Antologia de poeme a lui Nicolae Stoie Salata de texte (2012) propune lectorului o mixtură de texte de factură diferită, structurate după simbolica cifră trei, cu semnificaţii mitologice, creştine, ontologice, filozofice: Poeme compuse, bântuite de fantome, Poemele blocului turn devenit nor, Manuscrisele de la casa noastră din deal.
Poemele introductive – Pitica roşie, Tabloul nopţii, Poetul contemplativ – ne introduc în universul creaţiei sale, devoalând tematica şi câteva caracteristici ale liricii sale: contemplaţie, reflexivitate, imagini simbol, fascinaţie pentru peisaj, interogaţii existenţial-filozofice.
Primul grupaj, Poeme compuse, bântuite de fantome, se deschide cu o meditaţie despre poet şi creaţie, solitudine şi crepuscul, timp şi uitare, despre poemul-memorie şi prefacerile radicale din lumea modernă, într-o incantaţie melancolică cu iz de artă poetică. Prima fantomă ce bântuie creaţia e fantasma poetului a cărui existenţă se aseamănă cu “o câmpie/ în paragină înzăpezită sub lună/ sau cu pagina aceasta de carte/ plină de literele unui timp apus/pe care oricine le poate şterge/cu corector şi poate re-scrie poemul“ (p.20). Poemul e imagine, “un măceş înflorit/pe deal la marginea cerului“, dar şi discurs intertextual (Poemul postum). Tinereţea este ea însăşi fantomatică, ascunsă sub masca adultului, printre alte năluci de poeţi, “fantoma tinereţii ratate“ prin raportare intertextuală la poeţii antici Virgil şi Horaţiu sau la contemporanii săi, poetul oniric Virgil Mazilescu, trecut în nefiinţă, sau Ana Blandiana (Fantoma). Existenţa poetului stă sub imperativul permanentei interogaţii ontologice asupra “iluziei concretului ca durată eternă“. Părinţii se înscriu şi ei în acest cortegiu de fiinţe dispărute ce bântuie conştiinţa poetului (Sunt).
Imaginea iubitei, asemenea efigiei antice a împărătesei Faustina, revine în toamna poetului să tulbure timpurile, iar crucea albă de mesteceni de pe Rocoteci, dublu simbol, cosmic şi religios, reproiectează poetul în universul începuturilor sale sibiene, printre himere, amurguri, amintiri, tradiţii, obsesii (muntele de sare de la Ocna-Sibiului, ca imagine-simbol a unui topos predilect, care generează multiple imagini poetice). Nălucile tatălui, a bunicului, “un hanibal ante portas“, ale eroilor dispăruţi, a poetului însuşi, sedus de iluzii, a lui Don Quijote, se strecoară alături de fantoma morţii, de obsesia timpului ce erodează, despoaie necruţător vise, peisaje, oameni, amintiri.
Motivele din poemele lui Nicolae Stoie se desprind din imagini simbol: furnica, câmpia, măceşul, îngerul, privighetoarea, bufniţa, fântâna, casa, iarba, nebunul, nucul etc., şi intră în ţesătura unor versuri reflexive insolite, în care trăirile se conceptualizează. Nucleul reflexiv al versului se instalează într-un peisaj-tablou, iar pastelul se impregnează de gândirea poetului, cu nuanţele ironice ale unui limbaj cu bogate trimiteri livreşti. Peisajul fascinează ochiul care contemplă tablouri, în culorile anotimpurilor ce se succed, însă nu e static, ci dinamic, animat de foşnete, sunete, fâlfâit de aripi, de prezenţa unor păsări, fluturi, făpturi umane ori de ţipătul morţii. Peste toate se aşterne lumina dimineţii, soarele amiezii sau albul ninsorii, în proiecţii fanteziste. Uneori verdele halucinant al pădurii sau albul ninsorii devin capcană mortală, iar peisajul capătă tentă suprarealistă (Pădurea carnivoră, Trenul fantomă). Dragostea se iveşte şi ea în peisaj, ca un vis de iubire din alt timp, emblematicul cuplu Petrarca-Laura reproiectat în lumea contemporană, sau ca iluzie.
