Titlul acestui eseu necesită înainte de toate o lămurire. Am apreciat că, dacă toate comunitățile de oameni tind să depindă de o anumita formă de relief: vale, munte, deal de care se leagă geografic (olteni, jieni, barsani, ceahlăuani, țibleșani, parângăuani). De ce n-ar putea beneficia și locuitorii brașoveni de o apartenență geografică în calitate de cetățeni ai orașului de sub Tâmpa. Căci Brașovul de pe vremuri îl regăseau și sub alte denumiri: Cumidava, Konstadt, Orașul Stalin, dar forma de relief ce se profilează constant deasupra așezării rămâne Tâmpa, ce străjuiește cu aroganță cetatea.
Cartea lui Marian Godină Flash-uri din sens opus, este din multiple considerente, o realizare emblematică sui generis. Este o carte emblematică mai întâi prin calitatea celui care a gândit-o: un agent de poliție rutieră, emul al lui Caragiale prin ale sale momente și schițe care prin nenea Iancu oferă materie pilduitoare pentru eroii episoadelor lui Marian Godină. Așa cum nenea Iancu se prefăcea prin viclenia-i fină că rezonează la unison cu cealaltă viclenie a lui Pristanda, prototipul slugarnicului mereu pe poziție studiat umilă față de superiorul său, și Marian Godină adoptă o strategie similară față de superiorul său, inspector șef al IPJ Brașov, prefăcându-se umil față de beștelelile acestuia cu care îl potopește la un moment dat fără motiv plauzibil, dar nu fără a ne lăsa să întrezărim ironia fină a slugarnicului pentru moment oportun față de superiorul său și de amicii acestuia. Dacă Pristanda nu uita totuși să lase să se înțeleagă greutățile “misiei” sale de polițai, Godină se așează pe o linie defensivă față de superiorul său care se stropșește la el spre a-l intimida fără niciun motiv aparent.
Episodul în care unul dintre colegii săi e rugat sa intervină pe lângă Godină spre a i se anula amenda unui șofer pentru o neregulă în trafic, e ilustrativ în acest sens. Acest coleg îi răspunde interlocutorului la telefon cu un aer de mare respect:
„Ah, Godină? E cam prost. Nu te pot ajuta.”
Subtilitatea ironică se instalează în conștiința sa încă de pe băncile școlii de poliție de la Câmpina. Întâlnește acolo o atmosferă specifică zonei, cu un major (recte plutonier de companie) de pe vremuri, care tuna și trăsnea ocări și înjurături după cum îi plăcea lui, adesea în contrasens cu situația cerută. Elevul Godină își amintește că, neavând pe acolo niscai pile și protecții, se pomeni cu o lovitură din senin venită ca o rachetă din direcția majorului. După care, când fu la repartiția echipamentului, acesta îi venea ca dracu’. Măi, ce să se facă? Câtva timp încercă să se resemneze. Dar ajunsese de râsul tuturor așa înțolit ca de la Taica Lazăr. Până când nu își luă inima în dinți, și recurse la o abordare mituitoare a lui dom’ major. Acesta îl luase cu răcnete de la început, până când elevului îi veni ideea de a-i făgădui plocon. Ei, în această nouă ipostază, teribilul se potoli și îl întrebă cu un glas mai mieros:
Ce număr porți la veston? Elevul ochise punctul vulnerabil al înspăimântătorului major.
Comandantul unității școlare, parcă ținea să calmeze nedumerirea elevilor față de aceste metehne ale șefului lor direct și găsi o cale să-i atenționeze că nu e cazul să se ofuscheze pentru aceste manifestări. Mai adăugă în semn de scuze că omul are nervii tociți de atâtea generații de elevi pe care îi formase.
Iată însă că agentul de poliție, Marian Godină, reușește mult mai mult decât știm că îi poate capul eroului lui Caragiale. El dezvăluie și alte fațete ale unei personalități decât acelea comic-caricaturale cu care ne obișnuisem slovenindu-l pe nenea Iancu. Slugărnicia lui Pristanda e înlocuită aici cu una dintre circumstanțe. Ascultarea grețoasă față de șefii ierarhici o fi fost ea la locul ei într-o vreme când poliția era constituită în structură militară, când ordinele se executau și nu se discutau și când conștiința executării unei obligații de serviciu se situa undeva în penumbra comportării servile. Pentru agentul rutier de Poliție, Marian Godină, conștiința datoriei că trebuie să-și facă întotdeauna treaba, a datoriei înaintea plăcerii de a se ști în grația șefilor ierarhici. El nu ezită niciun moment să-și facă datoria ca atunci când oprește în trafic personaje importante ale protipendadei brașovene, recalcitrantă nevoie-mare, ca în cazul doamnei care își declină identitatea de șefă a Crucii Roșii locale, ba chiar dezvăluindu-și relația ei de strânsă amiciție cu șeful IPJ Brașov, de la care amenință că polițistul își va primi pedeapsa pentru temeritatea de a-și face datoria. Se subînțelege că a fost chemat la raport. Cu aceeași luciditate, agentul Marian Godină continuă să înfrunte atitudinea șefilor ierarhici, disprețul acestora, ba chiar și al unor colegi apropiați, care îl zeflemiseau adesea.
