatea de a vizualiza panopticul evanescent de dincolo de zidul inconturnabil care o separă de restul lumii (în clipele de reverie și grație supremă doar îl intuiește), dar distinge enorm și simte monstruos viermuiala și ebuliția microcosmică din interior („În nimbul de foc”, cum mărturisește undeva), chiar din placenta lui mai mult htonică decât dionisiacă, hologramă a disperărilor reale ori disimulate, freneziilor comprehensive ori corozive, fanteziilor escatologice ori antinomice. Prin urmare se confundă și se afundă în acea lume pe care, mai de voie mai de nevoie, și-o asumă cu o luciditate rece, aparent distantă, cu plăcerea atavică a unui act suicidar, când un bolid intră voit în zidul care decerebrează lumea aceasta de lumea cealaltă, în speranța că dincolo va fi mai bine. Și poate chiar este, pare a sugera poeta, ușor aprehensivă: „și va fi iarăși zi./ și se va face lumină./ chiar și după noaptea aceasta”.
Poezia este una tânguitoare, pe alocuri funebră, exhibată din stări și trăiri vecine „negrului pe negru”, cum ar spune Aurel Pantea, în care celebrarea morții, dezolării, eșecului sau angoasei exergate la modul grav, adesea sapiențial (precum în acest frumos vers: „nicio golgotă nu e prea înaltă”), cu inserții copioase de regrete, aluzii, refulări, incriminări, uneori idiosincrazii, și toate acestea nu de o parte sau de alta a zidului, cum s-ar crede, ci a unui Styx învolburat și revărsat intempestiv chiar prin vinovăția exagerat de asumată a poetei, care-și contabilizează aproape kafkian dezolările și iubirile ratate, dar nu uitate, („Prea târziu ai venit, dragoste!/ Acum nu mai pot decât să scriu despre tine.”), singurătățile fertile (în sens creativ, desigur) și amăgirile futile, căci Ani Bradea stăpânește abil arta de a se victimiza, dar și agilitatea de a nu poza în victimă: „E noaptea-n care miresmele se ascund sub voaluri/ negre, lumini pe mormintele iubirilor/ ofilite de bruma amintirilor, florile/ uitate relicve clădesc cuib puilor/ de șerpi încleștați să-și scuipe mărgeaua/ încrustată cu mii de ochi/ blestemați să nu poată desface/ doar nodurile-mpletite de moarte”.
Multe poeme par epistole imaginare, pândite de o ușoară redundanță, având drept destinatar închipuit sau râvnit călăul, personaj pe cât de enigmatic, pe atât de hieratic, cel ce aureolează și populează aproape de unul singur actantul poetic supus supliciului acestuia, cu deosebire în „Cartea a patra, Povești din Submarginea” (volumul mai cuprinde, „Cartea întâi, Facera”, „Cartea a doua, Rătăcirile”, „Cartea a treia, Desfacerea”), Submarginea fiind, după cum atenționează autoarea într-o notă de subsol un „cătun în satul Valea Neagră, Transilvania, țara de dincolo de păduri”. Este spațiul mirific și idilic al dorului fără sațiu, al armoniei dezordonate și al dezordinii ordonate, dar și al recluziunii benevole, „o țară/ crescută-n coasta pustiului”, după cum îl identifică poeta, ca puțin mai încolo, surpriză, să recunoască indubitabil că acolo poți accede „doar prin fisura zidului”. Ce deduce cititorul de aici? Că zidul nu este inexpugnabil, așa cum părea în poemele anterioare, că dincolo de el este locul evanescent și concret din cealaltă parte a ființei umane, este hiperboreea fiecăruia dintre noi, la care au acces doar aleșii, nu și apterii, adică aceia care au „sufletul cu aripi de îngeri”. Iat-o scanată de Bradea precis și exact: „ (…)Acolo niciodată nu se-ntunecă./ ploile cad mereu din albastru,/ iar fulgerul a trecut odată razant/ pe lângă ochiul mărit al copilului,/ împroșcând cicatrice pe obrazul țărânii./ Acolo înfloresc câmpiile de trifoi sălbatic,/ casele răsar din carnea verde a colinelor,/ iar copiii albesc neștiutori,/ ca mieii în diminețile din postul Paștelui./ Acolo soarele nu coace niciodată răni/ se târăște seara sub o sprânceană de pădure,/ presărându-și cu degete unsuroase/ rugina/ pe frunze”.
