Radu Ţuculescu este prozatorul fără compromisuri. Nici măcar nu s-a lăsat antrenat în procesul „obsedantului deceniu” după cum nici nu şi-a camuflat atitudinea preponderent critică in ficţiuni estetizant parabolice. Prozele sale scurte, îndeosebi, exhibă un univers uman în derivă, imaginea depresiv-amuzantă, caricaturală, a omului „nou”. E o lume carnavalescă, fără măşti, care a pierdut sentimentul sărbătorii, trăind în anormalitate cu iluzia firescului ortodox. Autorul s-a format neinhibat de un program sau o poetică anume. Ex-centric, faţă de grupurile literare bine mediatizate, nu a fost supralicitat prematur, ceea ce nu a însemnat un handicap, ci o provocare. A rămas unul dintre destul de puţinii prozatori contemporani mereu capabil de surprize Majoritatea prozelor sale scurte sînt nişte ecorşeuri, incizii rapide, aplicate cu o ferocitate aparent veselă în realitatea cotidiană. Un soi de instantanee şoc, dezvăluind, în nuditatea absolută, anomaliile unei lumi insolite, cu personajele, mentalităţile şi decorurile ei specifice. Perspectiva prozatorului este ironic umoristică, cu subtile tuşe sarcastic-caricaturale. Numai că rîsul cititorului pus în perplexitate nu-i decît o reacţie provizorie, umorul fiind doar o compensare parţială a terifiantului cotidian, aşa cum la celebrii scriitori ruşi din perioada „nepului”, catalizatori benefici ai lui Radu Ţuculescu.
Petru Poantă (fragment din prefață)
VAI, CE BINE VA FI!
În vagonul comun al acceleratului domneşte un aer gros ca o pastă de roşii. Florica s-a descălţat şi-şi mişcă degetele de la picioare cu intenţia de-a le aerisi. În faţa ei, un tînăr slab şi deşirat îi priveşte cu duioşie pieptul plin, dezgolit pe jumătate, împînzit de bobiţe mici, strălucitoare, de sudoare. Trei băieţi de-o şchioapă se află alături de ei pe banchetă. Sînt blonzi, desculţi, îmbrăcaţi doar în chiloţi cafenii şi maiouri de-o culoare incertă. Cel mai răsărit dintre ei crestează artistic o porţiune din banchetă, cu vîrful unui briceag. Cel mai mic urlă, brusc, că-i este foame. Florica scoate dintr-o sacoşe ouă, pîine, roşii plus o bucată de salam umed. Curăţă cîte un ou pentru fiecare băiat, apoi împrăștie cu grijă cojile pe jos. Îşi curăţă şi ei unul pe care şi-l pune-n poală, pentru a putea împărţi cîte o felie de pîine, una de salam şi cîte o roşie. Banchetele sînt folosite drept masă. Copiii muşcă din ou, îl lasă pe banchetă ca să poată apuca roşia, s-o vîre între dinți. O mînă le este ocupată de pîinea cu salam. Din cînd în cînd, felia de salam le scapă printre degete şi se întrec care să o ridice mai repede de pe jos. Florica muşcă şi ea din ou şi din pîinea cu salam, privindu-i încîntată.
– Oamenii blonzi, zice tînărul în timp ce destupă o sticlă cu un lichid tulbure, am auzit că-s foarte deştepţi. Aşa o fi… chiar dacă noi doi sîntem ceva mai şateni.
Florica îi zîmbeşte galben din cauza gălbenuşului care i s-a lipit de buze şi de vîrful nasului.
– Să nu-mi spui că sînt toţi trei ai tăi, continuă tînărul şi dă repede pe gît o duşcă aşteptînd apoi, cu emoţie, răspunsul.
– Nu-i nici unul, îngaimă Florica printre înghiţituri. Cum poţi crede! Sînt ai lu’ soră-mea, drăguţii de ei.
– Că şi eu iubesc copiii, exclamă, cuprins de entuziasm tînărul. Ia o duşcă, să-ţi faci poftă, că-i cald al dracului!
Florica pune pîinea cu salam pe marginea geamului, bea o înghiţitură, apoi se străduie să dezlipească pîinea. Din cauza aerului greu, totul a devenit lipicios. Băiatul cel mic s-a aşezat pe bucata de ou, strivind-o. La fel păţeşte cel mare cu bucata de roşie.
