Rar se întâmplă ca o floare să pice sub zodia coincidenţei. Ea nu se arată – atunci când se arată – niciodată întâmplător. Viaţa, păţaniile şi opera florii (fiindcă trebuie să fiţi de acord că fiecare floare, cât ar fi de mică, de delicată sau de discretă, are o operă!) nu sunt nici întâmplare pură, nici hazard contaminat. Locul ei este bine determinat. Vraja ei este perfect distilată. Funcţiunea ei în mediu și menirea ei în lume sunt prestabilite. Cât despre fumurile şi parfumurile ei, acestea fac parte deja din legendă.
Astăzi, în acest început de an, în această iarnă insolentă (adică fără soare!!), cronicart-ul vă propune un exercițiu de visare în trei: el și două flori. Două flori ale artei, care nu pot fi cuprinse în nicio enciclopedie horticolă sau estetică, fiindcă ele sunt unice. Și originale…
Intersextualitate şi Erostire
Floarea Ţuţuianu este un artist care mai aduce un pic de sânge în obraji binecunoscutului adagiu latin, acel manifest al comparaţiei în arte, de care vorbeşte Horatiu în a sa „Ars Poetica” ((l. 361). Şi care, cu vremea, va fi devenit, fără îndoială, cam lividă şi obosită de atâta fâţâială de colo-acolo în toate tratatele criticii universale. Practic, nu exista prilej pentru comentatorii artelor în care să nu facă un „accroche” savant între pictură şi măcar una dintre cele nouă muze ale Antichităţii, patroanele artelor şi fiice ale lui Zeus, al căror conducător era Apollo, stăpânul suprem al tuturor artelor. Le aducem la lumină din nou, aici, poate chiar şi ca o ofrandă adusă Mnemosynei, zeița memoriei. Calliope – muză a poeziei epice, căreia i se atribuie și cunoașterea, imaginată ca o femeie cu un sul de papirus și un stylus în mână (de reţinut că este și mama lui Orfeu); Erato – muza poeziei erotice, văzută ca o tânără având în mâini o harpă; Euterpe – muză a poeziei lirice, surprinsă cântând la flaut; Thalia – muză a comediei, închipuită ca o fată ce ține un toiag și o mască; Clio – muză a istoriei, femeia ce ţine în mână pururi o carte deschisă; Polymnia – muză a retoricii şi imnului, căreia i se atribuie și învățarea, memoria și arta mimei, dar şi rugăciunea, surprinsă într-o poză meditativă şi gânditoare; Terpsichore – muză a dansului, cântând la o liră; Melpomene – muză a cântecului și a tragediei, imaginată cu o mască în mână și o coroană din viță de vie (legenda spune despre ea că este şi mama sirenelor, ființele acelea încântătoare ce seduc marinarii cu cântecele lor) şi, în fine, Urania – singura muză ce patronează științele – astronomia și geometria – închipuită ca o femeie cu o coroană de stele și o busolă în mână.
Le-am numit nu atât pentru a face un racord cultural – în fond, puţină lume mai are timp să le cultive pe toate cu aceeaşi hărnicie – cât pentru a sublinia că Floarea Ţuţuianu aplică reţeta unei fructuoase colaborări între grafica sa şi nu una, ci două muze: Euterpe, muza poeziei lirice, alături de Erato, muza poeziei erotice. Într-un consens muzical de o sensibilitate provocatoare, prima cântă la flaut, iar cealaltă, la harpă – două instrumente calde, liniştite, aproape senzuale, prin sonurile delicate ale cărora iubirea se poate împlini. Se poate pârgui.
Însă Floarea Ţuţuianu – despre care am stabilit că metabolismul ei estetic generativ nu ne mai permite să ştim dacă e doar artist vizual sau numai poet de un lirism seducător – mai „comite” o reprezentare a afecţiunii. E dragostea pentru literă. Pentru slovă. Fiind aici, fără îndoială, un pact cu „Logosul” iniţial, cu indimenticabilul „La început a fost Cuvântul”. De aceea, chiar titlul volumului de poezie, apărut la Editura Brumar, în timpul Târgului de carte „Gaudeamus” – „Corp de literă” – ne trimite la ambivalenţa unui nedisimulat şi respectabil testimoniu: corp = senzualitate, erotism şi literă = cuvânt, vocabulă, text. Dacă ni se permite un joc de cuvinte mai rar: vorbim aici de o stare impondarabilă de intersextualitate.
