„Avem la dispoziție arta pentru a nu pieri din cauza adevărului.”
(Nietzsche)
Manuel Cortés Castañeda s-a născut în Rivera, Columbia. Actualmente predă literatură hispano-americană contemporană în Statele Unite ale Americii, la Eastern Kentucky University. A publicat mai multe volume de versuri: Note marginale (Spania, 1990), Lipirea anunţurilor interzisă (Spania, 1991), Cutia cu nedreptăţi (Chile, 1995), Oglinda celuilalt (Franţa, 1997 / Columbia, 1998), Aperitive (Mexic, 2004), Clic (Mexic, 2005), Delicte minore (Columbia, 2006). Numeroase dintre poemele sale au fost, de asemenea, incluse în diferite antologii, apărute atât în Europa, cât şi pe continentul sud-american, cum ar fi: Drum paralel (Spania, 1993), Călătorii din arcă (Argentina, 1994), Jurnal de bord (Argentina, 1996), Unde sălăşluieşte dragostea (Argentina, 1997). În plus, poetul a publicat numeroase studii şi eseuri despre lirica şi cinematografia modernă, apărute în reviste prestigioase, de exemplu Mascaluna, Con-textos (Columbia), Crítica (Mexic), Imagen (Venezuela), ANQ (Statele Unite ale Americii).
Încrederea excesivă în propria operă şi credinţa oarbă în limba maternă se unesc uneori pentru a forma capcana fatală pe care scriitorul şi-o întinde sieşi pentru a evita să se confrunte cu solitudinea care e esenţială în orice act de creaţie. Această capcană, care nu de puţine ori s-a ivit chiar în cazul unor talente de seamă, provine din mitul personalităţii şi din acel concept neprecizat şi amorf numit „caracter naţional”. Scriitorul se raportează permanent la o lume de adevăruri presupuse a fi ca atare şi la semantica stabilităţii, care sunt, ambele, strâns legate de istoria personală şi, în consecinţă, de o anumită ordine socială ce-şi face simţită prezenţa până şi în metafora cea mai inovatoare. Chiar în clipa în care scriitorul crede că a găsit cuvântul cel mai exact, opera lui începe să se transforme în literă moartă iar aşa-numitul „opus” al acestuia – într-un simplu fragment din acea structură definită drept „adevăr” de către numeroasele feţe şi faţete ale puterii.
Singurătatea de care are nevoie creaţia este, prin chiar natura ei, o stare de exil. Adevăratul scriitor nu-şi aparţine nici lui însuşi şi nici vreunei structuri sociale. El e străin de sine şi de societate. Chiar şi ceea ce reprezintă aspectul cel mai important, propria sa limbă, îi este necunoscut şi reuşeşte să-i servească doar într-un mod inadecvat în încercarea de a exprima lumea instabilă a viziunilor şi obsesiilor sale. În domeniul poeziei, permanenţa nu există, iar limba, văzută ca vehicul în stare să surprindă esenţele posibile, devine o imposibilitate fără vreo speranţă în structura delicată a poemului.
Din acest punct de vedere, raportaţi cum suntem în permanenţă la regiuni nongeografice unde seninătatea sau spaima au deschis noi perspective, a vorbi despre exil ca și cum ar fi ceva cu putinţă doar în alte locuri, diferite de cele în care am crescut şi am visat, sau ca despre ceva aflat în legătură cu obtuzitatea vreunei ostracizări politice sau intelectuale înseamnă pur şi simplu a nega acea stare specifică ce se găseşte în spatele fiecărui act de creaţie şi a căuta cu disperare fetişurile memoriei ca pe singura garanţie pentru a fi şi a dăinui. Cuvântul poetic nu are nimic de explicat şi nimic de spus. Singura sa funcţie este de a reafirma mistere sau de a crea enigme. Poezia l-a transformat întotdeauna pe poet într-un rătăcitor aflat în căutarea propriei sale condiţii umane căzute (ori decăzute); locurile şi limbile sunt doar incidentale. Poetul nu este nici subiectul, nici obiectul unui proces a cărui singură natură fundamentală este chiar absenţa acestei naturi presupuse ca fiind a sa; poetul nu există în sine şi nici pentru sine. Nimeni nu-i poate garanta poetului stabilitatea a ceea ce se cere afirmat şi, în general, oricare adevăruri, chiar şi ale sale, îi sunt străine. Deci, exilul, dacă e definit drept pierdere a ceea ce ne aparţine, nu există; şi nu există, în acest context, vreo scriitură a exilului bazată pe nostalgia față de ceea ce s-a pierdut, deoarece poetul nu posedă nimic în afara propriei sale limbi, o stafie perversă care îl urmăreşte doar de dragul stabilităţii lui emoţionale. „Singura mea patrie e limba portugheză”, afirma Fernando Pessoa. Exilul este doar un alt mod de manifestare a ficţiunii.
