LEACURI CONTRA FANATISMULUI, DE LA AMOS OZ

Între conceptele, astăzi, de aruncat la coşul de gunoi al istoriei se află şi cel de bun-simţ. Atât în sensul lui autohton, prin care înţelegem îndeobşte a avea cuviinţă şi respect, faţă de oameni, tradiţii, valori, cât şi în cel larg şi mai complex, introdus de filosofii antici, dar răspândit o dată cu definiţia carteziană: „Bunul simţ este puterea de a judeca bine şi de a distinge ce-i adevărat de ce este fals.” Iar dacă îi dăm dreptate lui Descartes şi considerăm bunul-simţ un atribut al raţiunii, ne întrebăm fireşte ce s-o fi întâmplat între timp cu cea din urmă şi ce instincte necontrolate au îngenuncheat-o.

Explicaţii pot fi găsite, dar nici una nu este necesară, căci bunul-simţ nu este ceva de care să te poţi lipsi şi în acelaşi timp să-ţi fie bine. Nu, de el ţine echilibrul lăuntric, al omului şi al umanităţii. Nu-i de mirare că tocmai echilibrul structurilor sociale actuale este zdruncinat, nu se cuvine nici să ne tragem înapoi, cu masca spaimei ori inocenţei pe chip, din calea fanatismului tot mai răspândit şi mai brutal în fapte. Situarea aceea de bun-simţ, dramul acela de înţelepciune adăugat puterii noastre de judecată, care ne sfătuieşte să alegem viaţa, pacea şi binele, în schimbul morţii, luptei şi răului, unde s-a dus? Degeaba ne prefacem, s-a dus cu buna noastră ştiinţă. Sau, mai bine zis, cu participarea noastră. Într-o formulare ceva mai radicală, de fiecare dată când uităm de bunul-simţ, în alegerile personale ori publice pe care le facem, contribuim, puţin ori mai grav, la dezastrul lumii.

Cum parcă încep să uit de al meu, apelez la vocea mai credibilă a scriitorului Amos Oz. I-am citit în vara aceasta volumul de eseuri Cum să lecuieşti un fanatic^[1], iar la scurt timp romanul Iuda^[2], în care reia tema trădării, construind în jurul ei o poveste pur şi simplu de neratat. Dacă vreodată aţi intuit măcar nedreptatea pe care istoria creştinismului i-a făcut-o personajului biblic, atunci cartea abia amintită va răspunde neliniştii dumneavoastră. În ce mă priveşte, reflectorul aceasta târziu fixat asupra lui Iuda m-a bucurat nespus.

Însă acum despre Cum să lecuieşti un fanatic, o colecţie de eseuri de care aveam, noi toţi, o nevoie stringentă, analizând teme actuale, cu argumente, căci introducerea mea nu este deloc întâmplătoare, de un bun-simţ uluitor (dacă uluitor poate fi chiar un atribut de bun-simţ). O lucrare alcătuită din gânduri-leac, la care am putea reveni când ne suspectăm de fanatism, această genă existentă în natura umană, în opinia lui Oz, înainte de aproape orice altceva: ideologii, religii ori sisteme politice.

În primul rând, ce înseamnă a fi fanatic? Scriitorul israelian îi conturează un portret detaliat. Înseamnă a prefera să simţi, în loc să gândeşti, să lupţi în numele dreptăţii, aşa cum o vezi tu, până în defavoarea vieţii. Să dispreţuieşti lumea şi să vrei să o schimbi cu forţa. Fanaticul se naşte adesea în familie, spune Oz, odată cu dorinţa de a-l determina pe cel apropiat să se schimbe, pentru binele lui, după cum eşti convins, uitând că binele lui este, în realitate, binele gândit de tine. Eşti fanatic când generozitatea se fixează asupra altuia în aşa măsură că aproape uiţi de tine. În consecinţă, când sinele personal este mărunt, privirea se sprijină de celălalt şi se îngustează şi ea. Marele altruist, fanaticul, vrea să-l mântuiască pe semenul său, să-l scape de valorile nocive şi să-l întoarcă, silit, pe drumul bun, al sănătăţii. Iar dacă nu se lasă mântuit, atunci mai bine să moară, şi îl vei „ajuta” să părăsească terenul de luptă.

