Simona-Grazia Dima este o prezență constantă a vieții literare bucureștene și nu numai, poetă, eseistă și traducătoare al cărei discurs se impune prin eleganță și discreție, ca și prin seriozitatea abordării. Dacă volumele sale de poezie (Ecuație liniștită – 1985, Scara lui Iacob – 1995, Confesor de tigri – 1998, Dreptul rănii de a rămâne deschisă – 2003, Interiorul lucrurilor – 2011, Călătoria în petalele trandafirului – 2014 ș.a.) deschid cortina spre decorul interiorității și al neliniștilor temperate, al ingenuității și al viziunilor ordonatoare, exegezele sau traducerile se ivesc tot dintr-un impuls constructiv, dovedind comprehensiune și solidaritate față de actul artistic. Eseurile critice ale Simonei-Grazia Dima configurează o adevărată probă a amplitudinii intelectuale și a nevoii de valorizare pozitivă a cărților pe care le analizează, fapt ce nu împiedică în niciun chip obiectivitatea hermeneutică. Puncte de convergență a ideilor și analizelor critice, precum și incitante referiri la poeți și poezie, găsim în volumele Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, Mallarmé (2006), Labirint fără minotaur (2008), Blândețea scorpionului (2011), Micelii solare (2014).
Copac în cetate (Editura Academiei Române, București, 2017) este noul său volum de eseuri și comentarii critice, din care răzbate aceeași preocupare pentru cercetarea, cunoașterea și receptarea adecvată a unor autori sau opere. Titlul metaforic al cărții, precum și formula aleasă sunt pe deplin clarificate de autoare încă din Cuvântul-înainte: ,,..am considerat formula eseistică ideală pentru transmiterea impresiilor într-o condiție de maximă libertate, dar cu un spirit științific inclus, fără ostentație și, totodată, cu o intensă plăcere narativă”. În același timp, autoarea face o justă analogie, sintagma ,,copac în câmpie” vizându-l pe scriitor și, implicit, pe comentatorul de literatură, căci ,,în creșterea sa naturală, organică, copacul se opune, prin chiar structura sa, osificării instalate puțin câte puțin în cetatea de piatră. El semnalează orice abatere de la fluiditatea vieții. Mereu alert, copacul își include spiritul critic și filonul discret polemic în însuși verdele creșterii: se mulțumește deci să schimbe lumea din jur prin tropisme discrete, prin frăgezimea frunzelor și prospețimea miresmei și acordă, magnanim, protecția umbrei sale celor obosiți sau rătăcitori.”
Volumul se structurează în două părți, prima însumând lecturi alese din ,,Literatura română”, iar cea de-a doua din ,,Literaturi străine”. Textele propuse nu sunt simple articole, ci transgresează acest tipar formativ, tinzând, majoritatea lor, spre mini-eseu sau studiu, mai ales că discută, pe îndelete, aspecte, idei, dimensiuni tematice ale operelor vizate, într-o vastă abordare intertextuală. Expresivitatea și notația critică dezvăluie abilitatea autoarei, poetă la rându-i, așa cum spuneam la început, de a se apropia cu empatie de textele unor autori români sau străini, texte pe care le privește dintr-un unghi de vedere obiectiv și personal, totodată, detaliind contexte culturale și mentale, citând ilustrativ fragmente sau identificând relații de relevantă subtilitate textuală ce asigură o cât mai mare claritate și rigoare exegezei.
În prima parte a volumului, regăsim eseuri critice dedicate lui Mihai Eminescu, modului în care încă este perceput destinul poetului și, mai ales, sfârșitul său tragic, boala care l-a măcinat în ultimii ani de viață. Sunt relevate etichetele grăbite care i-au fost puse fără o analiză profundă a contextului socio-cultural, incapacitatea unora de a distinge între ipostaza sa biologică și cea intelectuală, dar și mărturiile contemporanilor ce susțin polifonia personalității eminesciene, încercările de portret, ezitările și demitizările, în urma cărora autoarea trasează niște concluzii ferme, fără ostentație, dar necesare unei posterități critice juste: ,,Nu se întâmplă nimic grav dacă admitem suferința psihică a lui Eminescu. El s-a menținut în viață atâta timp cât a crezut în poezie și a practicat-o. Nu am întâlnit un suflet mai convins că propria-i zăbovire pe pământ are sens doar atâta timp cât poate vibra artistic, poetic. […] Să fim fericiți pentru cei câțiva ani de creație eminesciană, îndestulători până astăzi, generatori de posteritate artistică și critică, de demnitate națională.”
