…De treci codrii de aramă (sau ce a mai rămas din ei!), străbătând toată Transilvania, în nord, la Nord de toată civilizaţia, cât mai la Nord, se află un ţinut aparte. Ţara Năsăudului. La poalele Rodnei. Înainte de Nordul cel mai de nord. Dincolo de Bistriţa Năsăudului, acolo unde aerul e mai rece, frunza mai coaptă, cerul mai învârtejit şi oamenii mai frumoşi. Acolo, la Sângeorz-Băi (din păcate, un târguşor ce parcă se încăpăţânează să rămână copleşit de acel complex de comunism retard, specific provinciei părăsite, deşi locul are frumuseţea lui particulară, iar casele au căpătat mai multă zvelteţe în ultimii ani!), cei 10.000 de locuitori se bucură de puţine lucruri. Cândva, palatul apelor minerale, botezate Hebe, după numele zeiţei veşnicei tinereţi, fiica lui Zeus şi a Herei, astăzi, impunătorul hotel – ridicat în anii ’70, o construcţie mirobolantă pentru vremea aceea şi locul acela – şi-a pierdut definitiv strălucirea (dacă mai vin doi-trei bătrâni la complexul de ape minerale, căutându-şi în zadar tinereţea!) şi a încăput, conform regulei(!), pe mâna unui afacerist arab, care, Dumnezeu ştie ce-o face din el. Nu departe, parcul oraşului, înveşmântat în straturi ancestrale de frunze şi cu bănci dezghiolate, parcă mai înviorează un pic ochiul cu câte o lucrare-două, rămase din tabăra de sculptură sau cu lucrările îndrăzneţe ale lui Emil Cassian Dumitraş, cu toate că privirea rămâne paralizată de imaginea de la intrare a unei vechi case ţărăneşti năsăudene, însă total ruinată şi cu mijlocul prăbuşit. Dar mai există acolo şi minuni. Şi frumuseţi. Şi splendori. Şi magnificenţă. Toate, obţinute prin strădanie, prin sacrificiu şi prin dragoste. Semne care fac ca Sângeorz-Băi să fie amintit oriunde în lumea artelor. Din România și nu numai. Unul dintre ele este Muzeul De Artă Comparată, devenit un reper special din Transilvania, unde s-au împletit eforturile supraomeneşti ale celui numit să sfinţească acest loc, artistul Maxim Dumitraş, cu pasiunea pentru etnografie şi artă populară, pentru vechile obiceiuri şi pentru reînvierea tradiţiilor năsăudene. Totodată, muzeul organizează expoziţii de artă (acolo e mereu un du-te-vino de artişti, lucrări, de idei de panotare şi, fireşte, de vizitatori din toate colţurile ţării şi din străinătate). Practic, simbioza lui Max Dumitraş cu lucrarea sufletului său (Muzeul De Artă Comparată) a făcut ca artistul să devină o instituţie în Sângeorz-Băi. Dacă doar te plimbi puţin pe strada principală – fireşte, strada Republicii(!) – prin faţa liceului Solomon Haliţa (un dascăl faimos al locului), câte un elev te salută ceremonios şi te întreabă: „Aţi venit la Max?”. Seara de 6 octombrie a fost o seară specială a oraşului, căci la muzeu a fost organizat un eveniment cultural deosebit, la care au participat – fără nicio exagerare – cel puţin 60 de oameni (nicio expoziţie mondenă din Bucureşti nu adună atâta poporet iubitor cultură!). Mai întâi, a fost vernisată expoziţia, adusă de la Bucureşti (deschisă la Galeria Galateca), initulată Suveica – port şi transPORT, un proiect colaborativ, o instalaţie de artă, care spune povestea unui artefact ţărănesc, pe cât de simplu, pe atât de universal: suveica. Termenul „colaborativ” acoperă colaborarea, prin lucrările lor, a următorilor artişti: Elisabeth Ochsenfeld, Ioana Palicica, Ioan Burlacu şi, bineînţeles, Maxim Dumitraş. Aşa cum scrie în programul expoziţiei, „În toate mitologiile lumii, țesutul este asociat structurii și mișcării universului, iar țesătorul este demiurgul. Țesutul înseamnă creație, iar suveica, instrumentul care o desăvârșește şi împrumută sacralitate. Firul, războiul de țesut, fusul, furca nu sunt altceva decât metafore ale sorții. Vorbesc