– Sînt copii, ce să le faci, gîndeşte tînărul cu voce tare, dar… nu-i frumos să lăsam în farfurie!
– Chiar aşa, îl secondează Florica şi izbucnesc amîndoi în rîs.
Copiii adună resturile de pe banchetă, deoarece ei doresc să crească mari şi puternici. Apoi Florica deschide un borcan cu compot de prune. După o masă simţi nevoia de ceva dulce. Florica îşi vîră, cu delicateţe, degetele în borcan şi împarte prune copiilor. Zeama i se scurge printre degete, pe braţ, pînă la cot. Îl îmbie şi pe tînăr să servească din borcan, dar mîna tînărului nu încape în borcan, cu toate eforturile depuse. Un nou prilej de bună dispoziţie.
– Eu, mai bine din sticlă, conchide tînărul.
Copiii şi Florica au mîncat toate prunele scăpînd din gură sîmburii pe jos. Borcanul în care a mai rămas zeamă acrişoară, preţ de trei degete, este aşezat sub banchetă, pentru mai tîrziu. Florica aruncă o privire pe fereastră şi exclamă:
– Vai, ce de grîu! O să fie multă bogăţie anul acesta. Am văzut şi iepuri şi fazani şi căprioare am văzut pe cîmp. Tu vezi ce de grîu şi de bogăţie? De-acu’ s-a terminat cu mizeria.
– D-apoi cum, confirmă tînărul care nu reuşeşte să vadă nimic afară, din cauza şiroaielor de transpiraţie ce-i împăienjenesc ochii.
– Mamă, ce bine o să fie, mai zice Florica.
O să fie, zice şi tînărul şi-o ciupeşte de şold, apoi îi oferă, cu multă generozitate, sticla în care lichidul s-a îngroşat ca o ciorbă de mazăre.
POPICĂ
Un aer lipicios și dens a copleșit străzile orașului. Oamenii au mișcări lente, ca-ntr-un film derulat cu încetinitorul. Broboare de sudoare li se scurg pe gît, pătrunzînd pe sub cămășile subțiri, gîndurile s-au năclăit, pierzîndu-și complet elasticitatea și toți doresc doar puțină umbră ori o încăpere cu ziduri groase, răcoroase.
Popică înaintează pe străzi în același fel, mormăind nemulțumit că a fost obligat să iasă tocmai la o asemenea oră cînd termometrele înregistrează temperaturi maxime. Dar nu are încotro, este singura oră cînd poate obține o adeverință extrem de necesară, astfel că-și forțează picioarele să se miște mai repede, să scape de calvarul nădușelilor. Ajunge, aproape fără să-și dea seama, în dreptul clădirii cu pricina, înaltă cît două etaje. Pătrunde în hol și respiră mai degajat, fiind atins de o dîră de răcoare. Portarul îi explică molcom, tamponîndu-și nasul cu o batistă verzuie, în ce cameră trebuie să ajungă. Popică pătrunde în încăperea indicată și, după ce închide respectuos ușa, fără zgomot (pe o asemenea căldură nici o ușă nu mai scîrțîie), rămîne o clipă uluit. În dreptul celor opt ghișee care se zăresc nu se află nici o persoană. Faptul acesta îi umple inima de bucurie, trupul i se destinde recăpătîndu-și elasticitatea, asta și datorită răcorii mult mai evidente care domnește în încăpere. Zidurile groase ale clădirii, vechi și temeinice, își spun cuvîntul.
