Aquamalas
Nu ştiu cum am ajuns aici. Aruncând de pe noi
pielea de zile înnegurate, înotând fericiţi
fără să privim înapoi, prefăcând în zgură lava
răcoroasă a refugiului nostru de noapte.
Mai întâi, cred, te-am obligat să priveşti prin vizor
strălucirea orbitoare a măştilor lăsate amanet mie la prima oră a zilei,
când lacrimile văduvelor mării
se împart deodată cu făina şi roua, iar lucrurile înecaţilor
caută calea uscatului.
Căzută parcă din cer, ca şi cum
aş fi ieşit din pământ, m-ai întrebat
de ce port în orbitele goale anemone de mare şi cristale
de sare, ce ghicitor în oase mi-a tatuat în răspăr
hieroglifele scalpului şi dacă
în carena sternului nu ţin îngropată o arteră de minotaur
furată din gropile templului.
Ţi-am dovedit atunci că o singură picătură din cerneala mea otrăvitoare
poate da viaţă monștrilor fără număr şi chip ai adâncului; acolo,
unde doar nebunia mai pluteşte pe apele cerului, iar tronul de judecată
a fost ascuns de ultimul dintre pescari
într-o cazemată.
Înlăturându-mi atunci cu greu
tigva ce mă ţinuse ascuns urmăritorilor fără vârstă,
ţi-am îmbrăţişat umbra
transformându-ţi strigătul de groază într-un recif alb de coral
înconjurat de candele plutitoare,
cortină maya lăsată asupra teatrului nostru submersibil:
plasă fără noduri, act neterminat la sfârşitul eonului.
Adesea gândesc cu păcat…
Adesea gândesc cu păcat despre America: îmi pare
că întreaga lume de voluptăţi ilicite ale poeziei
s-a resorbit de pe trotuarele noastre salubre prin golul unui ochi de canalizare,
luând deodată cu strălucirea discretă a epifaniei insectele doar pe jumătate
otrăvitoare, cât şi pisălogii greieri sau spinii atroce de pe tulpinile trandafirilor,
plini cu neştiute bacterii
ce ne-ar fi răscolit inutil la ceasul siestei. Aici,
în imperiul despărţirilor rezonabile, în azilul lunar al destrămărilor
legitime de mizeriile patriei, în agonia ecranelor comasate ca o piramidă de corpuri reci
devenite fosforescente, adăpându-se sârguincios la izvorul nimicului,
îmi spun – nu fără oarecare temei – că există în fapt doar
două moduri de a îmbrăţişa lucrurile: fie atingându-le ilicit
cu privirea, fie prefăcându-te luat prin surprindere
de mareea lor zgomotoasă.
Şi, drept pedeapsă adusă orgoliosului nostru alzheimer,
cât şi vanităţii de a nu mai fi, lotofagiei noastre încremenindu-ne în stadiul oglinzii,
laptele cu iz de peyote al poeziei s-a şters treptat de pe lucruri, apoi a migrat
lent către sud, în golgotele cu iz fetid de muşuroi
ale Nayaritului, în bisericile de ceară
de viespe, la pieptul maroniu al madonelor-piña, unde
timpul însuşi ridică micii culegători de zmeură la ceruri şi plantează lacrima-domnului
în râul împietrit de lavă vulcanică, unde obsidianele
înalţă încă tzunamis până la limita căii lactee, iar batrânii-huicholes
te privesc impasibili din umbra ultimelor tufe de mirt şi prafului de aur fin
ridicat de curent
la capătul celălalt al tunelului.
Lacul
Va veni şi ziua când te vei prinde în undiţă,
lunatecă şi plăpândă / ceva mai batrână / sălbăticită şi mută,
dar mai ales înfometată / tânjind după cojile sângerii pe care
altă dată le dădeai la o parte / tânjind după firimituri albe
amestecate cu cristale amare de sare / mânjită de noroiul
tuturor apelor cenuşii / în locul părului cu o iarbă rău
mirositoare şi încâlcită /va veni şi ziua când
te vei întoarce tăcută / sălbăticită / rugându-mă în genunchi
să îţi amintesc primele
trei
litere ale fostului tău nume.
Ah, zile senine de vară când mergeam la conac, ospeţindu-ne
în taină cu pesmeţii furaţi din dulapuri greoaie.
