Un voluntariat renascentist. O viaţă dedicată Frumosului. Un destin tragic. Şi un poet uluitor. Acestea sunt sentinţele respectuoase ce acoperă, până la borna 44, acolo unde i s-a pus capătul, viaţa lui Andrei Pintilie.
Am primit de la prietenii Georg Lecca şi Veronica Kirchner – neobosiţi căutători şi nesăţioşi admiratori ai Artei româneşti autentice, descoperită peste tot unde ea străluceşte în România, chiar dacă ei trăiesc la München – deci, am primit de la ei o carte intitulată ciudat, dar şi cu un uşor parfum estetizant, Efect de cortină. (Poezii 1966-1986). Autorul ei este Andrei Pintilie… dispărut la doar 44 de ani. Exemplarul primit poartă o dedicaţie caldă semnată de Ileana Pintilie, sora poetului. Pe scurt, despre dânsa: este absolventă a Institutului de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din Bucureşti, secţia Istoria şi Teoria Artei, şi, actualmente, profesor la Facultatea de Arte a Universităţii de Vest Timişoara, precum şi curator al unor expoziţii prestigioase organizate în ţară şi în străinătate. Este membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă din Paris şi al Asociaţiei Internaţionale a Curatorilor de Artă Contemporană. Şi, printre altele, autoarea unui splendid album retrospectiv Ştefan Bertalan, intitulat Suprapuneri, lansat, anul trecut, la Timişoara şi la Bucureşti. Dar nu despre el vreau să scriu, deşi albumul regretatului artist timişorean ar merita o exegeză întreagă. Ci despre poeziile lui Andrei Pintilie. Apărute postum într-o ediţie unică, sub îngrijirea surorii sale şi, mai ales, îmbogăţită cu 23 de desene originale, absolut extraordinare, semnate de prestigiosul artist Mircea Roman, prieten al autorului.
O scurtă notă biografică ne informează că Andrei Pintilie a absolvit, ca şi sora sa, Institutul de Arte Plastice N. Grigorescu, în 1972. Apoi, a fost muzeograf la Muzeul Brukenthal din Sibiu, cercetător şi specialist în arta germană din sudul Transilvaniei, critic de artă şi cronicar la revista Transilvania. Între 1975 şi 1980, a lucrat ca muzeograf la Oficiul pentru Patrimoniul Cultural, pentru ca, la finele acestei perioade, în 1980, să devină cercetător la Institutul de Istoria Artei din Bucureşti, unde a început o trudă rodnică de creaţie ştiinţifică, ocupându-se mai ales de avangarda istorică din România, în context european. S-a dedicat operelor lui Corneliu Michăilescu şi M.H. Maxy şi a studiat în profunzime curente ale artei începutului de secol XX: expresionismul, integralismul, suprarealismul şi constructivismul, cercetând inclusiv ecourile lor în arta contemporană. Paralel, a scris cronici de artă la diferite publicaţii (Transilvania, Arta, Neue Literatur, Contemporanul), dar s-a stins prematur, în 1994. Postum, i-a apărut la Editura Meridiane un volum intitulat Ochiul în ureche, reunind majoritatea studiilor sale de istoria artei şi a cronicilor (volum îngrijit tot de Ileana Pintilie).
Însă pasiunea pentru poezie, ce datează la Andrei Pintilie încă de pe vremea adolescenţei, se continuă în studenţie, apoi, până la moarte, ca un pandant (ori ca un strat şi mai adânc, protector!) al studiilor de istoria artei. Ruxandra Demetrescu îşi aminteşte în prefaţa cărţii că Andrei Pleşu le-a numit, cândva, métier de camouflage, adică speranţa că prin acest demers educaţional de excepţie, ei, tinerii, ar fi putut pătrunde mai lesne în adâncul formaţiei largi umaniste, printr-un demers al inteligenţei răsfăţat de privilegii, departe de poncifele şi servituţile ideologice impuse de regimul comunist (ceea ce avea să rămână însă doar o iluzie!). Poezia a fost la Andrei Pintilie un al doilea strat de adâncime, în care putea, liniştit şi la adăpost de orice impunere sau constrângere, să se regăsească pe el însuşi. Nu doar ca admirator şi cercetător al Frumosului, dar şi ca un creator al acestuia.
Iar aici, în acest punct, ajungem la constatarea din titlu: că Efect de cortină este o carte stranie. Şi este o carte stranie, pentru că ea cuprinde o poezie stranie, scrisă de un autor aflat, şi el, nu departe de regimul stranietăţii.
Parcurgând ciclurile din volum, ordonate pe ani, descoperim o poezie sclipitoare, inteligentă şi raţională, uneori cu accente baladeşti-humoriste (amintind de un Villon parcă ceva mai erudit), precum cel numit Decese anonime, cu titluri de cantilene medievale (Ciclul regelui cavaler Bertram închinat Doamnei sale Gudrun Mattauch, sine nobilitatis, Spurcata păţanie a celor doi jupâni, Bertram alchimistul crezu că nu poate muri până când nu va obţine formula; o obţinu şi în aceeaşi secundă muri ducând-o cu el în lumea cealaltă, să mai cugete puţin – da, acesta e un titlu! sau Sieur Crespin de Tyllbourg şi cucoana). Alteori, e sedus de geografia imaginară a unor spaţii exotice inexistente, precum ciclul Espectador des espectadores, cu a sa Constelaţie a brutaurului sau Anuarul colonial (autorul a desenat chiar şi o hartă real-imaginară a provinciei Banda Oriental), cu o atmosferă parcă borgesiană şi patronime sau toponime bizare, precum Martin de Occa, Divinul Meryn, Hayamma Land, Goa, Tabacco Blues. Toate aceste jocuri de imaginaţie alternează cu poeme reci, scurte ca nişte sintagme, în esenţă doar nişte reflecţii apoftegmatice adânci, întretăiate de fluidele ondulatorii ale unei anxietăţi nemărturisite (Cincisprezece invenţii pe tema morţii, Autoportret, Lupta dintre dragoste şi invenţie, Semn ori ciclul final, Efectul de cortină).
Dacă închei cu sublimul Poem cu Marele Premiu în alergarea de primăvară, care sună aşa: Eu însumi în oglinda/ scrisului mă privesc scriind/ semne ca nişte râme în alergare/- un fel de Derby al lor –/ şi având grijă să pun/ totdeauna punctul pe inimă, o fac atât pentru a omagia un extraordinar şi surprinzător poet, însă, din păcate, cvasi-necunoscut (fiind ascuns samavolnic, de un destin nemilos, în spatele cortinei!), cât şi spre a suscita interesul pentru această carte de excepţie. Al cărei titlu (măcar titlul!) – Efectul de cortină – e mult mai provocator şi mai incitant decât producţiile soporifice ale multora dintre tinerii poeţi de astăzi.