Legată afectiv și efectiv de această „patrie” mai mult reală decât imaginară, poeta face un excurs emoțional prin propria copilărie, rememorând cu empatia specifică eului liric primii ani de școală, alergatul desculță prin pajiști, dialogul imaginar cu un plop, toamnele cu gutui în ferestre, fiorii primelor iubiri visate, mai târziu neîmplinite, dar și regretul pustiirii matricei natale („niciun țipăt de copii nu tulbură liniștea crucilor/ ce răsar tot mai des în Submarginea”), amintiri și trăiri copleșitoare pentru un matur conștient de-acum de trecerea și petrecerea timpului, dar și a omului vulnerabil și efemerid în fața propriei ignoranțe. Există multă tristețe și amărăciune, convertite (în travesti?) în plăcerea reprimată a acelei ars scribendi cu efect purificator și ars vivendi cu rol (de)mistificator, dar lipsește, și e bine așa, acel mizerabilism indigest și adesea gongoric, specific majorității debutanților de mai ieri și de azi, poeta având știința (mai degrabă bunul simț) de a expurga, en passant, tot ceea ce ar putea atenta la pudoarea și candoarea virtualului cititor.
Poezia de dragoste evită cât poate bovarismele sesizabile, fiind de o discreție suav ceremonioasă, tânguitoare precum mierla lui Trakl, suspinele și of-urile poetei părând ale unei karenine obosite în așteptare și resemnată în candoare, mărturisite sibilinic, mai mult pentru sine decât pentru ceilalți, pe fondul unui la maladie d`amour autohton, „el” identificându-se cu obsedantul (mai degrabă infidelul!) călău, cel dispus clipă de clipă în a o condamna la chin și suferință, tot atâtea pretexte ale unor refulate, dar vizibile, dorințe mai mult sugerate decât ocultate, palide spleen-uri relevate la confluența pasiunii cu bucuria hedonică de a iubi și patima demonică de a nu fi iubită: „Doar iubirea pentru tine/ mă oprește să fiu o karenină,/ chiar dacă port același nume cu ea./ tu nu auzi cum,/ de câte ori deschid fereastra,/ chemarea unui tren urcă tânguitor pe iedera roșie/ până-n căldura sânului,/ înjunghiat de așteptare;/ nici cum din noapte se întrupează/ fantasmele singurătății/ și diluate se scurg în cerneluri/ mirosind a femeia care scrie în aceeași poveste /(…)/ Din cupa ce se varsă generos,/ călăule,/ venin vei bea tu,/ veni-va vremea!”.
Grădina deliciilor, căci există și așa ceva, este un veritabil eden floral și cromatic, în care forfota și miresmele vegetalului luxuriant aduc universului existențial acea rază de lumină și speranță, deopotrivă oază și refugiu pentru toți cei care mai au forța de a se lăsa amăgiți de parfumul trifoiului sălbatic, de răcoarea unui pâlc de mesteceni, de adierea unui fir de busuioc sau de candoarea unui buchet de maci, tot atâtea plăceri în a (re)găsi ataraxia în ruralitatea pitorească a satului ardelean/bihorean.
Peste o sută de ani, dacă s-ar încumeta cineva, asemenea autorului Poezie și livresc, să scrie despre „ardelencele” începutului de secol XXI, cu siguranță că Ani Bradea ar trebui să fie una dintre ele. Și nu cea mai modestă.