despre urzeala lumii, firele destinului, Moirele, Marile Zeițe, țesătoarele sacre care închid și deschid la nesfârșit ciclurile din viața omului, ale anotimpurilor, ale Cosmosului. Colecția experimentală „Port și transport” se bazează pe transformarea obiectelor folosite în meșteșugurile noastre populare în accesorii care au devenit rapid apreciate și purtate și în afara granițelor țării. Multe dintre elementele folosite sunt obiecte din lemn ce au alcătuit războiul de țesut (suveică, fus, opritori), dar și bucăți de țesături și cusături vechi, colecția adresându-se femeilor îndrăznețe, moderne și în același timp pasionate de valorile noastre populare. Ciclul de lucrari PORT si transPORT vor întruchipează „naveta“ gândului din cultură în cultură.” Apoi, a avut loc lansarea cărţilor, „Tablouri văzute dintr-o parte”, Editura Ad Libri, autor: subsemnatul (a prezentat sculptorul Vlad Ciobanu) şi Ion Barbu – „Pasaje poetice”, în prezentarea Cameliei Toma. Volumul cunoscutului caricaturist Ion Barbu – iniţiatorul unei acţiuni fenomenale de a înfrumuseţa oraşul său natal, Petrila, cu exemple de street-art foarte convingătoare / spune Barbu într-un interviu: „…Aşa cum Sibiu a fost Capitală a Europeană a Culturii, vreau ca Petrila să devină Periferie Culturală a Europeană”(!) – a reprezentat o surpriză. Nu doar fiindcă a fost însoţit de un film extrem de interesant despre locuri din Petrila, îmbogăţite cu sagace versuri din opera generaţiei tinere de poeţi, dar exemplarul unic prezentat publicului a putut fi răsfoit de către toți cei prezenți, ca un fetiș trecut din mână-n mână. Și, în fine, un alt film, autor: Alina Zara Prunean, de fapt, o poveste plecând de la o idee provocatoare. „Suveica Mamei Ruța” – e titlul peliculei, catalogată de mass-media ca „unul dintre cele mai duioase proiecte internaționale de călătorie” – a desfătat publicul cu istoria unei țărănci autentice din Mândra (Țara Făgărașului, Transilvania, România), Mama Ruţa, a cărei suveică (desprinsă din războiul ei!) a făcut pur și simplu înconjurul lumii. Nepoata sa, Alina, a trimis suveica bunicii sale în toate colțurile lumii, făcând-o cunoscută, prin intermediul prietenilor, în cele mai neașteptate locuri ale mapamondului, de la Amazonia și Polul Nord, la Noua Zeelandă și peninsula Yukon. Prin ea, Mama Ruța, bătrâna cu ochii blânzi și mâini de aur, care nu a ieșit niciodată din satul ei, acolo unde a trăit toată viața și a cusut trăistuțe, țese o întâmplare frumoasă, cu o călătorie care a început în 2008 și continuă și azi, ajungând la un parcurs de 1 milion de km. Sărbătoarea s-a continuat a doua zi, la 4 km de Sângeorz, pe dealul numit Dosul Gârciului, care-i aparţine chiar artistului, acolo unde același spirit uriaș ce amestecă în doze bine cumpănite hărnicia și strădania cu entuziasmul și fabulosul – l-am numit, din nou, pe Max Dumitraș – a dezvoltat un nou proiect. Muzeul în aer liber şi tabăra de sculptură Art-Land, aflat, deocamdată, în faza incipientă. Acolo, unde câţiva artişti au fost înzestraţi cu teren pe care şi-au construit o casă năsăudeană, spre a avea unde locui şi lucra, câteva zeci de lucrări – realizate de-a lungul timpului – stau mărturie a unei filosofii profunde pe care o susţine artistul Maxim Dumitraş: arta se poate întrepătrunde cu natura. Arta poate germina. Arta poate genera natură!… De aceea, am numit acest ţinut Maxonia.
P.S. Ca un gest de „preţuire” pentru opera artistului, primarul oraşului, Traian Ogâgău, a dispus acum o lună demontarea lucrării „Veriga” – realizată în 2004 de Maxim Dumitraş şi aflată de ani buni la intrarea în oraş, ca un simbol şi o emblemă a acestei aşezări – tăierea în bucăţi şi trimiterea ei la fier vechi!