În secolul XX, fanatismul, în multe dintre avatarurile sale, a devenit incontrolabil. Regimuri totalitare prăvălite-n absurd, fundamentalism religios exacerbat, războaie, holocaust, ideologii aberante, toate au contribuit la proliferarea „genei maligne”. O întoarcere în timp în parte inexplicabilă. Şi totuşi, explicabilă. Conformismul, uniformitatea sunt valorile indiscutabile ale acestui veac şi, până la urmă, crede Oz, poate cele mai „periculoase” forme de fanatism. Li se adaugă cultul personalităţii, idolatrizarea liderilor politici, religioşi ori a persoanelor în vogă. Laolaltă, construiesc o „grădiniţă globală”, o omenire infantilă bălăcindu-se în iluzia unei fericiri veşnice, întreţinute de tehnologie şi alte jucărioare, din abundenţă în societatea intens consumistă.

Aşadar, cum luptăm împotriva fanatismului? Vă daţi seama ce misiune serioasă când în viaţa noastră poate n-am reuşit să scăpăm nici măcar un singur om de fanatism (ca să nu mai spun că însăşi dorinţa aceasta conţine microbul fanatismului: „Aveţi mare grijă, fanatismul se ia foarte uşor, mai uşor ca orice virus.”^[3])? Dar leacurile unui scriitor sunt mai bune. Veţi înţelege curând de ce o spun. Şi apoi, întrebarea se impune formulată diferit: Cum luptăm cu fanatismul din noi înşine?

„Mi-aş dori să pot prescrie, pur şi simplu: citiţi literatură, şi vă veţi vindeca de fanatism. Din păcate, nu-i atât de simplu.^[4]”, scrie Oz, completând că, în realitate, multe cărţi au fost folosite în scopul contrar, pentru a stârni ura şi superioritatea unor naţii asupra altora. Totuşi, câteva recomandări de lecturi-leac scriitorul face: Shakespeare, Gogol, Kafka, Faulkner. Explicaţiile sunt şi ele prezente. Le veţi descoperi citind. Însă medicamentul pe care Oz l-a „inventat” e altul: umorul. Fanaticii nu au umor, sunt incapabili prin urmare să râdă şi de ei înşişi. Se iau mereu în serios şi sunt convinşi că au tot timpul dreptate. A vedea latura amuzantă a existenţei şi pe a ta însuţi, a te putea privi uneori aşa cum te privesc alţii, sunt semne bune, de imunitate.

Sunt leacuri parţiale, cărora Oz le alătură altul: capacitatea de a empatiza, de a te pune, cu imaginaţia, în situaţia celuilalt, ori de câte ori este nevoie, dar mai cu seamă în acele momente în care te crezi nedreptăţit, în măsură să judeci ori să te plângi. Cine mai bine decât un scriitor poate şti cum este în locul celuilalt? Nu face romancierul această „gimnastică” în fiecare zi în care scrie şi personajele lui trebuie să trăiască? Nici un om nu este o insulă şi oricine priveşte astfel omul priveşte ca un fanatic. Suntem peninsule, adaugă Oz, cu legături duble, şi astfel trebuie să rămânem. Orice om are voie să privească oceanul, deşi face parte dintr-o familie, o ţară, un continent. Oricare dintre noi a fost educat în matca unei religii, însă nu trebuie să uităm că celălalt este educat altfel şi pentru atâta lucru nu ne este duşman. A privi lumea fără nuanţe înseamnă a privi monstruos.

Compromisul, atât de prost înţeles în rândul contemporanilor, devine o cale. Acesta, în opinia scriitorului israelian, este sinonimul vieţii, voinţa de a ieşi înaintea celuilalt „până la jumătatea drumului”, ceea ce nu implică retragerea, capitularea, ci numai dorinţa de pace. A lupta pentru libertate este important, pe când a duce războaie pentru cucerirea de teritorii, nu. Sacrificiul, concesia sunt opţiuni mai bune decât întreţinerea luptei. Un „divorţ echitabil” e preferabil terorii permanentizate, în numele supremaţiei ori superiorităţii popoarelor. A te pune în pielea celuilalt devine, până la urmă, în termenii autorului, „o experienţă etică”, „o mare lecţie de smerenie”, „o bună călăuză în politică”, precum şi „o imensă plăcere”.

Fără a se exprima contra iubirii, însă conştient de limitele ei, care pot salva totul în viaţa personală, totuşi rămân neputincioase în problemele internaţionale (unde e nevoie mai degrabă de bun-simţ, de simţul dreptăţii, dar şi de imaginaţie pentru o situare pozitivă în poziţia celuilalt), mesajul lui Amos Oz, cu care o să şi închei această cronică, îmi pare unul memorabil: „Faceţi pace, nu dragoste!”

^[1] Traducere din engleză de Dana-Ligia Ilin, Editura Humanitas, Bucureşti, 2016

^[2] Traducere din ebraică de Marlena Braester, Editura Humanitas, Bucureşti, 2016

^[3] Idem, p. 31

^[4] Idem, p. 28