Apoi, din această stare se deduce o temă: cea a dublului. Grafica însăşi a coperţii şi a ilustraţiilor de interior (fotografii, montaje, colaje, gravuri etc.) subliniază – într-o recurenţă ce ne face să conchidem că, de fapt, avem de-a face cu o regulă subtextuală, o reţea endogamică de motive care se repetă – indecizia artistei de a se configura singură. Căreia i se adaugă, la fel ca o binemeritată compensaţie, obsesia pentru literă, pentru scris. Practic, fiecare fotogramă a filmului ilustrat al acestui volum îmbină bucuria extazului (există pasiunea pentru nuduri, tocmai pentru a surprinde în subliminal căldura senzuală a „corpului”!) cu dragostea de cuvânt. O dragoste lacomă, căci artista mărturiseşte, la un moment dat, cum: Va trebui să-mi fac cuvântul cu carne din carnea mea / şi cu sânge din sângele meu. Versul, aşadar, Cuvântul, Poemul se efilează dureros de ombilical, se trage din însuşi trupul iubit al artistei, în chinuri parcă de naştere.
Întreaga ilustraţie a volumului dispune de un arsenal secret de trucuri sapiente şi de insinuări şirete, recurgând nu de puţine ori la un fel de trompe-l’oeil, care împovărează ochiul cu sarcina isteţimii. Şi cu, atenţie! o senzaţie de zbor. Să mă explic. Fiecare fotografie, ilustraţie, experiment vizual sau produs de computer se termină, undeva, la baza paginii, cu un adaos – peste lucrare – de creion sau pastel, un fel de linie şerpuită în fugă, ca un fel de şfichi de aprobare dat viziunii. Ei bine, acest semn, doar aparent neglijent, fiindcă el potenţează şi altceva, dă ochiului senzaţia că imaginea pluteşte. Zboară. Se duce. Planează asupra noastră. E un truc al artistei deloc de neluat în seamă, fiindcă îi dă răgazul poetei (care, uneori, se identifică, atunci când fluidul o pătrunde, cu Sfânta Clara, ucenica Sfântului Francisc din Assisi) de a coborî cu grijă din al nouălea cer. Scara de îngeri…, spre a compune poemul mult aşteptat, unicul, fundamental, existenţial: …Scriu pe nisip: Nexus Plexus Sexus…
Identizarea ei artistică oscilează între hedonism şi raţiune, sfârşind însă în faza unei sinteze spectaculoase între un dionisiac provocator şi un apolinic tranchilizant. Pe care l-aş numi apolinisiac! Un soi de frigiditate fierbinte, aşa cum a numit-o un comentator. Cert este că numai un apolinic care s-a difuzat până aproape până de pierdere, dar cu discreţie (reţineţi, fără tam-tam sau ceremonii funerare fastuoase!), în magma dionisiacului, numai acela ştie a meşteşugi şi, totodată, a simţi versuri, precum acestea: Nici nu mai ştiu / de când n-a mai intrat un bărbat cu gândul în mine / De atunci visele mele ţin strâns între ele caldă inima lui / Trag aer în piept. Deşertul abia mai respiră // Mi-a crescut un licorn între sâni /…
Aşa cum există şi pulsiuni (mai rare, e drept) ce se suprapun unor eşantioane de amor intelectualis, expresia unei iubiri reci, în care endorfinele au îngheţat ori s-au lichefiat în Logos. Atunci, Poetesa devine sloi de gheaţă, lingându-şi din palme cuvinte…!
Oricâte cărţi de poezie ar scoate, în plus faţă de: Femeia peşte, Libresse oblige, Leul Marcu, Arta seducţiei, Mărinimia Ta, Sappho (toate, cu ilustraţiile autoarei şi, unele, chiar şi în regim de urgenţă!), oricâte expoziţii ar deschide (precum – am ales la întâmplare – personalele de la Orizont, de la Institutul Italian de Cultură, de la Palatele Brâncoveneşti din Mogoşoaia, de la Simeza, de la Paris, de la Ivry-sur-Seine sau de la Muzeul Fernando Pessoa din Lisabona), Floarea Ţuţuianu rămâne într-o oscilaţie perfectă între artă vizuală şi poezie. E ca şi cum, agăţată cu o mână de harpa muzei Erato şi, cu cealaltă, de hainele cele noi ale artei contemporane, ea ar fi noua imagine generică a Pendulului lui Foucault.
