Destinul a vrut ca Regele Mihai I și Jean d’Ormesson să părăsească în aceeași zi această lume: 5 decembrie 2017. Erau cam de aceeași vârstă (Regele, cu patru ani mai mare), ambii descendenți ai unor familii ilustre cu rădăcini adânci în istoria Europei. Ceea ce face însă și mai interesantă această împletire de destine este faptul că, în copilărie, cel mai tânăr Rege al României și cel mai tânăr academician francez s-au cunoscut bine și chiar s-a pus problema să se joace împreună. Cu un an înainte de moarte, Jean d’Ormesson a publicat o carte de memorii, organizată sub forma unei judecăți de apoi, în care Eul său răspunde înrebărilor unui Supra-Eu, transformat în instanță supremă : Je dirait malgré tout que cette vie fut belle. În mai puțin de un an de zile acest tom de peste 400 de pagini a fost tradus în românește (excelent, de Eduard Florin Tudor) și publicat cu titlul Frumoasă a fost această viață. Totuși, în condiții foarte elegante, la editura Baroque Books & Arts (2017). Pe parcursul acestui volum confesiv, Jean d’Ormesson se declară, în mai multe rânduri, parțial român și relatează cu multă nostalgie și afecțiune perioada petrecută la București între anii 1933-1936, în care tatăl său a funcționat ca ambasador al Franței în România. Experiența bucureșteană a contribuit mult și la apropierea sa ulterioară de Paul Morand, autorul unei cărți celebre despre capitala României. Vorbind despre anii petrecuți la București, academicianul, aflat spre sfârșitul vieții, spune că aceștia au fost printre cei mai frumoși din viața tatălui său, iar pe el l-au marcat definitiv. Iată cum a rămas în memoria scriitorului Bucureștiul pe care l-a văzut pentru prima oară la vârsta de opt ani: „În centrul Bucureștiului se afla bulevardul cel mai cunoscut din toată Europa de Est: Calea Victoriei. Într-o piață din capătul Căii Victoriei se ridica un hotel mitic, construit în primii ani ai secolului XX, după modelul hotelurilor Meurice și Ritz din Paris: faimosul Athénée Palace, centru al tuturor conversațiilor și al tuturor intrigilor. Rezidența ambasadei era situată și cred că mai este pe strada Biserica Amzei. O scară cu câteva trepte ducea către o grădină ce mi se părea imensă și unde eu și fratele meu aveam voie să ne plimbăm și să ne jucăm. O fotografie din acea vreme, pe care o păstrez ca pe o comoară, îl înfățișează pe tatăl meu, între cei doi fii, pe treptele acestei scări. Tata purta uniformă. Henry și cu mine aveam o ținută destul de bizară, inspirată de costumele de la Eton”. Cei mai buni prieteni români ai tatălui său au fost, în acești ani, Gheorghe Tătărescu și Nicolae Titulescu („Cu aerul unui mongol venit din fundul Asiei, cu o inteligență sclipitoare, foarte bun prieten al Franței, a cărei limbă o folosea cu o rară perfecțiune”), iar printre vizitatoarele constante ale reședinței ambasadorului se aflau „cele două femei excepționale, celebre în vremea lor, uitate în zilele noastre și cu care tata se împrietenise: Martha Bibescu și Elena Văcărescu. Ambele îl cultivau asiduu pe tatăl meu, care le aprecia și le iubea pe amândouă. Iar ele se detestau cu o frumoasă înflăcărare”.
Mama viitorului academician avea un adevărat cult pentru Regina Maria, a cărei fotografie, însoțită de o dedicație afectuoasă a fost tot timpul la loc de cinste pe masa ei, „la București, apoi la Rio, iar, în final, pe strada du Bac din Paris”. Pe de altă parte, tatăl său era destul de circumspect cu persoana Regelui Carol al II-lea, din cauza legăturii sale ilegitime cu Magda Lupescu, pe care acesta nu se sfia să o afișeze ostentativ și cu un fel de voluptate. Această dezaprobare a marcat decisiv și pe termen lung raporturile dintre copii. Pentru că, la capătul a aproape un secol de viață, scriitorul are încă în minte specificitatea acelei relații. Conștient sau nu la vârsta de opt ani, în mod sigur influențat de părinții săi, fiul ambasadorului era obsedat de ideea de a-l evita pe micul prinț. Mărturisește el în cartea de amintiri: „Dar ceea ce mă preocupa era, mai ales, să evit să mă joc la palatul regal cu prințul Mihai, fiul regelui Carol. Mihai era aproape de aceeași vârstă cu mine”. Dar comportamentul, scandalos pentru acele vremuri, al Regelui Carol al II-lea, l-a făcut pe ambasadorul francez să păstreze o distanță protocolară, iar ostilitatea acestuia s-a transmis și în relația fiului în raport cu moștenitorul la tron, chiar dacă, ajuns la maturitate, academicianul e convins că a fost propria sa opțiune: „(Tata) nu ținea neapărat să mă vadă frecventând o familie, chiar regală, în care se petreceau asemenea obscenități. Aceste scrupule, nemaipomenite în zilele noastre, coincideau cu alegerea mea”. Nu știu în ce măsură prințul Mihai și-ar fi dorit să se joace cu micul d’Ormesson. Cei patru ani care îi despart contează la vârsta care face trecerea de la copilărie la adolescență. Cert este că au fost chemați împreună la judecata de apoi. Dumnezeu să-i odihnească!