S-au împlinit anul acesta, la 14 iulie, 50 de ani de la moartea lui Tudor Arghezi şi nimic pentru mine nu sună mai tragic, în bâlciul de voci care au deplâns (nu?) de-a lungul vremii dispariţia marelui poet, ca strigătul de disperare pe care Radu Petrescu (un ilustru necunoscut la vremea aceea; avea să debuteze cu romanul Matei Iliescu, graţie comediei bufe regizate cu brio de editorii comunişti, abia la 20 februarie 1970!) l-a încredinţat atunci Jurnalului său. 15 iulie 1967: „Aflu la Institut că a murit Tudor Arghezi – azi noapte la 10,30. Toată lumea bine dispusă: «S-a uşurat bugetul», spune prof. I. F. Radu. Exact aceeaşi a fost reacţia la moartea lui Sadoveanu. Doar că oamenii nu-şi dau seama, orbiţi de pasiuni, că se petrece o tragedie fără precedent în cultura românească. De câteva ore literele române tipărite s-au cufundat în provincialism şi neant. Iar, cele netipărite s-ar putea să aibă soarta de a nu mai fi publicate până la prăbuşirea regimului (ş.a.). Arghezi, ca şi Călinescu, Sadoveanu sau Camil, a scris pentru ăştia (şi, nu-i vorbă, şi împotrivă!), dar, deşi vina e mare şi urâtă, nu mai puţin ea e un accident, Arghezi cel adevărat e cel care n-a scris, cel etern, aşa că reacţia lumii noastre este justificată, dar nu e dreaptă (şi mă întreb dacă acum poate fi); în orice caz, acum, că suntem cu adevărat un sat fără câini, orice porcărie devine posibilă, este iminentă înecarea în imondicii, este fapt împlinit, împlinit de la 10,30 azi-noapte. Ies în stradă şi mă simt între străini, între băcani şi băcănese”. După ce, peste două zile, urmează de pe trotuar până la Universitate cortegiul funerar (pentru aceasta, „acasă mă schimb, îmi pun cravata, haina şi merg…”), întors în intimitatea Jurnalului, ca singura instanţă care îi garanta înalta calitate de scriitor român (de consul romanus, scria el altundeva), Radu Petrescu îşi continuă în aceiaşi termeni acizi, pe deplin îndreptăţiţi însă, cursul meditaţiei. „Poate că ce am văzut, oprit la Universitate în punctual X, pierind după arborii din curtea Muzeului Bucureştilor, este chiar poezia românească, scrisul românesc, dat fiind că acum criminalii nu mai au pentru cine da socoteală, ultimul nume cunoscut s-a dus. Românii nu citesc româneşte, iar străinii nu ştiu limba română. La 4 aprilie 1963, Tudor Arghezi nu era pregătit (s.a.) să satisfacă dorinţa unora să-l vadă mort şi-i părea rău că trebuie să mai tulbure un timp tihna de la troacă. Ei bine, acum porcii pot să ne mănânce liniştiţi, numai dacă nu li s-o opri în gât.
La moartea lui Eliade, rămăsese Alecsandri; la moartea acestuia, Eminescu; după Eminescu, Macedonski; după Macedonski, Arghezi; după Arghezi publicul românesc nu are nici un poet. Fractură, nu fiindcă aşa a vrut geniul să nu se mai nască (exact ca în Franţa, după Valéry), ci pentru că aşa au vrut criminalii. Aceeaşi situaţie pentru roman, pentru critică etc. Reduşi la cel mai detestabil provincialism, la zero, ca ruşii (ş.a.). Nu degeaba comuniştii îşi zic gropari (insultându-i pe gropari). Dar nici ceilalţi nu poftesc să existe poeţi, critici, romancieri, căci ar pierde un argument. Sunt pentru aceştia din urmă, ca român, probă douăzeci de ani mi-am ţinut proza în sertar şi acum sunt atât de departe să dau buzna la Editură cu cărţile mele, dar, din punctul de vedere al Poeziei, şi o tabără, şi cealaltă mă ofesnseză, îmi interzic să trăiesc luându-mi timpul de scris, înghesuindu-mă cu toată familia într-o cameră, obosindu-mă pe mine şi pe nevastă-mea, împingându-mă spre dracu’ ştie ce, ei poate speră că spre mormânt, spre fund (P.C. – Petru Creţia, n.n. – era mirat că nu m-am dat încă la fund!), dar poate că rezultatul va fi că o voi lua în chiar cealaltă direcţie.”