Popică se apropie zîmbind de primul ghișeu. Explică, scurt și politicos, scopul prezenței sale acolo. I se răspunde, scurt, să se adreseze la ghișeul de vizavi. Popică mulțumește și trece fără grabă și fără supărare vizavi, unde, de asemenea nu așteaptă nimeni. Salută întîi funcționara cu părul castaniu de la ghișeu și-i explică de ce are nevoie. Funcționara îi zîmbește amabil, semn că e o treabă simplă, și-l roagă să-i spună adresa exactă. Popică îi spune iar funcționara începe să caute într-un registru apoi loveste cu degetele, ușurel, tastatura computerului. Insistă cu privirea pe suprafața luminoasă a monitorului. Se încruntă ușor și-l mai întreabă o dată unde locuiește. Popică repetă conștiincios adresa. Funcționara își mai plimbă degetele pe tastatură apoi clatină din cap și-i spune, privindu-l într-un fel ciudat, că la adresa respectivă locuiește domnul Gavrilă. Popică simte cum răcoarea din încăpere se mai subțiază, totuși zîmbește ca la auzul unei glume bune și-i explică în cîteva cuvinte, cum că el locuiește acolo, în blocul, etajul și apartamentul respectiv, de cînd s-a dat blocul în funcțiune, deci e o greșeală, căci are și totul plătit la zi. Funcționara îl privește și mai ciudat, dintr-o parte, își face vînt cu mîna, se pare că-i este foarte cald, și repetă blînd:
La adresa respectivă locuiește domnul Gavrilă, așa stă scris aici, nu poate fi nici o greșeală, e imposibil, deoarece la noi s-a introdus recent calculatorul, computerul… cum îi zice, un aparat ultramodern care nu greșește niciodată.
Asupra lui Popică s-a prăvălit, iarăși, aerul dens și lipicios, se descheie la cămașă și întreabă șoptit, atunci eu unde locuiesc, pentru că, într-adevăr, un computer nu poate greși. Funcționara îi zîmbeșe ștrengărește și ridică din umeri, apoi nu-i mai dă nici o importanță.
Popică ajunge din nou în stradă, se tîrăște buimac de căldură spre adresa pe care o știe, cuprins de o neliniște nedefinită, grea și vîscoasă ca și aerul care-l înconjoară. Cu genele umede de transpirație urcă etajele fără a folosi liftul, se oprește în dreptul ușii apartamentului în care a avut impresia timp de doi ani că a intrat zilnic, și sună timid, apoi așteaptă, cu respirația înfierbîntată, să-i deschidă domnul Gavrilă.
PURICI DE CARTIER
Redacția de știri era în fierbere. Redactorul șef plonjase într-o agitație crîncenă și molipsitoare. Cînd țipa, cînd vorbea înduioșător pînă la lacrimi. Timpul se scurgea amenințător. Se apropia jurnalul de seară, iar cantitatea de știri era incompletă. Telefoanele zbîrnîiau, telefoanele mobile săltau de la o ureche la alta. Nimic. Nici un viol în plus, nici un accident cu cadavre mutilate, nici un bătrîn ciopîrțit, nici un copil dispărut, nici o înmormîntare în lumea interlopă, nici un ministru corupt, nici o vedetă surprinsă în situații deocheate. Cu ce dracul să umple spațiul gol rămas? Hai, mișcați-vă creierii!, țipa redactorul șef, apelați la prieteni, cunoștințe, vecini, neamuri, dușmani! Inventați, naibii, ceva!
Redacția era alcătuită din tineri reporteri și redactori, dar și mai vîrstnici, cu ani mulți de muncă la fabrica de știri. Poate din cauza căldurii năucitoare, nici o idee nu le încolțea în minte. Să arătăm gunoaiele dintre blocuri, de pe aleile de la intrare, scuipatul de pe trotuare, chiștoacele și stratul de semințe… propuse, timid, unul dintre mai vechii redactori. Vax! îl întrerupse redactorul șef, indignat de banalitatea pe care a scăpat-o angajatul printre buze. E un subiect perimat, pe cine dracul mai impresionează? Cu asta sîntem obișnuiți, eventual doar dacă am putea lansa, prin micuțul ecran al televizorului, și mirosurile care se degajă… Altceva! Tinerii veniți nu au idei?!
În sfîrșit, unul dintre ei, adeptul conceptului: nu sînt deștept, dar sînt șmecher, ridică două degete, cerînd cuvîntul. Scuipă!, zise redactorul șef. Eu sînt în stare să fac un reportaj, îl lungesc atît cît trebuie ca să acoperim golul… Am, însă, o rugăminte. Nu mă întrebați de subiect… Vă fac o surpriză… Imposibil!, exclamă redactorul-șef, nu e timp de surprize, scapă ideea, poate-i proastă și consumăm o echipă întreagă degeaba! Atunci, reporterul cel tînăr și șmecher se conformă și scuipă ideea. Fu felicitat, sincer, i se mai dădură oarece indicații, cum să filmeze, cum să pună întrebări, cum să aleagă mame spăimoase și ușor tembele, dornice să apară la televizor.