Cu toate acestea, deşi contactul poetului cu o altă cultură şi, mai cu seamă, cu o altă limbă nu-i modifică în mod fundamental natura de scriitor, adică propria condiţie de exilat, totuşi el reafirmă în mod radical chiar această condiţie, alimentând-o cu un mod diferit de înţelegere, şi, în felul acesta, creând în fiinţa poetului un simţ al responsabilităţii şi o nouă familiaritate cu acea teamă imposibil de eludat care subliniază orice singurătate şi orice act de creaţie.
Contactul cu limba engleză mi-a confirmat obsesiile şi, la fel de important, nehotărârea pe care o simt atunci când mă confrunt cu problema scrisului. În mod paradoxal, tocmai în această societate, definită de şi prin stigmate, paradigme şi un şir nesfârşit de manuale şi îndreptare de genul „cum să faci corect” un anumit lucru, poezia mea a reuşit, în cele din urmă, să se elibereze de toate obligaţiile, de realitatea esenţială, de nevoia de a produce şi a atinge rezultatele necesare şi, mai cu seamă, de acea structură de forţă ce se ascunde în chiar inima adevărului. Spaniola iese din scenă şi, prin urmare, şi lumea identităţilor şi categoriilor dispare, iar odată cu ea, de asemenea, istoria şi memoria, iar în felul acesta se revelează nimicul din spatele oricărei realităţi, fără de care poezia nu este posibilă.
Uneori limba engleză se însufleţeşte pentru mine, iluminând lumea prăpăstiilor personale şi creând distanţa necesară pentru critica de sine. Atunci când e privită atât din perspectiva limbii engleze, cât şi din aceea a unor lecturi repetate, limba spaniolă îşi face din nou apariţia drept ceea ce nu mai este, dar ceva care, cu toate acestea, a fost o parte din mine. Se transformă în ceva deopotrivă străin şi familiar sau, pentru a-l parafraza pe scurt pe Gilles Deleuze vorbind despre stilul lui Kafka: a scrie în propria ta limba ca şi cum ţi-ar fi străină; a scrie ca şi cum fiecare operă ar fi doar confirmarea necunoscutului prins în propria sa necunoaştere. În acest fel, limba engleză m-a ajutat s-o descopăr pe a mea proprie. Mi-a oferit mijloacele prin intermediul cărora am ajuns să percep secretele propriei mele limbi şi literaturi, ca şi perspectiva de a înţelege mai bine situaţia tragică a Americii Latine.
Pe lângă toate acestea, engleza m-a condus, în mod necesar şi fortuit, înspre anumite talente individuale, dintre care pe unele le simt ca fiind spirite înrudite, iar pe altele ca având preocupări poetice contrare alor mele. În mod inevitabil, unii poeţi inițiază căi pe care le vei urma, iar alţii, înrobiţi de categoriile logicii şi memoriei, îţi arată un drum care nu conduce nicăieri, fie deoarece a fost prea frecvent umblat, fie pentru că duce către un exces de veneraţie a vreunui erou. Printre cei dintâi: e. e. cummings sau limbajul transformat în respiraţie şi lumină, respingând condiţionările societăţii de consum şi pe cele ale gândirii raţionale; William Carlos Williams sau descoperirea pasiunilor intime, precum şi a acelui „ochi al ciclopului” care e semnul contemplaţiei; T. S. Eliot sau recuperarea unui destin ineluctabil înscris în cercul marilor mistere care revin la viaţă, asemenea unei toamne eterne; Ezra Pound sau reafirmarea eşecului ca act de fundare şi de fundamentare a vieţii şi a cuvântului; Ronald Johnson sau întoarcerea lumii unor mecanisme cereşti şi alchimia ce se ascunde în fiecare cuvânt şi în fiecare realitate numită ca atare; Derek Walcott, a cărui poezie, deşi, uneori, încă subordonată stigmatelor istoriei şi memoriei, deschide o viitoare cale ce merită urmată de limba engleză. Printre cei din a doua categorie, Charles Olson şi mulţi alţii asemenea, care, prin păcatele lor, mi-au demonstrat că poezia trebuie să se îndepărteze de tutela exclusivă a profesorilor universitari şi de spiritul academic. Şi atâţia alţii ar mai putea fi amintiţi aici, care m-au ajutat, chiar când mă aşteptam mai puţin, să afirm acele lucruri în care cred, tocmai datorită singurătăţii lor sau coşmarului provocat de greşelile lor.