Pentru rezistentul Radu Petrescu şi pentru alţii ca el (chiar dacă puţini în anii ciumei roşii), în ciuda meandrelor şi scăderilor sale morale (multe!), Arghezi reprezenta nu numai ultima bornă a autorităţii talentului şi a geniului artistic, dar şi calea, poate şi modelul (nu e cazul „târgovişteanului”, desigur, un crucificat al moralei artei, care, în viziunea lui, nu admite nici un compromis) de a slaloma batjocoritor printre pigmeii comunişti, ridicându-se miraculos, când şi când, în propriul Empireu, deasupra deşertului cumplit al propagandei şi parodiei noii literaturi comuniste.
În 1980, la 100 de ani de la naşterea Marelui Alfa, cum l-a numit într-un eseu celebru Alexandru George, chiar dacă trecuse aproape un deceniu şi jumătate de la moartea poetului, denigrat, răstălmăcit sau micşorat, în atâtea rânduri, câteva atuuri sau calităţi lui Arghezi nu-i puteau fi sub nici o formă însă negate. Mai întâi şi mai întâi, cum observa şi Radu Petrescu, el venea să umple salutar golul de după Eminescu şi Macedonski, un spaţiu artistic stagnant, pe moment, pe care nu se sfieşte să-l disloce, să-l inventeze şi populeze cu cea mai luxuriantă, neaşteptată, contradictorie şi strălucitoare vegetaţie poetică, un tărâm fabulos de simboluri şi reale ce absorb şi pun în pagină o limbă românească capabilă să exprime adesea firea artistă briantă şi histrionică, dar şi cumpătul tainic al unui neam a cărui naştere este atât de pilduitor săpată pe Columna din Forul lui Traian la Roma… Din aceste grădini, care vor fi săpate şi cultivate cu grijă mai bine de şaptezeci de ani de Poet, vor ieşi mai apoi toţi hermeticii şi urmuzii şi doinaşii şi dadaiştii şi suprarealiştii şi „moderniştii” şi albatroşii, abstracţionişii, toţi, toţi cei asupra cărora geniul limbii şi-a revărsat cu generozitate prinoasele. Fire dăruită, Arghezi, mai mult decât Eminescu, este tatăl modernităţii poeziei, romanului, pamfletului şi teatrului românesc, moralistul fără morală al artei pe care o ridică în slăvi şi o desfide totodată, acuzând-o de minciună sau fariseism iezuit. În cultura şi literatura română, autorul Cuvintelor potrivite este, probabil, creatorul care a înţeles (sau a intuit) cel mai bine dialectica la limită (sau poate odiseea tragică) a reversibilităţii binelui şi răului, a adevărului şi minciunii, a frumosului şi urâtului, a trădării, sfidării şi răscumpărării, a seducţiei vinovăţiei şi ispăşirii ce urzesc subtila pânză de păianjen a valorii, pe care prestaţia şi destinul său artistic unic îl impun cu pregnanţă celorlalţi. Lecţia vieţii, a artei, şi umanismului arghezian este, ca să spun astfel, a „dublului din lampă”, căci, aşa cum scrie Baudrillard undeva, „evoluăm într-o dublă morală”, aceea a instituirii „schimbului de valori de semnificaţie”, pe de o parte, şi aceea a jocului care introduce (pseudo)-reguli noi şi, în orice caz, un alt mod de abordare ori schimbare din mers a mizelor, pe de altă parte. Poate secretul eliberării, evoluţiei marcante şi libertăţii absolute a vocii unuia dintre cei mai mari poeţi ai neamului românesc să stea tocmai în chimia atât de specială a procesului de alteritate a acestei metabolizări artistice.