Și pedepsiţi apoi de bunica, fiind încuiaţi fiecare la el în odaie,
eu zburam pe un ochi de lucarnă, tu,
desculţă, alergai ca un pui de fantomă pe olanele calde,
şi lipindu-mi de gură o frunză de nuc îmi cereai să aduc cucuveaua
la fereastra fetei din casă; în nopţile înstelate desenam sub hornul
cel mare un ştreang, apoi cu un ciob de cretă o spânzuram de picioare
pe bucătăreasa obeză. Odată – îmi amintesc – într-un cuib de lişiţă albă
am găsit o floare de nufăr, nufărul l-am ascuns sub cearceaful bunicii –
mirosul de baltă să-i aducă bărbat din ostroavele sâmbetei.
Bunicul sfârşise înecat, într-o noapte de vară.
Craiului-nou eu i-am furat cornul galben de raze / bucătăresei noastre
i l-am înfipt în stomac. O dată pe lună
din pieptul ei cald curge lapte de pasăre / inima
ei de vanilie ţese o gogoaşă de spumă şi raze
pe care Ana o lipeşte de cer cu scuipat / la conac
vine doar lume bună / domnişoare bătrâne cu pene,
fete de avocat scăpătat cu cearcăne albe,
care sorb laptele / dulce din cupe şi cer lunii rotunde
un domn plin de mistere / un burlac pomădat / grizonat.
Ana te prinde dintr-o dată de mână / râde / râde cu lacrimi,
celibatarii ocolesc moşia bunicii / fug ca de ciumă,
unul singur a încercat să o ceară
şi acela a sfârşit înecat.
Niciodată n-aş fi crezut ca amintirile Anei să mă tulbure
atât, să îmi ţină atâta de cald…
Duminica ne trezeam cu noaptea în cap / când zefirul / vântul
cel putred / saltă poalele Sântei Duminici / fură ouă-de-porumbiţă.
Zefirul i-a pus Anei în poală un ou de hulub / zefirul
apoi mi-a furat-o (!) … La stăvilar n-au găsit
decât o urmă de talpă desculţă / plouase / bunica îi zăvorâse oblonul,
era într-o sâmbătă/ bunica
a tras trei focuri de armă pe horn / sub saltea i-a ascuns
un solz negru de crap s-o păzească / tună / Anei
nu-i este frică de tunete / râde / iar ne sfidează / şoptise
bunica / ploaia acidă deschide
răni vechi, eram nişte ţânci ne aprindeam
din toate nimicurile, capete seci de puştani…
visam la cai verzi pe pereţi, dormeam
cu fereastra deschisă, anii mai mari, tot mai
mari ne intrau în odaie, visam. Eram
un mânz alergând după soare într-o pădure uriaşă de nuferi.
Pe Ana toţi o iubeam cu îndârjire / bunica, cocoşii pitici şi
motanul / zefirul care izbea aceeaşi fereastră / focul din lampă
care creştea la trecerea ei, până
şi smintitul acela de popă ce-şi zicea Zosima
şi umbla de bezmetic prin bălţi… omul ăsta înota ca un şarpe
de apă, se scufunda în câte un sorb
din care ieşea blestemând. Omului ăstuia / bunul Dumnezeu
îi luase mintea / drept plată pentru curiozitate şi
fără îndoială că aşa îl cruţase / fiindcă moşul fluiera
ca un scatiu / râdea din senin
şi părea uneori împăcat. Era un drac
al trasului aţei. Lunea mă trezea cu noaptea în cap,
nimeni nu-i auzise glasul vreodată / vorbea rar
şi numai în şoaptă / oamenii îşi scuipau în sân
când se întâmpla să le iasă în cale / Mutule!, strigau după el
ţâncii / el îşi zicea Zosima / călca fără zgomot / ofta,
se mai plângea de reumatisme / eu cred că nu avea oase,
călca pe smârc fără să se înfunde în nămol / trăgea prin stuf
o barcă cioplită dintr-un trunchi de salcâm / la brâu
îşi lega o lanternă de petrol / de câte ori plecam împreună
la vânătoare de raci. Mutul e stângaci / prinde
racul cu degete lungi / între unghii
cleştii foarfecă fără spor în văzduh / îşi dau duhul în palmă,
până la chindii / până la urmă / crustaceul a căzut / secerat
într-un vas de aramă. Ana aleargă într-un suflet / tropăie
pe pontonul de bârne / se împiedică dinadins ca să cadă
în braţele Zosimei / se preface că nu m-a văzut dinadins.
