Acum, când încep să scriu acest text, aștept cu nerăbdare ziua de luni (astăzi este abia joi). Ieri, le explicam studenților mei de la Facultatea de Matematică și Informatică a Universității din Vilnius care sunt regulile de scriere a unui eseu. La finalul cursului, a venit, inevitabil, și momentul stabilirii temei pentru data viitoare. Le-am lăsat libertatea de a scrie un eseu pe ce subiect doresc. Unul dintre ei mi-a spus că tema fixată trădează lipsa mea de imaginație. Atunci, nu fără o oarecare îngrijorare (în definitiv, lipsa de imaginație la un profesor de literatură e un simptom destul de serios!), i-am lăsat pe ei să decidă. Ce vreți să pregătiți pentru data viitoare? Cum discutaserăm, în prealabil, printre altele, despre experimentul fizicianului Erwin Schrödinger[1] (1935) și le mărturisisem că nu reușisem niciodată să înțeleg cum putuse el ajunge la concluzia că o pisică poate fi, în același timp, moartă și vie, unul dintre studenți îmi propune să discutăm chiar despre asta în cursul viitor. Firește, cunoștințele lor despre mecanica cuantică le depășesc cu mult pe ale mele, așa că a rămas ca luni, fiecare dintre ei să încerce să-mi vorbească despre pisica lui Schrödinger și implicațiile experimentului mental al fizicianului austriac.
Încă de la prima noastră întâlnire, anul acesta, văzându-i destul de obosiți, le propusesem să punem în discuție paradoxurile lui Zenon (Ahile și broasca țestoasă, paradoxul săgeții ș.a.m.d). Zenon din Eleea, în secolul V î.e.n, își punea întrebarea coerenței a ceea ce noi, cu toții, numim realitate. Între timp, vremurile s-au schimbat și exact acele științe care ar fi trebuit să pună problema incoerenței realului și a relativității lui tind să dispară din programele școlare obligatorii, fiind studiate de un număr din ce în ce mai mic de tineri. Mileniul nostru funcționează dihotomic: câmpul științelor umaniste și al celor realiste se află într-un divorț ireparabil. Filosofia și literatura sunt evacuate înspre periferie, privite ca metode secundare de înțelegere a lumii, în vreme ce fizica, chimia sau matematica par a oferi lucrurilor din jur o coerență stabilă.
Ca să fim onești, știința însăși, spre cinstea ei, a preluat o parte din atributele dialectice ale filosofiei, în sensul ei clasic. Pentru exemplificare, e nevoie să ne gândim doar la Stephen Hawking și teoriile lui despre infinitul mare, infinitul mic și găurile negre[2]. Aproape că nici nu merită intrat în prea multe amănunte, de vreme ce fenomenul decredibilizării literaturii și a științelor umaniste în general a fost foarte bine radiografiat încă din 1971, de către George Steiner[3].
Mai interesant ar fi, poate, să vorbim despre consecințele fenomenului. Ce tip de om poate crea o societate în care privim în jurul nostru printr-o singură fantă (fie ea a științelor exacte, fie a celor umaniste)?! Prima consecință este neputința minții moderne de a gestiona și accepta paradoxul. Este de-a dreptul exasperantă nevoia de sens și înspăimântătoare anxietatea pe care o simțim uneori, când suntem puși în fața inexplicabilului. Unul dintre lucrurile care mă descumpănește de fiecare dată când trebuie să dau un interviu pe o temă dată e că interlocutorii mei așteaptă, aproape fără excepție, ca răspunsurile la întrebări să fie în formatul da/nu. Trebuie să mă poziționez cu maximă claritate și abia apoi, bine ancorat în ipoteza de început, să încep a da argumente. E inimaginabil să răspunzi întrebării punctuale a unui reporter, contrazicându-te, spunând că, uneori, un lucru poate fi, simultan, la fel de adevărat ca și opusul lui. Cu alte cuvinte, mințile noastre nu mai sunt antrenate pentru a înțelege ce mecanisme bizare duc la concluzia neașteptată a experimentului lui Schrödinger: o pisică, în anumite condiții, poate fi, în același timp, moartă și vie. De aceea, aștept cu nerăbdare ziua de luni…
Aroganța umaniștilor
Să nu trăim, însă, cu falsa certitudine pe care o au adesea slujitorii științelor umaniste (profesori de filozofie sau literatură, filosofi, scriitori, critici literari etc.) că numai ele pot deschide minți și ne pot învăța să fim deschiși către acceptarea relativului și a relativității realității noastre.