Reportajul fu pe măsura așteptărilor. Tînărul primi felicitări și palme prietenești peste ceafă, drept recompensă din partea șefului. Calupul de știri se încheie cu reportajul său făcut într-un cartier al orașului. Acolo apăruseră multe pisici, în ultima vreme. (De fapt, pisici erau dintotdeauna, dar încă nu-și arătaseră mutrele fioroase la știri). S-au înmulțit, devenind un adevărat pericol. Nu doar pentru șoareci și șobolani, ci pentru oamenii muncii care au copii drăgălași și nevinovați și sînt nevoiți să trăiască înconjurați de aceste feline păroase, vagaboande, față de care hingherii n-au nici o putere. Una dintre mame explică, cu o expresie aproximativ înspăimîntată, cum copilașul ei se joacă, pașnic, în fața blocului stînd pe-o pătură (pusă direct pe gunoaiele multiseculare) și cum apar pisicile și se apropie de copilaș și se joacă cu el ori se freacă de el (!!) și… îl umplu de purici! Iar copilașii revin în casă și, în scurt timp, apartamentul este invadat de puricii pisicilor! Cel mai recent pericol pentru cetățenii cartierului, ai orașului, ai patriei. Asta înseamnă mîncărime, boli, mizerie! Vocea finală a tînărului reporter anunțînd apariția puricilor pisicești suna grav, amenințător, de parcă urma să ne invadeze o adevărată armată de rinoceri ori una de teroriști.
În timp ce urmăream bîlciul reportericesc la televizor, mi-am amintit că puricii din blana animalelor sînt incompatibili cu oamenii, nu saltă pe trupul acestora. Citisem undeva ori îmi spusese un veterinar. Dar mă puteam și înșela. Nu se terminase bine reportajul și începusem să mă scarpin. Chiar și eu care nu mă (mai) joc pe-o păturică întinsă în fața blocului.
PICIOARELE EPILATE/ SÎNT CA SAREA ÎN BUCATE/ MĂI MĂI…
În blocul vecin, la etajul cinci, două boxe puternice au fost puse într-o fereastră deschisă și s-a dat drumul la răcnete și văitături, cîntate și acompaniate cu mult foc și zgomot. Lălăiturile din boxe au năvălit spre timpanele pașnicilor locuitori ai cartierului. Inclusiv într-ale mele, care locuiesc exact în blocul de vizavi. Nu pot spune cu precizie ce sex are ăla (aia) care cîntă. Vocea îi este, cînd subțire și languros miorlăită, ca de femeie apoape beată, cînd răgușită și grav scremută, ca de bărbat care se crede cel puțin la fel de viril precum un taur. Este, îmi zic în cele din urmă, mai degrabă vorba despre un hermafrodit. Picioarele epilate/ sînt ca sarea în bucate/ măi măi… mărturisește, aproape filosofic, hermafroditul, strivind cîteva note muzicale între maxilare. Îl și văd cum își epilează picioarele, înainte de a se pune la masă… Dar de ce trebuie să urle în asemenea hal, de-mi tremură tablourile pe pereți? De ce atîția wați rostogoliți, bolovănos, peste căpățînile noastre? Îl știu pe individ. Cel cu boxele și muzica pe care o dă la tot cartierul. E un tînăr troglodit, pe bune. Are aproape doi metri și un cap pe care abia de-l poți distinge, atît e de mic. Noroc cu urechile mari și clăpăuge. E slab și, deja, îi lipsesc cîțiva dinți din gură, chiar dacă n-a atins vîrsta de douăzeci de ani. Nu vorbește, răcnește. Nu rîde, hăhăie. Rîgîie și se bășește pe aleea din fața blocului, cu multă aplicație, producînd vîrtejuri aeriene. Își duce viața între blocuri, adunînd în jurul său alții, mai mici ca statură decît el, dar în rest, destul de asemănători. Sparg pungi, pocnesc semințe între dinți scuipînd tot ce pot pe jos. Înjură și hohotesc, beau bere și strivesc badoagele sub tălpi, pe treptele de la intrare ori în hol. Una dintre obsesiile trogloditului sînt becurile. Ajungînd la ele fără nici un soi de efort, le sparge cu rînjitoare satisfacție, dîndu-le pumni ori simple bobîrnace cu degetele sale noduroase. Nu suportă să le vadă