Motto: “ Să vrei înapoi carnea şi sângele ficţiunilor tale:
iată prostia, iată demenţa.” –
Mariana Marin
#ţesut viu
Niciun nor electric deasupra capului
de-o vreme, nimic care să-mi frângă miocardul.
Tot mai fericită şi tot mai puţin speriată,
gata să-nfrunt
haosul străzii, să trăiesc o vreme-n ziare,
fără pastile şi pansamente, după atâta timp
în care am lâncezit
pe canapea şi am prins rădăcini
în pagini web inutile, în cadrul ăsta
casnic, cu miros de resemnare.
Ca după multe luni în spaţiu, mă-ntorc
pe planeta pământ,
şi zici că-s rahitică
atunci când mă vezi, printre oamenii ăştia uriaşi,
serioşi ca-n icoane.
Palidă şi nervoasă, reconectată
la reţeaua vie, la fel de criptată a omenirii, bântui ruinele unui oraş
îngropat sub supermarketuri.
Viaţa, în strălucirea ei de gunoi, m-atrage.
Şi nu-i zi în care să nu alerg spre ea
ca o sinucigaşă printre maşinile din ceaţă.
# Exhibit no.1
Ce o să mai rămână
din noi,
iubire,
oase, păr şi unghii
aşezate după frumoasa
radiografie a morţii,
poate un volum de poezie bună,
citită cu voce tare, brutal, după un pahar de absint
şi un pachet de kent rusesc, în nopţile negre
ca filmele lui kubrick în care
ne-am văzut feţele desfigurate şi am învăţat
să le iubim,
câţiva oameni în care am avut curajul să credem, care ne-au făcut
să ne fie ruşine cu dramele noastre mici,
de la care
am învăţat cum să ne scoatem
viermii din inimi şi cum să
coasem găurile acelea,
cărora le-am citit din ginsberg şi plath,
pe care i-am infectat
cu demenţa noastră,
cărora le-am arătat cât de frumos e oraşul
noaptea şi cât de nesigur,
o garsonieră goală într-un cartier mort,
câteva mărunţişuri
uitate pe masa din bucătărie, urma gândacului
pe care l-am strivit de perete
într-o mică criză de furie,
ce-o să mai rămână din noi,
iubire,
mă întreabă
vocea asta neagră
din capul meu
pe care o cunosc dintotdeauna.
#cântec naiv 0.2
Aceleaşi ticuri şi acelaşi tremur
repetate-n intimitate
mă epuizează. Mă-nvârt în cuşcă,
monotonia e pentru mine
noul cancer, termita
scăpată-n creier. O migrenă agresivă mă-ncearcă,
de când nu eşti aici,
în nopţile hidoase şi reci,
mă trezesc şi văd de fiecare dată ceva
mişcându-se şi scâncind
în beznă. Mă arunc în virtual
ca în nişte braţe false, mă arunc şi aştept, ca o naivă,
să mă consoleze ceva.
Fug la fereastră, nu sunt decât o radiografie sinistră, stând aşa,
deasupra oraşului,
un corp suspendat în teroarea nopţii,
un amestec de insecte dezorientate
care se strivesc unele de altele
în tăcere. Stau şi veghez
deasupra tuturor, de la etajul 4, garsonierele mici
şi negre ca nişte găuri de şoareci.
Stau şi veghez şi asta îmi plusează, pentru o vreme, curajul.
Aştept dimineaţa
cu razele ei tehnicolore şi fantome împrăştiate în ceaţă.
Magică şi neînfricată
aştept
să-nvingem
monotonia de astăzi.
# cutia dragoste
Iată, din mijlocul acestui dezastru industrial,
din incubatorul ăsta numit dragoste
în care am trăit atâta timp infantil, viaţa pare minunată. Aici, între patru pereţi,
împrăştiaţi în mii de pixeli
organici, unde am creat acest soare fantastic, artificial,
experimentăm un existenţialism profund, un dans
straniu în mijlocul unui ring de box. Cu minţile
deconectate de la marile ecrane,
cu inimile vibrând agresiv pe boxe, de unde iese
această muzică nepământeană, suntem fericiţi. Şi nu, nu ne amăgim,
e o fericire raţională,
din cele în care pluteşti şi te dezintegrezi,
şi treci aşa curat
prin sufletul celuialt cu ochii larg deschişi.
Şi nu, nu-i nimic care să ne tragă înapoi,
nimic care să treacă
printre aceste gratii.
Aici, în centrul
acestui dezastru tehnicolor, în povestea asta
ameţitoare, suntem fericiţi.
M-aş putea obişnui cu asta.