Limba engleză a însemnat pentru mine și descoperirea altor literaturi, pe care, altfel, s-ar fi putut să nu fiu niciodată în stare să le cunosc, prin intermediul traducerilor. Şi nu are importanţă că acest contact a fost, cumva, mediat, un contact la mâna a doua, pentru că traducerea, în ciuda numeroaselor limite pe care le are, este deopotrivă şi o realitate supusă aceloraşi succese sau eşecuri posibile, ca orice act de creaţie. Pentru mine, engleza a deschis o uşă către una dintre cele mai inovatoare şi prolifice manifestări artistice ale secolului: literatura japoneză. Ca o contrapondere la excesiva preocupare a Occidentului pentru lumină şi grandoare (ori grandilocvenţă), scriitorii japonezi ne dezvăluie, cu o claritate şi limpezime aproape sublime, secretele ce pot fi descoperite în penumbră şi moderaţie. Doar o lumină difuză, potrivită cu misterele intimităţii, ne permite să înţelegem numeroasele dimensiuni pe care până şi cele mai puţin semnificative lucruri le ascund în structura lor complexă. Lumea occidentală, prin dragostea sa exagerată pentru tot ceea ce străluceşte, s-a îndepărtat de această viziune şi, prin urmare, de pacea interioară pe care ea o presupune, care poate fi savurată doar de aceia care ştiu să observe cu răbdare şi să aştepte o vreme, pentru ca un anume obiect să se reveleze pe sine în jocul său delicat de lumini şi umbre.
Limba engleză mi-a dăruit literatura japoneză şi spiritul care o iluminează: Dazai Osamu sau extazul morţii; Shiga Naoya sau visul trupului consumat în pasiunea dorinţei infinite; Tanizaki Juichiro sau multiplicarea drumurilor ce se îndepărtează în pluralitatea subtilităţilor sau ale unui trecut care îşi cere prezentul; Abe Kobo sau jocurile perverse ale semnelor şi ale imaginaţiei; Yoshiyuki Junnosuke sau proliferarea plăcerii şi singurătăţii; Fumiko Enchi sau viaţa care creează mereu realităţi alternative; Shimaki Kensaku sau viziunile ce se pierd în propriile lor metamorfoze dincolo de toate misterele şi de moarte. Iar lista ar putea continua.
Şi, în afară de sensibilitatea japoneză, care mi-a influenţat și poezia într-o anumită măsură, mai ales în considerarea realităţii ca pe un continuum care nu se află în legătură cu nici o relație tip cauză – efect, datorez traducătorilor americani şi britanici încă mult mai mult. Căci în engleză i-am citit pentru prima dată pe cei mai importanţi critici literari ai secolului: Maurice Blanchot sau Pierre Klossowski.
Doar scrierile lui Blanchot iluminează cele mai importante opere ale aşa-numitei literaturi moderne, la fel ca şi unele opere clasice ale trecutului, şi asta fără a suferi de „surzenia” și opacitatea multor critici care se apropie de o carte doar pentru a găsi în ea confirmarea propriilor lor teorii şi care refuză să răspundă multor întrebări pe care o operă le ridică deoarece nu doresc să admită (poate din cauza propriei lipse de imaginaţie) că, pentru un spirit lucid, natura particulară a fiecărei opere sugerează atât metoda de analiză, cât şi „uneltele” care trebuie folosite în această căutare pasionată. E greu să găseşti un cititor bun în epoca noastră. Blanchot mi-a sugerat ideea că un cititor bun este acela care se lasă prins în lumea textului, în felul acesta pierzându-se în universul ficţional. Pe urmă, logica se va ocupa de aspectele mai puţin importante.