arzînd, în special pe cele de la intrare, din hol și de deasupra liftului. Sîntem, mereu, nevoiți să bîjbîim prin beznă, dacă facem greșeala să ajungem acasă după ce cade întunericul nopții. Căci trogloditul meloman acționează nu doar în blocul în care locuiește, ci și într-al nostru, are prieteni aici, iar el are nevoie de un spațiu mare de acțiune, la statura și capul cu care l-a dotat natura ori, poate, altcineva. Nu are importanță. Acum, că tot este sezonul, mai are o pasiune, să spargă pepeni de cele doi bănci fixate pe îngusta aleea din fața intrării și să împartă bucățile între băieți și fete, toți iubitori de picioare epilate. Halesc bucățile și plasează cojile pe alee, așteptînd să vadă dacă nu apare vreun idiot și alunecă pe ele. De obicei, idioții care apar și chiar alunecă sînt bătrîni ori bătrîne. O asemenea căzătură provoacă hohote zdravene și sănătoase de rîs, se știe cît de sănătos e rîsul, cine dracul are vreo obiecție?! Dacă, cumva, cel căzut îndrăznește, totuși, să atragă atenția, este luat peste picior, i se spune să-și vadă de drum dacă nu dorește s-o pățească mai rău. Uneori, trogloditul luat de avîntul și de entuziasmul specific tinereții îl mai apucă pe cîte unul dintre cei căzuți și obraznici de gît ori îl ridică de subțiori deasupra caldarîmului și-i șuieră, printre dinții lipsă, să-și țină pliscul, altfel dă cu el de pămînt. O glumă, desigur, ăsta e noul fel de a glumi, ce naiba, am rămas cam înapoiat, nu mai țin pasul…
Am închis fereastra și mi-am vîrît în urechi dopurile cumpărate de la farmacie. Le-am înfundat puternic, nu mai auzeam decît foarte slab oarece bubuituri înfundate de percuție. Puteam deveni fericit. M-am trîntit în fotoliu și-am pornit televizorul, fixîndu-l pe-un program cu documentare. Capotul mi se despică în față și mi-am descoperit picioarele. Am constat că erau cam păroase. Oare n-ar fi cazul să le epilez?
OBIECTIVE TURISTICE
Acarul își drese glasul, încruntă puțin sprîncenele, abordă un aer de maximă importanță, apoi rosti cu gravitate:
>După cum puteți observa și dumneavoastră, imaginea este de-a dreptul șocantă. Tocmai în dimineața respectivă fusesem de slujbă. Eram în căsuța aceea, a cantonului, după cum v-ați dat seama, cînd am auzit un zgomot infernal, ceva greu de descris, ca niște nemaipomenite scrîșnete de fiară preistorică. Am ieșit repede afară și-am văzut ceea ce vedeți și dumneavoastră acum. Doar că atunci se mai scurgea țițeiul dintr-o dihanie din aceea neagră. Acuma, s-a oprit. Dar pe aici n-are să mai crească iarbă și nici vreo altă plantă.
În urmă cu un an de zile, la marginea unui sat, se întîmplase un accident de cale ferată. Din fericire, fără nici o victimă. Cîteva vagoane tip cisternă, pline cu țiței, săriseră de pe șine și se rostogoliseră în iarbă. Zvonul se răspîndise repede, ca orice zvon și, în scurt timp, acel capăt de sat cufundat pînă atunci în anonimat deveni cunoscut în întreaga țară. Turiștii începură să poposească aici în număr tot mai mare, atrași de contorsionata imagine a vagoanelor răsturnate și de mîlul negru din jurul lor. Pe lîngă canton apărură, între timp, cîteva tarabe unde se puteau cumpăra fluiere, gentuțe cu motive populare, nasturi, pălăriuțe, scrumiere, vederi și alte amintiri specifice zonei. De asemenea, se putea bea o bere și înfuleca niște mici.
– Dacă n-ar fi fost dîmbulețul acela, continuă acarul, ar fi năvălit toate vagoanele spre casă, acolo unde mă aflam și eu și praf ar fi făcut-o. Noroc că aici e gata satul și nu mai sînt alte case, că cine știe ce catastrofă ar fi fost. Se revărsa țițeiul prin grădinile oamenilor și nu mai creștea nimic…
– Bine, bine, îl întrerupse un turist, dar nu vine nimeni să le ridice de aici?
