Prietenii mei de Dincolo
Stau pe mal
Îmi trag sufletul
Cum aş trage
Un sac cu apă.
Cântecul serii
Îmi răstoarnă copilăria în râu.
Dincolo, prietenii mei
Marcel, Olimpia, Vasile,
Vusea, Rascolea şi Petre
Şi fiorul uitat pe pământ
Ce-mi desenează lebede albe
Pe gânduri…
Îi caut în carnea de flori
Ce se zbate pe maluri,
În această sare pe umbre
Care ne separă…
Dumnezeu a coborât târziu
Din sângele lui luminos
Ne-a dat Timpul
Să-l trecem peste munte
Şi ne-a lăsat singuri
Cum se face…?
Cum se face
Că nu e nimeni lângă mine
Când cosesc iarba
În spatele casei
Ori, noaptea când îmi zboară prin inimă
Cocori sângerii?
Cum se face
Că nu-i nimeni lângă mine
Când şlefuiesc
Mica mizerie a zilei
Până când între cuvinte
Irupe o mică scânteie?
Cum se face
Că nu-i nimeni lângă mine
Când hula îmi zboară acoperişul
Iar eu devin
Insula propriului meu corp
Aşteptând încă o dată
Şi încă o dată
Covorul de iarbă
Copilule, nu ştiu unde eşti,
nu ştiu ce faci
Când albastrul întinde mâinile
după sufletul meu
Şi simt o durere ascuţită
în umbră
Copilule, nu ştiu unde eşti,
nu ştiu ce faci
Când îmi trec prin corp
animale speriate
Şi ziua încetinită
în duhul ei întunecat
Nu se mai aude
Copilule, nu ştiu unde eşti,
nu ştiu ce faci
Când iarna îmi trage
de sub picioare
covorul de iarbă
Şi noaptea trece pe lângă mine
Cu o altă cetate în gând …
Pietre înfuriate
Genitorii mei
Două pietre înfuriate
Care se detestă
Sângele meu
Încă se mai împarte
În două râuri potrivnice.
Am fost propriul meu copil
Şi propriul meu soldat
Am purtat războaie
Cu Frica,
Această domnişoară
Depeizată, decerebrată,
Care duce Lumea
Spre împlinirea ei
Mitologică.
Îi port cu mine în alb
Resemnată precum un cimitir
De o mie de ani.
Homles
O rostire fără cuvinte
fără anotimpuri, fără temperatură,
îmbrăţişând câinele mut
al gerului.
Din el au plecat
toate păsările
care-l ţineau în aer.
Pacient al gropilor
de gunoi
lipăind indiferenţa apoasă
a libertăţii sale.
Nici o uşă nu se deschide…
doar vântul
construit din cuburi de aer
precum o casă goală…
Îmi trage cu ochiul
prin sticla de basamac
din purgatoriul acceptat…
Oraşul
un dans fluturist
la picioarele sale.
Viaţa pe tăcute
A năvălit
vântul de primăvară
cum un fecior zevzec
în toiul jocului
Îi recunosc
sângele înfuriat
în iarba udă.
Un copil
îi trage un picior
unui pom înflorit.
Stă ce stă şi îi mai trage unul…
Supărat
De ce nu poate să zboare?
Supărat
se învârte pe călcâi
şi intră în casă
Tocmai când explodează
Albul
Şi rozul
Şi Verdele
Pruncul ascuns
Mama mea
Păstra la sân o tăcere.
Un prunc ascuns
Care creştea, creştea…
Din când în când
Mama scăpa o lacrimă
Care lumina ungherele…
Apoi lua o lingură de lemn
Cu care chema câmpul
Şi pădurea şi ieslea
Şi nici nu ştiu cum
Dimineaţa
Totul era înfloare
Din ciclul Viaţa pe tǎcute