Mutul îşi trage pălăria din cap / pălăria
turtită ca o tigaie / Ana râde şi bate din palme.
În tigaia de paie doarme un rac fiert la soare / umflat.
Nu / Anei nu-i este frică de moarte.
Sufletul racului / sufletul meu / un miez
înroşindu-se pe buzele ei, secretând o spumă sărată:
racii se mănâncă numai cu mâna / nu te gândi mult / nu te codi,
îi apuci dintr-o dată / cămaşa cheratinoasă cedează,
cleştii au murit / poţi să îi rupi, miezul roşu îl zdrobeşti
între incisivi şi molari / gustă-l / mestecă-l bine,
cleştii păstrează-i / poartă noroc şi sunt semn de belşug.
Întoarce-te repede, se răsteşte bunica, la prânz avem oaspeţi,
acuma trage de gută / vorbeşte / ce penibil / ne adorm musafirii,
aţipesc peţitorii / somnul adoarme pe tavă / sărută-mă
fugi şi deschide-le uşa. Obraji stacojii / musafiri
care vin de pe apă. Făpturi blajine / ce-ţi ajung până la umăr.
Aţi cam întârziat / vremea trece repede pe aicea /
oftează bunica / orele
se topesc precum colacii cei fragezi / îi încui
în lăzi groase de nuc, îi ţii departe de soare / departe
de vântul cel putred de baltă / ţii post după post,
şi când în sfârşit vin sărbătorile, încuietoarea cedează.
De sărbători, tocmai atunci te trădează lada-de-zestre
din care se varsă numai pesmeţi. Lada / poate să ardă
de acuma / şi chiar mâna care scapă făclia poate / să treacă
prin flacără / poate să răscolească prin ungherele / cele mai
întunecate / să adune în podul palmei / şi să clocească
toate ouăle-verzi-de-păianjen. Un păianjen-cu-cruce
îţi creşte în palmă noapte de noapte / în vasele capilare sapă
galerii în care îşi lasă / saliva lipicioasă şi galbenă.
Nu are timp prea mult: traversează în grabă meridianele
avariţiei şi somnului / de pe muntele apollinic
umbra lui cafenie coboară abrupt / până aproape de răscrucea
falangelor, în depresiunea lunară / unde orbecăie
după izvorul auriu al norocului. Aici muşcă o singură dată.
Îşi umple stomacul cu sânge de fată, apoi, prin podul palmei
iese la suprafaţă. Primul strop care-ţi picură
dimineaţa în palmă îl transformă în rac.
Zosima se îndreaptă de spate / vertebră cu vertebră se leagă
ca uşurate de o mare povară / în redingota lungă si galbenă / pare
mai tânăr ca niciodată. Un felinar de vânt se agită
în mâna lui stângă / flacăra aurie înnoadă privirile / te-am crezut
înecat / mai oftează bunica / de ce ţi s-a scris în palmă
nu scapi / mâna lui dreaptă apucă mâna bunicii
ca într-un cleşte / de data asta mă vei urma / vremea
trece repede pe aicea / în curând vom vedea zorile
coborându-ţi în palmă / primele raze de soare vor izbi
mai întâi cocoşul de tablă / apoi hornul / vor găsi dintr-o dată
prima lucarnă / ochiul casei întors
înăuntru / prima rază de soare va curăţa hornul
şi va aprinde vreascurile în vatră / o flacără albă
îţi va creşte dintr-o dată în mână / flacăra
va muşca din lemnul uscat / perdeaua cenuşie va fi pentru
o vreme norişorul gras din colţul stâng al ferestrei.