– Ei, o să vină, răspunse acarul lungind cuvintele, dar e nevoie de o macara specială care nu există decît la centru. Are să ne-o trimită într-o zi…
În sinea sa, acarul își dorea ca această zi să vină cît mai tîrziu. În tot cazul, era hotărît ca în momentul în care vagoanele vor fi ridicate de acolo, să-și părăsească meseria și să urmeze un curs de ghizi.
DE VÎNZARE
În dimineața aceea, ca de obicei, în timp ce-mi beam cafeaua, mi-am aruncat privirile peste cea mai palpitantă pagină a ziarului local, anume pagina de mică publicitate, curios să aflu cine ce mai cumpără, cine ce mai vinde, ce fel de cîini s-au pierdut și dacă se mai oferă pentru ei recompensă. Erau momentele mele de scurt amuzament, care-mi ofereau o doză de bună-dispoziție pentru, cel puțin, o jumătate de zi. Atenția mi-a fost atrasă de un anunț în care se spunea că, începînd din ziua respectivă, pe strada Baltagului nr. 13 bis, se pune în vînzare biblioteca unui bătrîn cărturar. Faptul mă interesa în mod deosebit. Mi-am notat adresa, am întrebat colegii de birou cam pe unde vine strada respectivă și am aflat că undeva, la marginea orașului. De îndată ce mi s-a ivit prilejul, am pornit-o într-acolo. Pe strada Baltagului nr. 13 bis, am descoperit o ușă masivă din stejar cu o mică fereastră zăbrelită cu fier forjat. Am sunat de trei ori, conform unor indicații aflate pe un cartonaș îngălbenit de ani. Mi-a deschis o tînără femeie, micuță, drăgălașă, tunsă băiețește, cu niște ochi de smoală, plini de luminițe jucăușe, cu un zîmbet superb proiectat pe buzele roșii, cărnoase, nerujate și cu un instrument ciudat în mînă, jumătate tocător de carne și jumătate secure.
Ați venit pentru cărți, bănuiesc, zise ea pe un ton zglobiu.
Da, am bîiguit eu intimidat nu atît de apariția tinerei femei înfofolită într-o blană, cît de instrumentul tăios pe care-l învîrtea în mîna mică și delicată.
Poftiți, sînteți printre primii! Se ajunge destul de greu pînă aici, la noi.
Am pătruns într-o încăpere mare, cît trei camere de bloc și înaltă cît două etaje. Într-adevăr, era cam rece înăuntru, dar eu am fost cuprins de o imensă bucurie descoperind sute de cărți pe rafturi, pe podea și chiar pe un divan, singura mobilă existentă în cameră, în afara bibliotecii. Mi-am spus că voi sta acolo, cu siguranță, cîteva ore bune. Am început să aleg pe îndelete, sub privirile tinerei femei, care continua să-nvîrtă în mînă, incredibil de ușor, instrumentul acela, jumătate secure, jumătate tocător, cu o dexteritate demnă de un jongleur. Pentru a nu se instala o tăcere jenantă, am întrebat-o într-o doară:
Cine a fost stăpînul acestei superbe biblioteci?
Bunicul nostru, răspunse amabil tînăra femeie.
A… decedat? am îndrăznit să întreb în continuare.
O, nu, zîmbi tînăra femeie chicotind ușor, a dispărut de cîteva zile. Ieșise în piață, după cumpărături.
M-am ridicat, brusc, în picioare. Dînd însă ochii cu tînăra femeie, m-am intimidat și am îngăimat, înnodînd cuvintele:
Dar… nu-l… căutați?!
Ei, o să-l căutăm noi, nu vă faceți griji pentru asta, mă asigură frumoasa femeie cu un zîmbet de copil, dar întîi să-i vindem hîrțogăria asta, că toată viața lui a fost un zgîrcit fără pereche, nu ne-a dat nici un leuț, toți banii îi arunca pe cărțoaie, de-am ajuns să nici nu mai putem respira din cauza lor. Sper că veți cumpăra ceva, nu?!