Un argument în favoarea unei astfel de teze îl constituie şi „filozofia
prefeţei” lui Ion Caraion la „antologia” de Versuri argheziene, apărută la Editura Cartea Românească, în 1980, ediţie întocmită şi cu postfaţă de G. Pienescu. Nu vreau să discut aici împrejurările prin care Ion Caraion va fi ajuns prefaţatorul celui mai important gest editorial de cinstire de către culturnicii marxişti a personalităţii lui Tudor Arghezi, la 100 de ani de la naşterea marelui poet. Deşi scrisese toată viaţa constant cronici şi recenzii de carte, iar în 1977 finalizase un eseu foarte bine primit de confraţi: Bacovia – sfârşitul continuu (Ed. Cartea Românescă), o exegeză în toată regula, precedată de volumul de critică Duelul cu crinii (1972), Ion Caraion nu era totuşi la acel ceas jubiliar criticul cel mai îndreptăţit sau aşteptat să formuleze judecata de situare infailibilă în ceea ce priveşte creaţia argheziană ori moralitatea, în atâtea împrejurări duplicitară, a autorului sau omului Arghezi. Cu toate acestea, cunoscând în detaliu, prin natura împrejurărilor, pe care le istoriseşte în prefaţa respectivă pe larg, spiritul operei poetului instalat la Mărţişor, beneficiind, în plus, la Cartea Românească, de un cec în alb oferit de aproape 15 ani de Marin Preda, Caraion va găsi cum nu se poate mai nimerit ca, vorbind eclatant despre „cel care a mai întemeiat o dată limba română” (deşi avertizează că încă nu a sosit vremea să se spună fără ocol „tot binele sau tot răul, tot adevărul sau toată minciuna despre Tudor Arghezi”), în fond, să pună în mod subtil pe tapet, printr-o referinţă de strălucită autoritate, decât propriul său caz. Complet diferit, să ne înţelegem, în esenţă, însă citit simbolic şi epurat, dacă se poate, de datele strictei biografii, destul de semnificativ, mizând în orice caz, după cum se va înţelege, pe aceeaşi dialectică imorală a reversibilităţii contrariilor. Fără nici o discuţie, dacă am omite o asemenea intenţionalitate, ar fi imposibil să înţelegem ceva din noima motto-ului ce deschide respectiva Prefaţă, un text ideatic extrem de concentrat, din Dostoievski, intitulat (!!!) „Blid şi cugetare”. El sună astfel: «Dealtfel, în romanul meu Demonii am încercat să înfăţişez acele multiple şi variate cauze, datorită cărora chiar şi cei mai cinstiţi oameni, cu inima cea mai pură, pot fi atraşi la săvârşirea unei fărădelegi atât de monstruoase. În aceasta constă grozăvia că la noi este posibil să săvârşeşti o faptă reprobabilă, o faptă odioasă, fără să fii propriu-zis un nemernic! Şi nu numai la noi, ci peste tot în lumea întreagă – aşa a fost la începutul veacurilor, în vremuri de tranziţie, de mari zguduiri în destinul oamenilor, în vremuri dominate de îndoieli şi negări, de scepticism şi instabilitate a convingerilor sociale fundamentale (…) Faptul că te poţi considera, ba chiar să fii cu adevărat un om de bună credinţă şi nu un nemernic, şi, cu toate acestea, să fii în stare a săvârşi o evidentă şi incontestabilă faptă odioasă – iată în ce constă marea nefericire a timpurilor noastre moderne.»
În anul 1980, când lui Caraion îi apăruseră la Cartea Românească şi volumul de poeme Dragostea e pseudonimul morţii, şi primul tom din Jurnal, autorul, care lucra în redacţia celei mai prestigioase reviste literare din ţară, probabil încă nu luase definitiv hotărârea de a cere, împreună cu soţia şi unicul copil, azil politic în Elveţia, cu alte cuvinte, încă nu se dezisese public şi nu „trădase” învoiala, semnată în 1964 la Aiud, de a deveni, în schimbul eliberării din închisoare, informator al Securităţii… Că, timp de 16 ani, îşi trădase din greu prietenii (pe un Steindhardt, Marin Preda, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Ovid S. Crohmălniceanu şi încă mulţi alţii), pe care îi încondeiase bine, adesea fabulând cu cinism, după cum reiese din seria de documente din Arhiva CNSAS (vezi deopotrivă Mihai Pelin, „Dosarul” Ion Caraion, 2001 sau „Cazul Artur” şi exilul românesc. Ion Caraion în documente din arhiva