Atunci flacăra va deschide altă fereastră / muşcând din acoperiş
după plac / vom prinde de ceafă norişorul umflat
şi-i vom stoarce din pântece punga-cu-otravă,
vom vedea zorile coborându-ţi în palmă / din molozul vitrificat
un cub de cristal va ieşi la lumină / între muchiile lui
stă prinsă o inimă / prin artera ei stângă curge sânge de fată,
o cerneală simpatică / volatilă se scurge prin artera ei
dreaptă. Alege…
…Ai ales (mâna dispare în cubul argintiu,
vântul se porneşte din senin şi smulge pălăria de paie
a bunicii / ki-ki-ro-ko-ra-vi-ru, îi flutură vântul în păr / părul
bunicii, o plantă de apă cu umbre turcoaise / sufletul ei, o lişiţă albă
urmăreşte o vreme norii de ploaie din baltă / pe urmă dispare
după un nor alb / ki-vi-ru / ultima silabă
se topeşte sub ploaia acidă de vară / plouă într-una / ne
plictisim aicea de moarte / Ana îmi repetă vorbele astea
îngrozitoare / ce dracu / doar n-o să boceşti / ai început
să mă plictiseşti / la naiba / pune-ţi la loc pălăria / e curent / astea
nu-s ploile calde şi repezi de altă dată / vrei să răceşti ? E păcat.
Bunica e singurul vinovat, ea m-a vândut pe nimica vântului
putred de baltă / zefirul / vântul minciunilor tandre mi-a smuls
cămaşa de fată… să taci / să fii om de treabă. Cămaşa mea să o speli,
pe urmă să o arzi. Eşti un rac / Ana spune vorbele astea rar / şi numai
în şoaptă / roşu, timid şi ingrat / pe deasupra eşti laş.
Taie doar funia, fă un pas înapoi, numără
până la o sută în gând. Uită-mă.
Niciodată n-aş fi crezut
ca amintirile Anei să mă tulbure atât / să îmi ţină
atâta de cald. Duminica mă trezeam cu noaptea în cap / la ceasul
când zefirul / vântul de baltă / fură ouă de porumbiţă. Anei i-am
pus odată în poală / un ou de hulub / într-o noapte senină
de vară / cu un ciob de cretă / am spânzurat de horn toate umbrele casei.
Craiului-nou eu i-am furat cornul-galben-de-raze. Pe peretele
dinspre apus al camerei mele am mâzgălit două pleoape. După asfinţit
pleoapele desenate pe zidul de apus se deschid / tot
ce ating cu privirea transformă în vid. Pe zidul cenuşiu
de la răsărit / proiectează un soare aproape rotund / ca
un măr muşcat de deasupra. Apoi / fiindcă am vrut
ca jocul ăsta să ţină / până la ziuă / şi poate mai mult,
am strâns toate amintirile Anei într-un cub
de sticlă / suflat cu nitrat de argint.
*
* *
Ai rătăcit prin taverne mai întâi
şi fără succes fluierai
totuşi semeţ când treceai prin faţa doamnelor de pe
chei; pe la trei fără un sfert făceai rotocoale
în deşert, dar ţigara aprinsă îi aminti despre tine
cărturarului de până mai ieri.
Umilit de schimbarea în fluture.
Necocoşat de nimeni,
aşa cum îi şade bine drumeţului. Cu buzunarele
pline de farduri rare şi creioane de colorat.
Mâzgălind apariţii tandre şi oarbe, pudoare
a umbrelor dragi de hârtie.
(şi, călcând fără grija
că ai tăi te-ar uita:
sticla ferestrei ţi-a păstrat chipul zgâriat pe retina ei
verde; tulburată la răstimpuri
de respiraţia ta agitată). Iertându-te
cu toţii de la bun început: căci insomnia
celui ales cu greu s-ar ascunde
după lentile negre.
În haina ta nouă, mai aurie: parte din visele lor;
ţesând un fir mai ductil ca mătasea, ce-l vei întinde:
un nod vei fi lunecând pe sub
praguri, luminând
somnul cenuşiu animalelor de casă, fiindu-ţi întunecate
aureolate fotografii, astfel lipite de tine, uitând
dar de toate cele dragi, de rotunjimile de piatră
strânse între genunchi,
cu regret scuturându-şi până şi buzunarele de volatilul,
negrul tutun, A. Î. Să poţi psalmodia (urmează
vorbe uşoare ca praful amurgului)
Şi lipit fiind de asemenea amintiri: ce nu ale tale or fi fost,
ci ale păianjenului – ţesute din acea salivă – şi nu asemenea
melcului – ducându-şi casa pin frunte – ai să pleci.