Am apucat, automat, un braț de cărți, fără să mă uit la titluri ori autor, și-am plătit tinerei femei exact cît a cerut.
Multă vreme m-a urmărit zîmbetul ei drăgălaș de copil, nasul în vînt, ochii negri și instrumentul acela, jumătate secure, jumătate tocător.
PUIUL
În troleibuz domneşte un aer gros ca o ciorbă de roşii. Cu deosebirea că ăsta din troleibuz pute zdravăn a transpiraţie. Încerc să deschid un geam, unul mic şi dreptunghiular, să l împing puţintel în speranţa unor fîşii de aer. Efortul meu e inutil, am nimerit într un troleibuz cu toate geamurile înţepenite. Mă consolez, accept situaţia, n am încotro. Nici măcar nu mă mai enervez, nu scap înjurături pe sub mustaţă. Dibuiesc un loc şi mă aşez, cu riscul de a mă lipi de scaun în următoarele cinci minute.
La următoarea staţie, în troleibuzul blindat urcă o femeie cu doi copii. Unul mic şi înfofolit pe care l ţine în braţe, altul mai mărişor care se ţine de fusta ei. Câteva persoane doresc să i ofere locul dar femeia refuză hotărât și întreabă, doar, „unde trebuie să cobor pentru spitalul de copii?” E o femeie mică de statură dar robustă, cu un păr foarte lung, negru şi bogat, legat în coadă. E prost îmbrăcată, însă are trăsături extrem de frumoase, chiar dacă înăsprite de timpuri şi necazuri. E creolă, ochi mari şi negri, gura puternic conturată. În general, are un aspect de nespălată, de neîngrijită. Miroase a iarbă. Băieţelul din braţe e palid ca o statuetă din ceară. Celălalt, care s a agăţat de fusta ei decolorată, seamănă înfiorător de tare cu băiatul din reclama aceea care ţi produce fiori pe şira spinării. Cea mai sinistră reclamă pe care am văzut o până acuma. Aia în care un băieţel aruncă un pui semicongelat în sus iar acesta cade apoi şi se fleoşcăie, greţos, de gresia de pe jos. Scopul reclamei este să ţi deschidă pofta de a hali orătănii, după ce gripa aviară a trecut prin patrie ca o boare… Femeia (nu pare deloc deranjată de căldura năucitoare, chiar dacă ţine un copil în braţe şi e îmbrăcată gros) vorbeşte, cu voce baritonală, cu o babă ai cărei ochi sînt înecaţi în şiroaie de transpiraţie:
– Tatăl l a părăsit pe ăsta micu’, nici nu i pasă de el. Iar eu aşa am fost de proastă că m am îmbolnăvit şi mi am pierdut memoria ceva vreme. Tatăl copilului lucră dar nu poate lăsa băutura iar eu nu mai vreau să-l văd, dracu’ să l ia.
Imaginea puiului de găină zdrobit ca o balegă de gresie, din reclama doritoare de poftă bună, nu mai vrea să mă părăsească, transpiraţia mi a lipit o de creier ca pe un timbru.
– Eu am 38 de ani iar plodul l am primit fără veste, ce era să fac, l am făcut şi nu l am lepădat. La noi un băiat s a îmbolnăvit de ciuperci, i au dat să mănânce ciuperci stricate…
Văd mîinile băieţelului cum aruncă puiul congelat în înaltul cerului, crezînd, ca un idiot, că poate zbura şi aşa, jumulit de piele (ăştia care au făcut reclama îi consideră pe copii nişte cretini sadea!), apoi folia din plastic crăpînd, iar masa de carne însângerată lăbărţîndu se pe podea ca un scuipat uriaş şi gros…
– Şi al meu seamănă cu el, dar are ochii lu’ tat său, cam holbaţi, ăla aşa îi are de băutură şi i au găsit ceva la maţe, lu’ ăsta micu, nu lu’ tat său, şi acuma a ajuns la distrofici, aici trebuie să cobor?
Femeia coboară, cu cel mai mic în braţe şi celălalt agăţat de fustă. Noi continuăm să transpirăm şi să puţim precum hoiturile golaşe, iar troleibuzul calcă un pui congelat, îl face terci, împroşcând pietonii tembelizaţi de vreme şi vremuri cu stropi de sânge cleios.
(din antologia de autor Uscătoria de partid, în pregătire)