Deși au fost citite în aceeași ședință a Junimii, din 7 septembrie 1872, după întoarcerea lui Eminescu de la Viena și înainte de plecarea lui pentru continuarea studiilor la Berlin, poemele Înger și demon și Floare albastră se deosebesc flagrant între ele, ca și cum ar fi scrise de autori diferiți. Primul poem, silnic-demonstrativ, gata mereu să se prăbușească din cauza prea marii încărcături de comparații și metafore livrești, pare o piesă de muzeu și nu are rezonanță în conștiința cititorului. Cel de-al doilea, inspirat și plin de grație, comedie a condiției de poet dizolvată în melancolie, este emoționant și greu de uitat.
Înger și demon este în mod evident, deși indirect, influențat de ideologia și mitologia Comunei din Paris din 1871, care, cu toate că a durat doar două luni, a avut un ecou de lungă durată în spațiul european. Pledoariile socialiste pentru cauza muncitorilor și instigările de inspirație marxistă la „zdrobirea orânduirii” (înregistrate-parodiate în discursul proletarului din Împărat și proletar) se află la originea îndepărtată a poveștii de dragoste paradoxale imaginate de Eminescu. Protagoniștii sunt un demon și un înger, un lider al clasei de jos răzvrătite și o fiică de rege:
„Ea ? − O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele/ Trece-n lume fericită, înger, rege şi femeie;/ El răscoală în popoare a distrugerii scânteie/ Şi în inimi pustiite samănă gândiri rebele.”
Ideea este, teoretic, productivă din punct de vedere literar. Un bărbat răzvrătit dă o sugestie de forță și masculinitate, iar o femeie din înalta societate poate oricând aprinde imaginația unui bărbat rudimentar. Până și în scena violului din romanul Răscoala al lui Liviu Rebreanu există un moment de atracție reciprocă între Nadina și Petre Petre imposibil de explicat altfel. Sunt pline și în vremea noastră ziarele de iubiri dintre prințese și grădinari sau dintre domnișoare studioase și rockeri. Cu alte cuvinte, iubirea imposibilă dintre o fiică de rege și un socialist încruntat, care cheamă mulțimile la luptă împotriva monarhiei, este psihologic plauzibilă:
„Despărţiţi de-a vieţii valuri, între el şi între dânsa/ Veacuri sunt de cugetare,
o istorie,-un popor,/ Câteodat’ − deşi arare – se-ntâlnesc, şi ochii lor/ Se privesc, par a se soarbe în dorinţa lor aprinsă.”
În special psihologia femeii este schițată clarvăzător de poet:
„Ea-l vedea mişcând poporul cu idei reci, îndrăzneţe;/ Ce puternic e − gândi ea, cu-amoroasă dulce spaimă;/ El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă/ Contra tot ce grămădiră veacuri lungi şi frunţi măreţe.// El ades suit pe-o piatră cu turbare se-nfăşoară/ În stindardul roş şi fruntea-i aspră-adâncă, încreţită,/ Părea ca o noapte neagră de furtune-acoperită,/ Ochii fulgerau şi vorba-i trezea furia vulgară.”
Altceva din poem nu rămâne. Situațiile imaginate succesiv, începând cu prezența simultană în biserică a celor doi, sunt false, ca pozițiile în care erau obligați să stea – cu figuri surâzătoare − mirii de altădată în fața aparatelor de fotografiat. Iar limbajul poetic folosit suferă de o prețiozitate asfixiant-somptuoasă:
„În biserica pustie, lângă arcul în părete,/ Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger;/ Pe-a altarului icoană în de raze roşii frângeri,/ Palidă şi mohorîtă maica Domnului se vede.// O făclie e înfiptă într-un stâlp de piatră sură;/ Lucii picături de smoală la pământ cad sfârâind/ Şi cununi de flori uscate fâşâesc amirosind / Ş’a copilei rugăciune tainic şopotit murmură.// Cufundat în întuneric, lâng-o cruce mărmurită,/ Într-o umbră neagră, deasă, ca un demon El veghează,/ Coatele pe braţul crucii le destinde şi le-aşază,/ Ochii cufundaţi în capu-i, fruntea tristă şi-ncreţită.// Şi bărbia lui s-apasă de al pietrei umăr rece,/ Părul său negru ca noaptea peste-al marmurei braţ alb;/ Abia candela cea tristă cu reflectul ei roz-alb/ Blând o rază mai aruncă ce peste-a lui faţă trece.”
