Cu o „artă poetică” neobişnuită, purtând titlul Sfârşit de carte, se încheie volumul Executare silită de Ion Cocora; şi versurile privesc nu atât modul de constituire a poeziei, cât felul în care ea, în cazul de faţă, este receptată. „Sunt fericit dar resemnat am mai scris o carte”, începe autorul, continuând lucid şi autoironic: „pot să trag zăvorul ştiu nimeni nu o va băga în seamă/ cândva eram un tânăr cu anxietăţile primelor iubiri în expansiune/ sfidam orice cârâituri sfidam vocile rău prevestitoare”. Ultima strofă, din cele patru, ale poemului ridică miza, de la cercul aşa zicând socio-cultural al omologării la punctul cel mai înalt din planul transcendent. Destinatarul versurilor din cartea în care executorul silit este moartea nu poate fi altul decât Dumnezeu: „am mai scris o carte grăbit de tine doamne/ căci imprevizibil şi capricios cum eşti m-am gândit/ că nu mă vei mai ţine mult în înghesuiala din palmele tale/ şi nu se cade să nu te rog să-mi ierţi blasfemia”.
Ce avem până aici? O suită de texte în diferite registre lirice, realizate cu artă de un poet experimentat; şi într-adevăr cam nedreptăţit de criticii ce se arată încântaţi de volume mult mai modeste ale altor autori. La Cocora, surprinde plăcut în primul rând varietatea tematică şi stilistică: poetul reia anumite teme, însă el nu se repetă supărător şi monocord de la un poem la altul. Schimbă frecvent unghiul, se foloseşte de măşti, subliniază convenţiile textuale, practicând autoreferenţialitatea (în câteva locuri apare ca personaj ion cocora, scris cu litere mici), face personaje din alţi poeţi (cu nume date similar: nicolae prelipceanu, eugen suciu) şi este când caustic, când elegiac. Şi lucrul care mi se pare cel mai important: deşi strategiile compoziţionale şi skill-urile poetului sunt la vedere, expresia lui e originală. Versurile arată inteligenţă artistică şi au prospeţime expresivă.
Lucrul este mai relevant decât pare la prima vedere, întrucât, pe de o parte, destui autori buni ai noştri ajung consumaţi de propriul limbaj şi în incapacitate de a se mai reformula, pe când alţii, de vădit talent, nesusţinut însă de lecturi şi experienţe culturale, se diluează după primele volume. La Cocora, multe dintre poeme câştigă şi prin experienţa acumulată de poet, nu numai în sensul că autorul deţine tehnicile, ci şi în acela, direct, că el inserează în texte secvenţe biografice şi „revelaţii” personale din cuprinsul unor episoade de viaţă.
Poetul face un protagonist din el însuşi, urmărindu-se cu o anume detaşare şi cu un fel de curiozitate de spectator neimplicat. Subiectul e în interiorul momentelor şi istoriilor expuse în versuri; şi totodată în afara lor, ca o voce care le narează. Dedublarea aceasta e de bun efect, actul liric fiind văzut de pe scena unde este jucat, dar şi din primele rânduri ale sălii de teatru. Poetul se înfăţişează ca un connaisseur, un experimentator al vieţii de poet care îl uzează şi pe om, şi pe artist, pentru „câştigul” versificat. În Alcoolul, autodistrugerea este evitată şi deplânsă la confraţi, „predecesori” cu capetele plutind, ca o geamandură, „pe o mare de sânge blestemat”: „Mie alcoolul nu-mi spune nimic/ l-au experimentat predecesorii până când/ au început să-şi simtă capul o geamandură/ pe o mare de sânge blestemat// când gustul băuturii îţi pierzi ziceau ei/ înseamnă că te întorci în boala cărnii tale/ să atârni cu gâtul de o frânghie esoterică/ într-o voluptoasă bălăngăneală a disperării// fără de arta depravată a aromelor divine/ e ca şi cum cu surâsul cinic al morţii pe buze/ ai asista la propria-ţi autopsie// ca şi atunci când te descoperi pe tine însuţi/ pe un teritoriu în care dumnezeu/ a declarat prohibite întrebările şi mântuirea”.
După cum se vede, poetul exprimă cu vorbe multe şi o retorică a versului lung, bine încheiat la toţi „nasturii”, drame şi traume adânci. Trecute în discurs, devenite una cu el, acestea se atenuează, căpătând o dimensiune culturală şi o latură generală. Formula proprie poeziei lui Cocora e dată tocmai de această lărgire a perspectivei, antrenând modificări sesizabile în proporţii şi în relaţii. Elementul personal nu este urmărit şi „exploatat” literar într-un demers nombrilist, ci, dimpotrivă, topit în experienţe fundamentale. De exemplu, Ultima dată oferă scena unei despărţiri, cu mai tânăra părăsindu-l pe mai vârstnicul dezolat. Prin lărgirea perspectivei, dintr-un punct mai înalt din care se poate vedea şi ceea ce urmează, nu numai ceea ce se întâmplă, personajul părăsit îi va spune celei care pleacă, în ultima strofă: „ai răbdare parcă ţi-am spus/ nările îţi vor sângera şi ţie/ şi vei simţi şi tu în cerul gurii/ gustul rece al sudorii/ de om bătrân”. Versuri remarcabile şi obţinute nu din „talent”, prin asocieri imagistice norocoase, ci în urma unui vădit efort de elaborare şi semnificare. Ca şi în Au dispărut defăimătorii, de citat integral: „Au dispărut defăimătorii (ah haita aceea de binefăcători)/ nu-i aud să trăncănească nu-i văd să surâdă/ pe cine să arate degetul între atâtea clone şi măşti/ greu e să deosebeşti prieten de duşman curva de o noapte/ de femeia iubitoare care nu te scapă din ochi şi sare/ să-ţi pilească unghiile să-ţi taie părul din nas şi urechi/ înfiorându-se de plăcere ca şi când ar fi fost/ aleasă regina balului// greu e să scrii poemul dacă nu ai cui să-l dedici/ e ca atunci când îţi aşezi în trusa de voiaj/ peria de dinţi şi aparatul de bărbierit fără să pleci nicăieri”.
Autorul devine din spectator al dramelor personale şi generale un sufleor al actorilor care le încearcă pe pielea lor: pare că le suflă replicile şi le reaminteşte, în fiecare act, ce au de făcut în viaţa lor. Cortina coboară după cum am văzut la începutul cronicii, peste volumul excelent al unui poet versat.
Ion Cocora, Executare silită, imagini de Gabriela Cristu,
Editura Palimpsest, Bucureşti, 2016, 100 pag.