De la prima pagină, constând din patru motouri, ni se dezvăluie modalitatea critică adoptată de Constantin Trandafir în recenta exegeză eseistică cu caracter monografic consacrată „marei europene” interbelice Hortensia Papadat-Bengescu. Sunetele iniţiale, cele emise de scriitoare, se împletesc subtil cu comentariile avizate ale criticului şi stăruie memorabil în armonicele superioare ale unei fine interpretări reverberante: Hortensia Papadat-Bengescu şi literatura europeană, Ideea Europeană, 2016.
Din cele patru motouri amintite ne oprim la al doilea, ce aparţine chiar autoarei şi este reluat stăruitor de-a lungul exegezei, marcând diferenţa, cum se spune astăzi, pentru a detaşa o virtute esenţială printr-o caracterizare decisivă: „Tentaculele afinităţilor mi le-am selectat tăcut şi expresiv prin deosebire ─ ca tot ce am mai bun ─ numai prin deosebire”. Cuvântul cheie pentru a înţelege originalitatea scriitoarei, care, deşi nu are propriu-zis o teorie a romanului (sau mai bine zis nu a expus-o sistematic), ştie în schimb bine ce face. Este, cum vedem, acea deosebire a înzestrării funciare, înnăscută, desigur, şi deopotrivă cultivată în cazul de faţă, ce caracterizează inconfundabil orice artist dotat cu glas propriu.
Pe această diferenţă, care nu exclude, ba chiar presupune „compatibilitatea” (cum ne învaţă motoul din Auerbach), îşi întemeiază Constantin Trandafir Argumentul cărţii, intitulat Sincronism şi diferenţiere. Hortensia Papadat-Bengescu este „marea europeană” a literaturii noastre interbelice „prin sincronia cu o nouă viziune despre om-lume şi despre tehnica narativă”. Un alt accent important este originalitatea romancierei, care nu se nutreşte din asimilarea aşa-ziselor „influenţe”, cât din rădăcinile proprii, din însăşi forţa ei de creaţie, cum ne atrage atenţia prin alt moto, luat din Balzac: „Operele de creaţie se nasc mai mult din contraste (s.n.) decât din asemănări”. De aceea, pentru că influenţa nu este în fond altceva decât o metaforă, o matrice de relaţii având în ultimă instanţă „o natură defensivă” (Harold Bloom), Constantin Trandafir enumeră o seamă de repere pur orientative (Stendhal, Balzac, Ibsen, Proust, Thomas Mann, Colette, Virginia Wolf), deoarece scrierile Hortensiei Papadat-Bengescu nu sunt palid epigonice, ci viguros de sine stătătoare.
Când pune accentul principal pe diferenţă şi respinge demersul superstiţios obedient al celor mărunţi, care se grăbesc să recepteze mimetic influenţele prestigioase ale momentului, eseistul calcă pe urmele lui Paul Zarifopol (despre care şi-a făcut teza de doctorat), criticul care dezaproba net şi vehement în vremea lui imitaţia „ovină”. În această viziune, asemănările cu marii scriitori europeni ai momentului sunt mai curând coincidenţe, rezultate dintr-o sincronie fecundă. Folosind cuvintele romancierei, sunt „necesităţi, nu precepte”.
Încă din Argument, cititorul îşi dă seama că eseistul este dublat de un teoretician sigur pe instrumentele conceptuale ale exegezei sale. Înţelegem de la bun început că se înscrie în concepţia lovinesciană, altfel spus într-un tip de sincronie deloc servilă, care implică surprinderea ecourilor vremii (saeculum) şi care presupune în mod obligatoriu diferenţerea. Pentru a lămuri propria sa postură, eseistul îl citează pe N. Manolescu: „Şi ce dacă nu poate fi atestată influenţa? Putem vedea uşor dacă ea se exercită la nivel macrotextual”.
Influenţa înţeleasă ca ecou şi necesitate a prelucrării proprii conduce firesc la diferenţă, însă pentru a ajunge la o diferenţiere organică trebuie să fii profund personal, cum a fost indubitabil Hortensia Papadat-Bengescu.
Într-un acord final al Argumentului, Constantin Trandafir vorbeşte despre un „etalon de vitalitate” care permite estimarea scriitoarei, atât în momentul creaţiei, cât şi acum, după atâtea decenii, drept întemeietoarea romanului românesc modern. Pe baza, desigur, a reexaminării relaţiei influenţă-diferenţă, a principiului simultaneităţii, care nu se opreşte la similitudinile de suprafaţă, ci ţine seama mai ales de acelea structurale.
Cum s-a putut vedea din prezentarea acestui Argument, avem de-a face cu un eseu aşezat pe o solidă bază teoretică, ce analizează opera Hortensiei Papadat-Bengescu (poezie, teatru, romane) în întreaga ei desfăşurare cronologică, şi totodată cu un studiu sistematic (fără a-şi pierde niciodată supleţea) al reţelei de influenţe-diferenţe cu scriitorii europeni ai epocii.
Partea a doua a cărţii este o cercetare nuanţată de literatură comparată, de la capitolul intitulat În partea lui Proust la celelalte patru cuprinse sub titlul Alte paralele inegale. Atenţia criticului se îndreaptă spre acele aspecte ale modernităţii, „deosebite dar comparabile”, fiindcă presupun o platformă comună de sensibilitate, din care se desprind atât viziunea, cât şi tehnicile de expresie înnoitoare, care ajung să circule rodnic în decursul câtorva decenii hotărâtoare pentru fizionomia literaturii moderne: monologul interior, pluriperspectivismul, vasele comunicante, fragmentarismul care intrigă şi în acelaşi timp solicită colaborarea cititorului la operaţia de căpetenie a căutării sensurilor integratoare ş.a.m.d.
Comparativismul dezinvolt permite un amplu şi instructiv periplu prin literatura modernă şi contemporană, oferindu-ne un fericit prilej de a reparcurge opere majore călăuziţi de glose de mare fineţe, în primul rând ale autorilor înşişi, dar şi ale criticii celei mai avizate. Trebuie să mai spunem că această bogăţie a referinţelor critice nu devine câtuşi de puţin o paradă de erudiţie, ci este doar grija de a recurge, cu eleganţă şi precizie, la sursele cele mai credibile şi edificatoare, într-un montaj întotdeauna subtil şi delectabil.
Închei cu o preţioasă mărturisire pe care spumosul critic-eseist care este Constantin Trandafir o culege din chiar Autobiografia romancierei: „Caut ce mă poate lămuri în tumultul glasurilor suprapuse”.
Constantin Trandafir, Hortensia Papadat-Bengescu și literatura europeană, Ideea Europeană, 2016