Dând dovadă de spirit critic, Ioan Slavici face următorul comentariu într-o scrisoare adresată în 1873 lui Iacob Negruzzi, după apariția poeziilor Înger și demon și Floare albastră în Convorbiri literare:
„Mă întrebi de poeziile lui Eminescu. Eu le aflu mai slabe decât Mortua est. Este ceva forțat mai ales în Înger și demon. A doua poezie este mai bună.”
„A doua poezie” era Floare albastră…
Un bărbat cu pălărie, grav şi gânditor, şi un drac de fată, care se cam plictiseşte cu el şi vrea să-l atragă în jocul dragostei – aceasta este situaţia de un fin umor descrisă în Floare albastră. Nu este singura dată când Eminescu se ironizează pe sine pentru preocupările sale înalte şi abstragerea din realitate. Nu este singura dată când simpatia sa merge către frivolitatea inocentă a celei care ştie parcă mai bine decât toţi învăţaţii lumii cum trebuie trăită viaţa.
Eminescu se vede pe sine dinafară şi înţelege că este şi ceva comic în condiţia de poet, cu privirea pierdută mereu în infinit. El urmăreşte ce fac oamenii obişnuiţi – inclusiv în momentele lor de hârjoneală amoroasă – cu o bunăvoinţă de matur care priveşte joaca unor copii. Uneori simte chiar o nostalgie faţă de un fel de a fi la care nu mai are acces.
Exact aceasta este atitudinea sa în Floare albastră. Poezia începe direct cu dojenirea poetului de către fată, agasată de îndeletnicirile lui metafizice, care îl fac indisponibil pentru ritualul dragostei:
„«Iar te-ai cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri-nalte?/ De nu m-ai uita încalte,/ Sufletul vieţii mele.»”
Este remarcabilă capacitatea lui Eminescu de a intra în rolul fetei. Monologul ei, compus cu artă, te face s-o vezi, zbânţuită şi înciudată, zgâlţâindu-l pe bărbatul de o inoportună seriozitate. El recidivează, nu s-a cufundat în stele, ci iar s-a cufundat în stele, astfel încât partenera sa, oarecum resemnată, vrea să salveze ceea ce mai e de salvat: să nu fie uitată cu totul. Eminescu foloseşte aici, surprinzător, în loc de „măcar”, regionalismul „încalte”, pentru că trebuie să facă să rimeze cu „înalte” un vers de numai opt silabe, care nu-i prea lasă loc de întors, dar şi pentru că îi plac cuvintele învăţate de la ţărani. Mi-aduc aminte că bunica mea din comuna Boroaia, dintre Fălticeni şi Târgu Neamţ, recurgea frecvent la acest cuvânt, în contexte de genul: „în război am pierdut multe, încalte mi-o rămas maşina de cusut, pe care am îngropat-o în grădină” sau „încalte o scăpat popşoiul neatins, după grindina de astă-noapte!” Un cuvânt ca „încalte”, rudimentar-trainic, ca un piron bătut în lemn de o mână aspră de ţăran, fixează versul în mintea cititorului.
De altfel, însuşi personajul feminin din poezie este o ţărancă stilizată. Timid-îndrăzneaţă, ea nu lasă iniţiativa în seama bărbatului, ci îl provoacă neastâmpărată, necăjindu-l, flatându-l, ispitindu-l. Femeile cochete din Iaşi sau de la Bucureşti îl făceau pe Eminescu să se gândească la Dalila. În schimb, femeile, tot cochete, din mediul rustic îi aduceau în minte romantica „floare albastră”.
Volubilă („gureşă” ar fi spus Eminescu), femeia are nenumărate argumente pentru înduplecarea bărbatului.