Dar, desigur, există şi reversul medaliei. Dincolo de plăcerea resimţită atunci când lumile romanului ne sunt revelate prin intermediul unei limbi sau al unui limbaj nou descoperite, se află nevrozele şi frustrările pe care aceeaşi limbă este în stare să ni le provoace atunci când îşi însuşeşte mecanismele unei structuri de forţă. În mare măsură, limba engleză şi-a piedut capacitatea de autoanaliză şi s-a încredinţat exclusiv, asemenea unei prostituate lacome, suişurilor şi coborâşurilor acelui mecanism industrial care priveşte fiinţa umană ca pe nimic mai mult decât un potenţial consumator ce poate fi controlat creându-i-se şi inducându-i-se nevoia şi dorinţa irezistibilă pentru produse mai mult sau mai puţin (in)utile. În loc să întrupeze acea pasiune care, ea singură, permite limbii să se elibereze de condiţionările istoriei şi de tendinţa marcată spre fosilizare, engleza s-a transformat într-un fel de manual pentru cum să faci în mod corect anumite lucruri, sau într-o listă de porunci şi ordine.
Teama apare deoarece observăm că o societate presupusă a se baza pe cultul individualităţii şi creativităţii foloseşte limba doar pentru a afirma exact contrariul, împiedicându-i pe membrii acestei societăţi să-şi construiască şi să-şi determine singuri destinul. „Sunteţi unici şi liberi, dar nu uitaţi că trebuie să urmaţi întru totul cele o mie și una de porunci pe care statul şi societatea le-au inventat pentru siguranţa voastră.” Obsesia Americii pentru sănătate şi siguranţă este, evident, o formă de a înspăimânta omul, iar aceasta e determinată de o prea mare încredere în viitor. Constructul individualităţii şi creativităţii sunt guvernate şi administrate de un întreg univers de instrucţiuni ce complică viaţa, transformând-o, mai degrabă, într-o simplă consecinţă a unei lumi a obiectelor sexualizate, care reprezintă tocmai negarea sexualităţii şi a dorinţei, pur şi simplu deoarece plăcerea nu are nimic de-a face cu vreun manual. Respectul excesiv pentru cuvântul scris este o altă formă de sclavie invizibilă; ne-a îngenuncheat în faţa stăpânului, pe care şi aşa l-am acceptat târziu, ca reacţie la teama provocată de o supraproducţie de adevăruri. Suntem victimele unei inflaţii de informaţii. Ideea este de a-l ţine pe om atât de ocupat, încât să nu mai aibă timp să se întrebe nici ce face el însuși şi nici ce face societatea atunci când îi vinde doar o jumătate de bilet sau jocuri de puzzle imposibil de dezlegat care îi promit eternitatea. Societatea americană nu înţelege că timpul liber şi absolut individual liber este necesar pentru om, tocmai pentru a evita ca acesta să fie cu totul strivit de societatea de consum.
În orice caz, îngrijorarea mea cea mai mare se referă la tendinţa societăţii americane de a susține că toţi oamenii sunt la fel şi la faptul că, în cadrul ei, limba este folosită exclusiv ca vehicul fundamental al acestei pretenţii absurde. Ne vinde iluzia, „Visul American”, că până şi ceea ce este imposibil devine posibil, şi astfel uităm că supraestimarea unei valori de orice fel ne duce direct într-o fundătură. De exemplu, această vană iluzie ne transformă pe toţi în scriitori (în producători de cărţi, mai exact spus!) şi transformă şi munca de scriitor într-o simplă activitate controlată de cerere şi ofertă sau de nevoia universitarilor de a-şi mai adăuga câte o carte la memoriul de activitate de fiecare dată când îşi doresc o promovare, o creştere a salariului sau a propriului eu. Atunci când suntem cu toţii scriitori şi totul s-a transformat în text, destinul limbii paralizează ca o insectă ce se îneacă în propriul său venin. E inutil să fii un fel de mâncare desăvârşit servit la o masă selectă atunci când pasiunile bunului gust au devenit doar vorbe goale, iar însăşi negarea spiritului e cea care alege vinul.
Prezentare și traducere de Rodica Grigore