Mai mult, susține autoarea, este de admirat dezinteresul poetului față de lume și bucuria lui de a trăi ,,pur și simplu – pentru frumusețe, fără niciun calcul.” Contează, în acest demers postum, maturitatea cu care istoricul sau criticul literar se apropie de subiect. Simona-Grazia Dima dovedește nu doar sensibilitate, ci și discreție, nu caută să elucideze detalii, ci menține tonul unei abordări echidistante, elegante, spunând atât cât este necesar, fără a răscoli în cenușă doar de dragul fumului ridicat. Pagini vibrante îi sunt dedicate și cercetătoarei indiene, aclimatizată la noi, Amita Bhose, pornind de la studiile pe care aceasta i le-a închinat lui Eminescu. Așa cum menționează autoarea, Amita Bhose s-a consacrat exegezelor eminesciene, studiilor comparatiste indo-române, traducerilor și activității de profesor: ,,Amita Bhose a dăruit României totul – întreaga sa putere de creație, de înțelegere, de iubire. În anii imediat revoluționari însă, a fost exclusă din universitatea bucureșteană, încât, după o luptă cu morile de vânt, s-a îmbolnăvit și a murit, practic, de inimă rea. Grație ei, în 1969, pentru prima oară, poeziile lui Eminescu puteau fi citite în bengali, limba lui Rabindranath Tagore. În mod surprinzător, a reușit să se exprime fluent, ca om de cultură, în limba română […] și a făcut cunoscut cu fervoare numele lui Eminescu în India.”
Există, dincolo de aceste precizări, o meditație profundă și amară pe seama condiției scriitorului, dar și a relațiilor existente între literaturi. Iar Eminescu, un atât de frenetic iubitor de forme și valori ale spiritului, a fost influențat de filosofiile Indiei, fapt recunoscut, deopotrivă, în poezia și proza sa.
Capitolul dedicat literaturii române mai cuprinde incitante referiri la Emil Cioran, pornind de la dialogul dintre acesta și Gabriel Liiceanu, în ultimul interviu filmat, cu atât mai prețios, cu cât relevă un crez de viață, foarte personal, de o extremă luciditate și expresivitate, vădind conștiința unui creator ce își ,,justifică destinul scriitoricesc, departe de voința de așezare, de rost lumesc solid, construit metodic”, supus, în schimb, întrutotul unei libertăți programatice, asumate, căutate cu orice preț (chiar și acela al trăirii în marginal, în condiții de paupertate absolută). Comentariile critice ale Simonei-Grazia Dima lărgesc sfera discuției prin câteva cărți, pre-texte pentru noi abordări, raportate la Ultimul Culianu, volum de referință al lui Horia Roman Patapievici, la agresiunile orașului conformist din poezia lui Bacovia sau la decoruri lirice contemporane, asociate simbolic unei geografii culturale, așa cum este ea configurată în poemele unor critici-poeți ca Gheorghe Grigurcu și Ion Pop sau Gabriel Chifu. O analiză detaliată punctează, printr-o justă cumpănire, liniile tematice directoare din romanul Martorul eternității al Henriettei Yvonne Stahl, fără a omite pasajele ce teoretizează în exces sau alte fine aspecte nevralgice.
Informații utile de istorie literară, precum și fine nuanțări exegetice cristalizează, în partea a doua a cărții, portrete literare (domnitorul, bibliofilul și scriitorul Nicolae Mavrocordat), momente și conjuncturi din sfera relațiilor culturale și diplomatice (un exemplu ar putea fi poetul și lingvistul grec Athanasios Hristopoulos), adevărate demersuri eseistice, dense ca informație și racordate la spiritul vremii, la paradigme teoretice și semantice, la faimoase legende și mituri literare, din care se ivesc, în lumina rememorării și a spectrului documentar, figurile unor interesante personalități literare, poeți și prozatori, martiri pe altarul iubirii (poetul scoțian William Ross) sau al unei istorii represive (Al-Hallāğ, poetul Evului Mediu islamic). Cu aceeași naturalețe critică sunt conturate individualități creatoare de mare anvergură, precum T. S. Eliot, Konstantinos P. Kavafis, James Joyce, Amos Oz, Eugène Delacroix, Jorge Luis Borges și alții.
Așa cum sublinia profesorul Cornel Ungureanu, paginile de față ,,pun în relief autori valoroși, unii pregnanți, alții discreți, cu toții demni să fie reamintiți publicului de azi. Unul dintre meritele de seamă ale volumului este configurarea unei imagini a întregului – și atunci când eseista scrie despre marii creatori români, și atunci când se ocupă de autori majori ai secolului XX.” Subscriem întru totul acestei opinii, remarcând totodată acuratețea și contextualizarea analizelor literare întreprinse, precum și sensibilitatea privirii cu care Simona-Grazia Dima se apleacă asupra neobositelor metamorfoze ale vieții și destinelor literare.