Ar demonstra încă o dată că Pământul se învârte în jurul axei sale. Care trece şi prin Erostirea Floarei Ţuţuianu.
Vedere din Prevendoriu
Florica Prevenda este un artist cu cheie. Trebuie să ştii unde, când şi cum să apeşi mecanismul, pentru ca el să înceapă să cânte. Să cânte opera sa bizară. Ca o cutie muzicală, de la care, dacă ai pierdut cheia, nu mai poţi auzi niciun sunet. E ca o balerină mută şi sperioasă ca o căprioară pe care pădurea o vede prima oară.
Este născută la câmpie, la Dor Mărunt-Călăraşi-6.800 de locuitori, iar numele ei, Prevenda, dă naşte cu stăruinţă la tot felul de frumoase ipoteze, care mai de care mai funambuleşti. Toponomastica seducătoare şi bizară (ce frumos consonează Dor Mărunt, adică şi el, acolo, un dor mai mărunt, un doruleţ, cu Prevenda, ce nume, ce vocabulă serafică!), născută la câmpie, unde numai acolo se încalecă, noaptea, visele cu cuvintele, oamenii cu cântecele şi cerul cu colbul albastru, m-a făcut să adaug încă un mister operei ei. Aceasta şi poate încurcătura în lume a unei artiste modeste, cu privirea plecată tot timpul a cuminţenie, dar cu mândria ei involtă şi năprasnică, m-au convins, ca acum doi ani şi jumătate, să scriu despre Florica Prevenda astfel: …Este Femeia-misterios-ancestrală. Femeia-preoteasa-magică-de-şes. Femeia-şarpele-casei. Femeia-cu-sânge-scit. Femeia-incantatoriu-fabulatorie. Femeia-fertilizator-de-mit. Femeia-entropică (organizatoarea oricărui sistem de iubire!). Femeia-arheulogie (cu urme de arheu pe meninge!). Femeia-apotropaică (protectoare, adică!). Şi, nu în cele din urmă, Femeia-dropie. Phoenixul de câmpie care cloceşte fantasme. Al cărei zâmbet stingher, melancolic, un pic năuc topeşte orice banchiză şi-o lasă baltă în mijlocul oricărui drum. Chiar şi al unuia prăfuit, cum e cel de la Dor Mărunt. E zâmbetul de Sud al femeii-nălucă….
E o fiinţă care nu are răspuns la agresiune, la violenţă sau la anormal. Pentru că ea este docilă, retrasă, politicoasă (stabilisem, după câteva încercări, de foarte multă vreme să ne tutuim şi iată că mă trezesc, la Mogoşoaia, că Florica noastră uitase convenţia şi îmi aplica nişte disciplinate măsuri ale lui „dumneavoastră”; dar, după ce s-a gândit puţin, şi-a adus aminte şi… „Te rog, daaa!”, să-i duc bagajul de la maşină până în sala de expoziţie din Palat!).
Expoziţia de la Mogoşoaia, deşi continuă „tradiţia” artei Floricăi Prevenda, prin ciclul Compensări, căruia i se adaugă, într-o recurenţă bine articulată, o serie prodigioasă: Faces without a Face, trecând prin Net People, Shadows of the Present, Time Regained, Facebook Obsession ori Serenity, dă impresia că vine cu o inovaţie de viziune. Sigur, formele sunt la fel de esenţializate, la fel de proaspete, de surprinzătoare, însă ea „condensează” nu doar sensul, ci şi cromatica. De la roşul-vermillon sau albastrul de cobalt al altor cicluri, aici cromatica parcă de îmblânzeşte, se îmbunează, trecând fie în soluţii prezumţioase de alb-negru sau roşu grenadin, fie în alternanţe discrete de griuri şi sweet nothings.