Al doilea grupaj de poeme, Poemele blocului turn devenit nor, aduce o schimbare de registru tematic şi de tonalitate. De la fascinaţia peisajului vegetal, floral, mineral şi nostalgia trecutului sacralizat, reînviat de memoria afectivă şi culturală, privirea poetului surprinde lumea contemporană al cărei simbol desacralizat e blocul turn, devenit un Babel modern, ce devorează existenţe sacralizate de tradiţii. Turnul, cu conotaţii biblice, un nou mit al secolului XX, focalizează atenţia poetului. E semnul unei radicale schimbări, nu doar arhitectonică, ci existenţială, o modificare de stil pe diverse paliere ale ontologicului, anunţate de gigantismul urbanistic al blocului turn, un malaxor de vârste, iluzii, decepţii, dialecte, profesii, o stridentă diversitate închisă într-o uriaşă colivie uniformizatoare. Blocul turn devine imaginea emblematică a secolului XX, în acord cu noul stil de viaţă aflat la antipodul celui patriarhal din primul ciclu de poezii. Prefacerile nu sunt doar aparente, ci ating existenţa în esenţa sa, moartea nu mai e eroică, ci stupidă, iar naşterile ciudate, evenimentele tragice. Civilizaţia îşi pune pecetea devastator peste timpuri şi lumi – toposuri rurale, peisaje florale şi oameni dispar înghiţite de timpul modern – iar nostalgia trecutului se strecoară imperceptibil în sufletul poetului, iar versurile capătă accente satirice.
Superbul poem Blocul turn-norul, cu tentă suprarealistă, amintind de pictura lui Marc Chagall, e focalizat pe imaginea blocului turn, Babelul lumii moderne, o supraetajare de timpuri şi lumi captive, o diversitate de existenţe şi vise, de nostalgii şi iluzii, o transplantare de generaţii rurale libere în universuri închise, o deposedare de identitate, prin desprindere de pământ şi închidere în cutii de beton, fiinţe bântuite de coşmaruri şi chemări ancestrale, pentru care turnul nu e scară spre cer, ci condamnare, la fel ca în mitul biblic, la rătăcire şi înstrăinare de sine. Poemul e o lucidă şi ironică radiografiere a lumii contemporane, o denunţare a efectului malefic al oraşului devorator. Prefacerile negative ale oraşului se reflectă în multiple imagini: jocul copilăresc printre maşinile din staţiile de parcare, straturile anemice de legume din faţa blocurilor, reminiscenţe ale unui mod de viaţă denaturat de prefaceri istorice, timpul citadin programat cu exactitate, masca socială îmbrăcată zilnic în grabă. Poetul deconstruieşte iubirea din lumea modernă, calcinată ori robotizată (Romeo şi Julieta), deplânge gustul amar şi de zgură al prezentului, căruia îi opune mitul iubirii din balada populară a meşterului Manole (Tu).
Partea a treia, Manuscrisele de la casa noastră, consemnează nostalgic, pe fond de pastel, cu inserţii folclorice ori creştine, existenţe din alt timp. Spaţiul depozitar al mărturiilor poetului e casa, străjuită de nuc, în care acesta visează sau scormoneşte printre amintiri, rememorând scriptic destine distruse de obsesii, singurătate şi sărăcie sau descrie în imagini inedite locuri şi obiecte uitate, cariate de timp (şerparul, moletiera soldatului). Într-o tonalitate amar-nostalgică, uneori interogativ, alteori exclamativ, poetul reînvie obsesii (timpul, războiul, îngerul, dealul de sare, Ocna-Sibiului, râul, măceşul), oameni, rosturi, incertitudini existenţiale, personaje biblice ori excentrici solitari (nebunul, ciungul), în sintagme insolite, păstrând în permanenţă substratul reflexiv şi incursiunile livreşti, specifice liricii sale.
Nicolae Stoie propune cititorului o lirică în care pastelul pare forma de expresie a fascinaţiei poetului pentru spectacolul naturii. Nu este însă doar spectacol inedit al vegetalului în poezia sa, dar şi spectacol al burgului transilvan, cu reminscenţe dintr-un trecut marcat profund de devenirea istorică, ceea ce generează în subsidiar palierul reflexiv al liricii sale, cu subtile şi rafinate inserţii culturale.