Transformarea științelor umaniste în Cenușăreasă se datorează, în bună măsură, chiar celor care le-au slujit vreme de câteva secole bune. Aroganța cu care filosoful privește superior în jur, ipocrizia cu care profesorul îi corectează pe cei care comit greșeli de limbă sau suficiența cu care oamenii care citesc le recomandă celor care n-o fac să mai pună mâna pe o carte, toți considerând că filosofia, vorbitul corect și cititul sunt pietrele unghiulare ale societății, nu au darul de a pleda pentru științele umaniste, ci, dimpotrivă, reușesc să le facă extrem de antipatice. În definitiv, a vorbi corect românește, a citi o carte și a ști să te descurci în fața tabelului lui Mendeleev sunt toate, în egală măsură, parte a ceea ce am putea numi cultură generală (termen supralicitat și, în fond, lipsit de rigoare).
Gandhi nu idolatriza cărțile, cu toate acestea, a influențat istoria speciei noastre cu mult mai mult decât milioane de alți cititori fervenți. În autobiografia sa, mărturisea: „Nu am considerat deloc necesar să le recomand băieților multe cărți. Întotdeauna am simțit că adevăratul manual pentru un elev este profesorul său”[4]. A citi mult, a fi pasionat de literatură sau a fi poliglot nu sunt în sine valori etice sau certificate de garanție pentru inteligență, ci doar instrumente de înțelegere a lumii, la fel de valide precum cele folosite de un matematician sau un fizician.
Cine nu citește ceea ce canonul literar spune că este esențial e, adesea, catalogat drept o ființă cu o anume infirmitate intelectuală. Cu câtă condescendență sunt priviți de către umaniști aceia care nu l-au citit pe Shakespeare, Cervantes sau, la noi, pe Eminescu și Creangă. E crima supremă! Evident, a nu cunoaște formula chimică a oțetului sau a nu fi capabil să explici minimal sensul lui E=mc2, e, pentru umaniști, scuzabil.
Savuroase pentru prezentarea dozei de ipocrizie a lumii academice umaniste sunt în special două cărți pe care, dacă s-ar putea, le-aș introduce în bibliografia obligatorie a oricărei Facultăți de Filologie. David Lodge, în Schimb de dame[5], imaginează „jocul umilinței”. Universitari umaniști celebri sunt rugați să numească un text fundamental pe care nu l-au citit. Un profesor universitar de engleză recunoaște că n-a citit Hamlet… La ce rezultate surprinzătoare s-ar ajunge dacă ar participa la joc și universitarii români! În fine, al doilea text din aceeași categorie are un titlu care mă scutește de orice comentarii suplimentare: Cum vorbim despre cărțile pe care nu le-am citit (Pierre Bayard)[6].
Misticul de serviciu
Iluminismul a însemnat și construcția unui nou tip de conștiință. Omul, eliberat de sub teroarea Dumnezeului Evului Mediu, încearcă să găsească explicații raționale. În același timp, însă, a căuta sprijin exclusiv în rațiune e calea sigură către anxietate. Merită reflectat asupra unui pasaj din cartea lui Tom Hodgkinson, Ghidul leneșului. Mic tratat pentru leneși rafinați[7]. Citându-l pe Richard Klein, Hodgkinson își asumă opinia acestuia referitoare la consumul de tutun. Klein crede că tutunul a fost introdus masiv în Europa, începând cu secolul XVI, și a început a fi consumat ca răspuns la anxietățile create de schimbările masive la nivelul societății (descoperirea Lumii Noi, încurajarea rațiunii, dispariția certitudinilor teologice ce dominaseră secolele precedente, răspândirea cărților tipărite etc.).
Refugiul în rațiune și doar în rațiune are efectele lui asupra psihologiei umane. Tocmai de aceea, științele umaniste și, la limită, teologia, au rolul lor compensatoriu. Patapievici constată, în Partea nevăzuta care decide totul, că: „Totul tinde să devină treaba specialiștilor, a tehnicienilor, și, la rigoare (decădere ultimă!), a managerilor, sub pretextul că numai ei știu despre ce e vorba – premisa acestei gândiri fiind tocmai aceea că orice problemă a societății e o problemă tehnică, că nu există decât probleme de natură tehnică (nu politice, nu morale, nu comunitare, nu filozofice, ci doar tehnice!), iar problemele tehnice pretind, firește, numai soluții tehnice. Pentru promotorii acestui nou tip de reducționism, omul ar trebui să-și abandoneze toate problemele și aspirațiile noilor manageri, adică specialiștilor în organizare, planificare și manipulare”[8].