Cine nu cunoaşte tehnica Floricăi Prevenda ar putea avea impresia că vorbim despre pictură, în ulei sau acrilic întinse pe pânză. Nu. Vorbim, pentru că lucrările ei sunt uşor de recunoscut (iată, aşadar, ce înseamnă marca individuală dusă la extrem, fără însă a deveni pastişă ori manierism!), vorbim, deci, de o tehnică de lucru a unei picturi-asamblaj ce a devenit pecetea sa inconfundabilă, cu volum, ca într-un paradoxal 3D, care „iese” hotărât din pânza plană a picturii „clasice”. Este munca extraordinar de migăloasă de a ajunge la o plastică uimitoare, la o „pictură” cu grosime, lamelară, ca o pastă în relief zgrunţuroasă precum o urzeală, obţinută prin aşezarea incredibil de minuţioasă a miilor de fâşii de carton, scăldate în acriluri, în care găsim, uneori, înfipte, lamele de lemn. Sunt „picturi” în relief, cum spuneam, din fâşii de carton de diferite culori, tăiate din materiale publicitare ce nu mai folosesc la nimic şi care, văzute de departe, dau nişte „reflexe” aperceptive extraordinare. În plus, ele au şi o doză de curaj nebun, fiindcă artista lucrează fără schiţe, ci „direct pe curat”. Ea are în cap modelul. Mărturiseşte singură ce şi cum face: „Găsesc soluții care să contribuie la sublinierea ideilor exprimate, folosind, în general, materialele neconvenționale, tehnica mixtă fiind cea preferată de mine. Desenele sunt urmare a perioadei de lucru nu prea comod, la pânze, odată puse deoparte acestea, am simțit nevoia să folosesc semnul „lamelelelor” în linii continue sau frânte, suprapuse până la pată sau într-o mișcare de cădere în încercarea de a sugera scurgerea, printr-o linie spiralată, probabil, încercând în același timp, să adun forma într-o compoziție închisă, într-un semn rotund. Dincolo de cele expuse mai sus, subiectele nu sunt decât pretexte, ele mi-au permis să conturez acele universuri pe care mintea și sufletul meu le generează în procesul de căutare și conturare a eului în aceste timpuri marcate de atât de multe tentații, paradoxuri…”.
Pentru că este un spirit proteic, îndrăzneţ şi puternic introspectiv, Florica Prevenda e cunoscută atât de specialişti – critici şi istorici de artă – cât şi de confraţii săi artişti, fiind de multă vreme o certitudine a valorii, chiar dacă aceasta e întâmpinată, uneori, cu „încruntare” într-o lume a picturii dominată de năprasnice ego-uri masculine.
Îmi mărturisea odată că absenţa ei din orice „coterie” a breslei, nefrecventarea nici unei „bisericuţe” de adoratori, indolenţa ei de a onora o tabără sau alta (un must al lumii artistice!) îi dau o libertate şi un calm pe care mulţi dintre colegii ei nu le au. Aceasta a fost, de fapt, reţeta nenumăratelor ei recluziuni în curăţenia şi liniştea atelierului sau bucuria fără griji a călătoriilor la New-York. Însemnătatea operei Floricăi Prevenda e confirmată prin prezenţa lucrărilor sale în expoziţii, colecţii muzeale şi private – ce-i drept, mai mult în afara ţării, în Belgia, Olanda, Franţa, Polonia sau Italia. Mai lentă în reacţii, breasla din România i-a acordat totuşi, anul trecut, prestigiosul Premiu pentru Pictură al Uniunii Artiştilor Plastici.
Fiecare expoziție a sa, fie că este personală sau de grup, dă măsura unui artist aflat la vârsta deplinei maturități, cu un impresionant palmares.
Prezenţa lucrărilor sale în instituţii de artă remarcabile (Galeria Arcade24, Muzeul Brukenthal, Muzeul de Artă din Timişoara, AnnArt Gallery, Galeria Arielle d’Hauterives, Institutul Cultural Român, Muzeul Naţional de Artă, Palatele Mogoşoaia) dovedesc peste măsură că Florica Prevenda e un artist special. A cărei creaţie se deschide cu o cheie specială.
Iar, ca să înţelegem strădania ei, trebuie neapărat să punem mâna pe cheie!