CNSAS, ediţie de Delia Roxana Cornea şi Dumitru Dobre, 2006) – personal, înţeleg, pe de altă parte, infernul impasului moral pe care poetul l-a resimţit cu acuitate, permanent strâns în menghina draconică a Securităţii, de preferat, pentru el, sentimentului atomizant al aşteptării executării sentinţei de condamnare la moarte pentru „trădare”, din anii de temniţă – era o realitate la vremea aceea pe care Ion cel rău (după o etichetare făcută de Paul Georgescu!) o trăia şi retrăia clipă de clipă, neîncetând a o investi cu hiperrealitatea artei. „Vă vom chinui, scria el sibilinic şi sinucigaş în ultima plachetă de versuri publicată în ţară, vă vom ucide şi vom râde / pe urmă vom fi ucişi şi se va râde / suntem destul de bătrâni şi de vicleni / să nu ne pese / totul e adevăr, chiar şi minciuna / totul e minciună, chiar şi adevărul – / întunericul se face singur.” Dar iată invocat cumva şi momentul de schimonosire a minţii, când „omul cu inima cea mai pură” (nu-i aşa?) este obligat să facă pactul cu diavolul, pentru libertatea de a trăi (şi a se autopedepsi astfel sisific în bolgia cea mai întunecată a Infernului). „…în nişte împrejurări care erau departe de a fi normale, când puţinul ce mai supravieţuise din mine trecuse de limitele şi ale disperării, şi ale nebuniei, după ce nu mai aveam nimic pe lume, după ce am fost închis, după ce mi s-a confiscat opera, după ce mi s-a spus că va fi arsă (ceea ce a dezorganizat şi schimonosit cu totul mintea mea), după ce am fost osândit, un moment tragic impus m-a transformat (ca să mă pedepsesc şi eu însumi? în libertatea de a trăi? nu ştiu…) în ceea ce-mi fusese mai odios”. Rândurile citate provin, oricât de incredibil ar părea, dintr-o notă informativă (!!!), în care Caraion ameninţa pur si simplu Securitatea că, dacă nu va înceta să-l hărţuiască, îşi va pune capăt zilelor (ceea ce, totuşi, nu s-a întâmplat).
Acum, că am înţeles de bine de rău miza ori, dacă vrem, filozofia Prefeţei lui Ion Caraion la antologia de Versuri aniversară Tudor Arghezi din 1980, să încercăm să fixăm şi câteva dintre meritele ei incontestabile. Nimeni, dar absolut nimeni până la autorul Panopticului, după părerea mea, nu a vorbit mai desluşit despre eşecul celor trei mari detractori (de luat în seamă) ai lui Tudor Arghezi: Nicolae Iorga, Eugen Ionescu şi Ion Barbu. Primului, citit de Ion Caraion încă de pe băncile liceului, exegetul îi reproşează mai ales opacitatea faţă de spiritul poeziei argheziene, efectiv rămasă neînţeleasă, din cauza fie a lipsei de gust, fie a lipsei de probitate, după cum dovedesc aşa-zisele lui citate „incriminatoare”, absolut fermecătoare, când ar fi trebuit să ilustreze, de fapt, acuzele şi persiflarea Învăţătorului Neamului… Apoi, pornirea vrăjmaşă evidentă şi reaua-credinţă dovedite de Iorga în toată campania de presă împotriva lui Arghezi i-l relevă lui Caraion ca pe un avocat penibil şi debil. „Oricum, eram adânc dezamăgit şi avea să-mi fie imposibil, scrie Ion Caraion peste zeci de ani, din perspectiva novicelui de circa 16-17 ani, să mai cred în autoritatea scrisului acelei semnături”. Cât priveşte vehemenţele lui Eugen Ionescu din NU în legătură cu opera argheziană, oricât ar părea de paradoxal, lui Caraion îi par mai curând o criptoadmiraţie. Prin nu ştiu ce soi ambiguu de revoltă şi de gelozie filială, precizează Ion Caraion, Eugen Ionescu „avea să şi traducă din el, mai târziu, în Franţa anilor de război şi de ocupaţie nazistă”! Referitor la „războiul” total pe care Ion Barbu i-l declară lui Arghezi, Caraion găseşte că, sub coordonatele cardinale definitorii ale autorului Jocului secund, se ascunde „cel mai arghezian dintre arghezienii care contează”, deşi, altminteri, nuanţează el, „poet mare în acelaşi timp, şi nu fără epitetele originalităţii, ba chiar deschizător de drumuri la rândul său, adesea imitat şi influenţând pe alţii, care însă n-au reuşit să repete faţă de el, aşa cum se întâmplase cu Barbu faţă de Arghezi, drasticul exemplu al puterii de automodelare”.