A permite minții să acceseze exclusiv zonele raționale ale științelor exacte e un exces. Și, privind cu atenție istoria noastră, aflăm că orice idee radicală duce, extrem de repede, la apariția alteia, la fel de radicală, care să i se opună. Nu este, deci, de mirare că idolatrizarea rațiunii și raționalului a dus la apariția unei tipologii umane: misticul de serviciu.
Câteodată, ploaia sau uraganul nu sunt altceva decât fenomene meteorologice, nicidecum manifestări ale vreunei transcendențe metafizice. Uneori, tradițiile unei comunități sunt simple banalități, explicabile prin adaptarea individului la mediu și context, nicidecum complicate subiecte de antropologie. În romanul scriitorului basarabean Ion Druță, Biserica Albă[9], apare o scenă emblematică. Naratorul se lansează într-un delir metafizic, încercând să stabilească paralele între omătul care cade peste un sat basarabean, în apropierea Crăciunului, și zăpada, care, zice-se, ar fi căzut în Betleem, în ziua nașterii lui Isus. Pavel Coruț ne vorbește despre secretele pe care le-ar fi deținut dacii și ne informează cu seriozitate că are indicii serioase legate de taina nemuririi.
Europa rațională a secolului XXI abundă de guru care descoperă sensul vieții, după o călătorie de câteva săptămâni în India, de necromanți, vrăjitoare și miracole… Trecerea în fundal a științelor umaniste, dublată de omnipotența și omniprezența științelor exacte și replierea greoaie a teologiei lasă în conștiința umană un hiatus care trebuie umplut cu ceva. Misticul de serviciu face tocmai acest lucru: umple un vid ce a început să se manifeste odată cu Iluminismul. El, misticul de serviciu, poate îmbrăca foarte ușor haina individului educat. Poate fi preot cu doctorate la universități prestigioase din Europa de Vest, poate fi antropolog, filosof, metafizician.
O sugestie: elogiul mediocrității
Cum am început textul de față sub semnul paradoxurilor filosofului grec Zenon din Eleea, nimic nu pare mai potrivit ca recursul sumar la Aristotel. Înainte, însă, o mică și necesară paranteză…
Așadar, sintetizând brutal (nu văd o altă soluție), noi, europenii, ne-am început ascensiunea către modernitate cu filosofia greacă (ea nu excludea științele exacte, ba chiar dimpotrivă) și dominația științelor umaniste. Am trecut, apoi, prin încoronarea ca regină absolută și despotică a teologiei (Evul Mediu) și am continuat cu evacuarea iraționalului și instaurarea științei. Ne aflăm, astăzi, în punctul în care cititul cărților și preocupările filosofice sau teologice sunt privite îngăduitor, cu oareșice ironie, de către omul nou care dorește să fie eficient, competitiv, informat, rațional. În treacăt fie spus, pentru cine idolatrizează eficiența și competitivitatea, există cel puțin un medicament extrem de puternic, menit a mai tempera elanul celor care idolatrizează cultul muncii și consumerismul capitalist: cartea lui Byung-Chul Han, tradusă la noi cu titlul Agonia erosului[10].
Devine destul de clar că lumea academică și fundamentele societății contemporane pornesc de la un dezechilibru major între științele exacte și cele umaniste, în favoarea primelor. Soluția e de o simplitate atroce: mediocritatea. Aristotel definește „aurea mediocritas” ca fiind calea de mijloc, evitarea excesului, poziționarea dezirabilă la intersecție. Andrei Cornea merge pe aceeași linie, doar că face un pas în spate și ne spune și de ce soluția mediocrității, în sens aristotelian, e așa de greu de aplicat: „Orice consecvență e falsă. E falsă consecvența în ordine, e falsă consecvența în dezordine. E falsă consecvența de a demonstra totul, așa cum e falsă consecvența de a lăsa totul fără demonstrație. E falsă și rea consecvența în a impune, dar nici consecvența în a accepta cu ușurință nu e mai puțin rea. E bună, așadar, calea de mijloc – precum virtutea la Aristotel. O.K. Dar unde să așezi mijlocul, cum să-l obții?”[11].
Epilog: coborârea de pe piedestal
Încercări de instituire a unei noi religii monoteiste, având în centru figura divină a Rațiunii au mai fost… Cred că toate au eșuat lamentabil. Unul dintre ultimii fondatori ai unei astfel de religii a fost Marx. El pare a fi o figură acră și arțăgoasă, cu mult mai puțin simpatic și cu mult mai periculos decât celălalt faimos coleg de bătălie contra morilor de vânt (Don Quijote).