„«În zadar râuri în soare/ Grămădeşti ‘n a ta gândire/ Şi câmpiile Asire/ Şi întunecata mare;// Piramidele-nvechite/ Urcă-n cer vârful lor mare –/ Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!»”
Imediat după ce încearcă să-i şteargă din minte, aşa cum ştergi cu un burete de pe o tablă, fantasmele culturale, zgâtia de fată (expresia apare într-o altă poezie, postumă) îi şi descrie paradisul terestru care îi aşteaptă pe ei doi:
„«Hai în codrul cu verdeaţă,/ Und’ izvoare plâng în vale,/ Stânca stă să se prăvale/ În prăpastia măreaţă.// Acolo-n ochi de pădure,/ Lângă trestia cea lină/ Şi sub bolta cea senină / Vom şedea în foi de mure.»”
Compunând acest discurs de ademenire, Eminescu dă încă o dată dovadă de talent actoricesc, intrând perfect în rolul fetei. Şi mai dă dovadă de o excepţională capacitate de a schiţa un peisaj din numai câteva cuvinte.
Codrul cu frunziş bogat, de vară, în care doi îndrăgostiţi se pot pierde fără urmă, izvoarele care nu curg pur şi simplu, ci plâng în vale, un plâns monoton-melodios, acelaşi de mii de ani, stânca stând să se prăvale în prăpastie, dar neprăvălindu-se, ceea ce creează o impresie de măreţie dramatică, culcuşul secret de pe malul unui iaz, mai primitor decât orice budoar, din aceste câteva elemente, inspirat selectate şi repede şi precis evocate, Eminescu creează o privelişte mai reală decât realitatea. După ce termini de citit poezia, îţi vine să crezi că ai fost şi tu în acele locuri.
Ultima strofă a poemului a stat mereu în atenția exegeților poate și datorită discuției animate referitoare la varianta corectă a versului „Totuși este trist în lume!”: Eminescu a scris – s-au întrebat eminescologii − „Totuși este trist în lume!” sau „Totul este trist în lume!”? Am examinat și eu manuscrisul și mi-am dat seama că enigma nu va putea fi dezlegată niciodată din punct de vedere formal, din cauza grafiei incerte. Dar dacă luăm în considerare sentimentul eminescian al ființei, optăm inevitabil − așa cum s-a și întâmplat – pentru varianta: „Totuși este trist în lume!” Din perspectiva lui Eminescu în lume există multă, copleșitoare frumusețe (de exemplu, chiar povestea de dragoste incompletă din Floare albastră), dar, cu toată această frumusețe, pentru o ființă muritoare este trist în lume:
„Şi te-ai dus, dulce minune,/ Ş-a murit iubirea noastră./ Floare-albastră! Floare-albastră!/ Totuşi este trist în lume!”
P.S. Am consultat nu demult un manual școlar și m-am îngrozit. Elevii erau invitaţi să se pronunţe asupra poemului Floare albastră în următorii termeni:
Care sunt actanţii în această reprezentare epico-dramatică a erosului?
Stabiliţi diegeza poemului!
Descrieți toposul!
Identificaţi arhaismele şi neologismele instrumentate de poet!
Aceste somaţii adresate elevilor, redactate într-un limbaj rebarbativ (cu pretenţii de terminologie ştiinţifică) n-au nici o legătură cu frumuseţea poemului.
De fapt, cum am mai explicat, Eminescu îşi imaginează o scenă plină de graţie, cu două personaje („era să zic doi actanţi”): un bărbat absorbit de viziunile lui metafizice şi o fată exasperată copilăreşte de neparticiparea lui la jocul dragostei:
„«Iar te-ai cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri-nalte?/ De nu m-ai uita încalte,/ Sufletul vieţii mele.”
Eminescu se priveşte din afară şi îşi ironizează, melancolic, propria inaderenţă la realitate.
Comentariile din manualul şcolar nu înregistrează nimic din farmecul acestei situaţii imaginate de poet. Autorii manualului au extirpat emoţia din poem înainte de a-l face obiect de studiu. Ei cer elevilor să examineze nu un poem, ci un cadavru de poem.