În viziunea Ion Caraion, deşi „luceafărul poeziei româneşti”, prin puterea hazardului, pe lângă gigantismul valorii, s-a întâmplat să fie şi un etalon etic (chiar totdeauna „ireproşabil”? se întreabă el într-o paranteză), urmaşii bardului n-ar trebui să-şi imagineze o clipă că există doar un singur tipar şi că doar Eminescu ar fi modelul şi că orice altă speţă de mare scriitor ar trebui exclusă. De pildă, Arghezi! „Temperament vulcanic şi imprevizibil, incomod, ţepos, cu atitudini instabile (…), cu o fire, cu o psihologie, cu o suită de mutaţii şi de metamorfoze intelectuale, de impulsuri şi aprehensibilităţi anevoie de comprimat în tiparele, în comodele tipare ale obişnuitului, remaniindu-şi în germene şi ades convingerile, marcat de un temperament artistic prin el însuşi contradictoriu adesea, ceea ce şi lăsa descoperite, vulnerabile, mari porţiuni din personalitatea sa complexă, Arghezi şi-a creat numeroşi adversari; dar, compensându-şi deficienţele printr-o subjugătoare capacitate şi însuşire de a emana, de a izvorî, de a provoca artă cu aceeaşi uşurinţă (uşurinţă?) cu care plouă şi ni se pare simplu, se luminează de zi şi ni se pare natural, se aud foşnind pădurile şi găsim că e firesc, deşi toate aceste mărunte eternităţi conţin grăuntele lor de minune, acoperind fără întrerupere cu incomparabile, cu antologice invenţii lexicale spaţii întinse din orişice convorbire cu el sau convorbire a lui cu fiinţele şi lucrurile, văzute sau nu, din mediul înconjurător, Arghezi a fost un fenomen irepetabil”. Şi un poet, deşi nu se asemuie deloc cu Eminescu, la fel de mare, poate şi mai mare, „peste limita similitudinilor dintre frunzele aceluiaşi pom, dintre zeii aceluiaşi cult”. El, notează la fel de inspirat Ion Caraion, „a vorbit cum a scris şi ori de câte ori a crezut în ceea ce aşternea pe hârtie a scris seducător, a semănat cu grădinarii din metafizică, şi cu olarii din arheologie, şi cu pàrcele din mitologiile fanteziei sale mirobolante, fabuloase.”
Citit cu pasiune, începând din anii tineri, un asemenea creator, aflăm din Prefaţa lui Ion Caraion, desprinsă din Jurnal II (poate doar un proiect în mers la vremea respectivă), îl transformă fundamental pe imberbul elev de la Liceul „Haşdeu” din Buzău care, trebuie spus apăsat, se descoperă dintr-odată, acolo, în provincia lui, „mai matur, mai interogativ, mai avertizat, mai sceptic, mai spectator”. De altminteri, Arghezi devine, după cum declară la maturitate Ion Caraion, de la bun început însoţitorul lăuntric al imberbului emul, de unde, deopotrivă, cunoaşterea nuanţată, pe care o probează cu brio exegetul, a drumului „desăvârşirii” artistice parcurs de învăţător, dar şi împrejurările machiavelice ale trădării şi abandonării, ascunse sub o dublă sau („nenorocirea nenorocirii”) chiar a treia conştiinţă, din anii „regnului dialogului interior” – o antifrază străvezie, de bună seamă, pentru regimul dictatorial comunist, în care, o spune de-a dreptul Ion Caraion, Arghezi n-a stat deloc grozav cu propria conştiinţă! Într-o expunere aluzivă, pe departe, ce nu va fi putut înşela cu totul organele de propagandă comuniste (personal, nu exclud ca ele să fi dat drumul pe piaţă respectivei Prefeţe ca unei adevărate diversiuni!), Ion Caraion descrie, plecând de la experienţa propriei despărţiri de Arghezi, procesul prin care poetul avea obiceiul să-şi abandoneaze relativ repede subiectul iubirii şi poate al credinţei de mai înainte, atras de o altă speţă de frumos, adevăr şi iubire, de alte armistiţii şi concilieri menite a suspenda ostilităţile şi incongruenţele de tot felul, fie ele chiar sau, mai ales, politice. Se putea spune, într-adevăr, mai mult în 1980 despre „chinuitul destin al pendulei” pe care l-au avut aceşti poeţi din rara familie de purtători ai seminţelor viscolului? Sau, exprimat şi interpretat şi altfel, invocând condiţiile de timp şi de viaţă anormale ce au dictat doza otrăvii sau a mierii secretată de Arghezi, se putea apăra mai insidios în faţa viitorimii Ion Caraion? Ca şi cum întreaga Prefaţă nu ar fi fost decât o pledoarie pro domo sua, Caraion îşi încheie iscusita expunere sau pledoarie, totuna, în felul următor. „La provocări ce se deosebesc unele de altele, la stimuli aşadar diferiţi, reacţionăm diferit. Iar uneori suntem cântăriţi doar după reacţiile noastre care pot – neţinând seama de premise – fi sau părea labile. Aşa şi cu Arghezi (!)”.