Oricâte enciclopedii s-ar publica, oricât de mulți bani s-ar investi în laserul de la Măgurele sau acceleratorul de particule de la Geneva, oricât de mult s-ar compromite metafizica și teologia (și s-au compromis grav), pare că în noi, ca specie, există un vid pe care științele exacte nu-l pot acoperi în totalitate.
Să nu creadă, însă, umaniștii că, orice s-ar întâmpla, literatura, filosofia și teologia vor acoperi mereu acest vid, fără a fi nevoie de niciun fel de efort. Spiritul uman are nevoie de mit și imaginație, de povești cu sens și de idei proaspete, fără iz de naftalină, care să ne pună mintea în mișcare, nu de anoste și criptice predici de amvon. Lumea academică umanistă a ajuns astăzi un univers în sine, populat de teoreticieni nostalgici care se citesc între ei; aceste forme de autism nu vor salva literatura sau filosofia.
Cine merge azi la conferințe pe teme teologice sau literare riscă să nu mai înțeleagă nimic. Sau nu, greșesc… riscă să înțeleagă că științele umaniste sunt un fel de laborator unde accesul celor neinițiați este interzis, unde cine intră are nevoie de echipament de protecție și ucenicie comparabilă cu rezidențiatul medicilor. Or, dacă se va continua așa, vidul de care vorbeam va fi lesne umplut de replici palide ale lui Nostradamus sau Houdini.
Acela care nu poate fi mulțumit doar de existența științelor exacte are nevoie de un loc înspre care să-și îndrepte privirea. Dacă locul acela e ocupat de pseudo-alchimiștii lui Coelho, evident, științele umaniste vor lua drumul către insectarul istoriei, parte a unui gigantic muzeu care adăpostește creaturi pe cale de dispariție sau demult dispărute.
Bibliografie:
Andrei Cornea, Cuvintelnic fără frontiere, București, Editura Humanitas, 2013;
Bayard, Pierre Cum vorbim despre cărțile pe care nu le-am citit, traducere de Valentina Chiriță, Iași, Editura Polirom, 2008;
Druță, Ion, Biserica Albă, Chișinău, Editura Cartier, 2015;
Gandhi, „My Experiments with Truth. An Autobiography”, Lexicon Books, New Delhi, s.a.;
Han, Byung-Chul, Agonia erosului, traducere de Viorica Nișcov, cuvânt înainte de Cătălin Cioabă, București, Editura Humanitas, 2014;
Hawking, Stephen W., Scurtă istorie a timpului. De la Big Bang la găurile negre, traducere de Michaela Ciodaru, București, Editura Humanitas, 2015;
Hodgkinson, Tom, Ghidul leneșului. Mic tratat pentru leneși rafinați, traducere din limba engleză de Gabriel Stoian, București, Editura Nemira, 2014;
Lodge, David, Schimb de dame, traducere de Virgil Stanciu, Iași, Editura Polirom, 2015;
Patapievici, Horia-Roman, Partea nevăzută decide totul, București, Editura Humanitas, 2015;
Steiner, George, În castelul lui Barbă-Albastră. Câteva însemnări pentru o redefinire a culturii, traducere de Ovidiu D. Solonar, București, Editura Humanitas, 2013.
[1] http://www.scientia.ro/fizica/50-mecanica-cuantica/270-pisica-lui-schrodinger.html (14 septembrie 2017).
[2] Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului. De la Big Bang la găurile negre, traducere de Michaela Ciodaru, București, Editura Humanitas, 2015.
[3] George Steiner, În castelul lui Barbă-Albastră. Câteva însemnări pentru o redefinire a culturii, traducere de Ovidiu D. Solonar, București, Editura Humanitas, 2013.
[4] Gandhi, „My Experiments with Truth. An Autobiography”, Lexicon Books, New Delhi, s.a.
[5] David Lodge, Schimb de dame, traducere de Virgil Stanciu, Iași, Editura Polirom, 2015.
[6] Pierre Bayard, Cum vorbim despre cărțile pe care nu le-am citit, traducere de Valentina Chiriță, Iași, Editura Polirom, 2008.
[7] Tom Hodgkinson, Ghidul leneșului. Mic tratat pentru leneși rafinați, traducere din limba engleză de Gabriel Stoian, București, Editura Nemira, 2014.
[8] Horia-Roman Patapievici, Partea nevăzută decide totul, București, Editura Humanitas, 2015.
[9] Ion Druță, Biserica Albă, Chișinău, Editura Cartier, 2015.
[10] Byung-Chul Han, Agonia erosului, traducere de Viorica Nișcov, cuvânt înainte de Cătălin Cioabă, București, Editura Humanitas, 2014.
[11] Andrei Cornea, Cuvintelnic fără frontiere, București, Editura Humanitas, 2013.