Personajele sunt puține la număr, dar bine conturate, cu trăsături principale adesea comice. Întâlnim pe această linie un „Dorel”, angajat la gaze și care le face pe toate după cum îl taie capul. El asfaltează pe ploaie fără să țină cont de liniile de tramvai, asfalt să fie. Vrea să schimbe conturul și dărâmă blocuri schimbând de unul singur instalația electrică. Când vrea să descarce răstoarnă camionul cu totul. Încearcă butelia de gaz cu bricheta și provoacă incendii. Părerea autorului este că acest Dorel este prototipul omului care ține neapărat să lase urme pe unde muncește. Dar autorul vrea să facă din Dorel un personaj-simbol. El vrea să spună că un Dorel ca acesta poate să ajungă om cu funcție, care trebuie să ia decizii de pe urma cărora suferă cetățeni onorabili mai pregătiți decât el. Culmea este atunci când un astfel de Dorel colaborează cu un alt Dorel, factor de conducere și din această colaborare rezultă o hotărâre marca Dorel la puterea a doua.
Concret, la Brașov a fost inaugurată strada Dimineții, o arteră îngustă și lungă de doar 100 de metri care face accesul în parcul auto al IPJ Brașov. Această stradă iese în strada Nicolae Titulescu, iar cei doi Dorel au ținut să o doteze cu indicatoare de rigoare proaspăt montate. Astfel, la ieșirea în strada Titulescu se întâlnește indicatorul „Cedează trecerea”, iar la intrarea străduței în parcul auto era montat indicatorul „Drum cu prioritate”. Lumea brașoveană era indignată de aceste indicatoare aglomerate pe o străduță atât de mică, pe bună dreptate. Căci orice șofer nu se așteaptă, circulând pe o stradă ca aceasta, să întâlnească indicatorul „Cedează trecerea” sau „Drum cu prioritate”. Indignarea părea îndreptățită, deoarece șoferii neștiind ce să facă, nu se mai punea problema fluidizării traficului, și coloana de mașini care așteptau să treacă nu se mai termina. Năbădăiosul Dorel a găsit explicații după mintea lui la toate aceste nedumeriri. El spunea că indicatorul „Cedează trecerea” voia să însemne că șoferul ocazional care trecea urma să întâlnească o mașină a poliției grăbită la intervenție. Colac peste pupăză, Dorel s-a gândit să instaleze la intersecție un agent de poliție rutier care nu avea altceva de făcut decât să stea cu mâna la caschetă, să oprească fiecare mașină în trafic și să-l atenționeze pe șofer că pe această străduță există indicatoare proaspăt montate care trebuiau neapărat respectate. La obiecția că e de prisos o atare măsură deoarece mașinile de poliție au girofar cu sirene, Dorel s-a grăbit să replice că nu toate mașinile au girofar când pornesc la intervenție în civil. Ironia autorului este una amară, spunându-le brașovenilor că e totuși cazul să se mândrească deoarece orașul de sub Tâmpa are pe lânga strada Sforii, cea de-a treia stradă cea mai îngustă din Europa, și strada Dimineții, singura stradă cu drum prioritar înfundat.
Printre personajele care se mai întâlnesc în carte sunt de pildă femeia sugativă (Bunul samaritean), bărbații lingăi (Diva intangibilă), bărbați înșelați care se consolează unul pe altul la modul înduioșător (Mama răniților). În concluzie, o întreagă pleiadă de structuri existențiale care îndeamnă la meditație.
Punctul culminant al cărții este de departe duelul verbal dintre autorul cărții și șeful IPJ Brașov, care se dezlănțuie într-o avalanșă de ocări și injurii total nejustificate la adresa subalternului său. Paginile sunt cu adevărat antologice. Conștiința umilirii total nejustificate îl face pe cel umilit să iasă din defensiva specifică subalternului și să recurgă la șarje ironice la adresa celui care l-a umilit, până la replici tăioase, de felul: „- Să va salvați voi pielea și scaunele”. Măiestria cărții se remarcă prin însușirea admirabilă a tehnicii narațiunii scurte, fapt ce îl așează alături de Caragiale.