Drumuri, oraşe. Amintiri, de Elisabeth Axmann, Editura hora, Sibiu, 2016, 200 p.
Editura, cunoscută nu numai în Hermannstadt, unde a fost înfiinţată în 1997, publică în primul rând lucrări destinate cunoscătorilor limbii germane, uneori volume bilingve şi un număr mai restrâns de volume în limba română. Născută în iunie 1926, în Bucovina, la Siret, viaţa ei acoperind aproape 9 decenii (a murit în aprilie 2015), Elisabeth Axmann a trăit, a scris, a tradus – până în 1977, când fuge în Germania – într-o perioadă în care bibliotecile şi universităţile erau obstrucţionate în fel şi chip, iar închisorile dictau destinele oamenilor în „lagărul socialist”. Sau oamenii, pe cât era totuşi posibil, ţineau piept obstrucţiilor în mediul universitar, cum a fost cazul lingvistului Eugen Seidel şi a altor universitarilor germanişti de la Sibiu din vremea studenţiei lui Elisabeth Axmann, ori înfruntau moartea prin închisorile politice în care erau duşi, neacceptând trădarea, în ciuda violenţei, intimidărilor şi a lipsei oricărei nădejdi. Şi totuşi o nădejde, un înger, un om providenţial se iveşte mereu, chiar dacă nu rămâne din el decât amintirea, povestea, aşa cum ţine să îi povestească autoarei colegul de carceră al dlui K. Axmann, capul familiei, care vizitează pe ascuns noua familie a lui Elisabeth, în 1956: „Tatăl meu şi cu el se înţeleseseră bine, au fost prieteni şi şi-au promis unul altuia că acela care iese viu caută familia celuilalt. […] dorea să-mi spună că îi datorează mult tatălui meu, care i-ar fi insuflat întotdeauna curaj. Ar fi povestit mult unul celuilalt, tatălui meu îi plăcea cel mai mult să vorbească despre mine. Nu, nu ar fi fost bolnav. A fost bătut până la moarte pentru că nu a făcut declaraţii ca martor al acuzării.
[…] «Când ţara noastră va fi eliberată», a adăugat în încheiere domnul străin, «vin din nou şi vă spun cine îl are pe conştiinţă pe tatăl dumneavoastră.»
Am fost surprinsă Aceasta trebuie să fie, m-am gândit, perspectiva din care se văd lucrurile în închisoare. O eliberare în viitorul apropiat se consideră posibilă. Noi, cei din afara zidurilor fortăreţei, nu puteam crede aşa ceva.”
În paginile acestui volum de memorialistică, scris cu har şi talent, regăsim în treacăt sau recurent numele unor Lucian Blaga, D.D. Roşca, I. Negoiţescu, Radu Enescu, Alfred Sperber, Liviu Rusu, Radu Stanca, I.D. Sîrbu, Ov. Crohmălniceanu, Şt. Augustin Doinaş, Ovidiu Cotruş, Constantin Daicoviciu, Gerhardt Csejka, Anemone Latzina, mai toate-toate figurile importante ale gânditorilor sau scriitorilor de la mijlocul secolului trecut care au avut legătură cu lumea germanilor din România sau cu germanistica. Şi îl regăsim pe Rilke, mereu prezent, chiar şi în ipostaza unui cadou de nuntă (ediţie rarisimă, fireşte, Ausgewählte Werke, primul volum, publicat de Insel-Verlag în 1942).
Traducere şi note: Kázmér Kovács şi Nadia Badrus. Indici de persoane şi locuri: Wolfgang Hoppner.
Boema de strictă interpretare, de Ion Scorobete, col. Poesis, Editura David Press Print, Timişoara, 2016, 92 p.
Cornel Ungureanu ne lămureşte cu privire la traseul anterior al autorului: „Romancier, eseist, cercetător al biografiei lui Traian Vuia, Ion Scorobete încercuieşte trăirile poetului prin atitudini reflexive”. Eugen Dorcescu consideră că în Boema de strictă interpretare avem de-a face cu „poezia unui lirism rece, distant, aristocratic, foarte original, ce comunică prin enunţuri controlate sever de intelect, evitând programatic orice sentimentalism şi orice brutalităţi. Ea nu este nici descriptivă, nici confesivă, nici afectiv-sentimentală, ci contemplativă, reflexivă şi interpretativă. Pe scurt: o poezie ce cultivă emoţia rece a ideii.”
Volute printre înserări nimicuri supuse uzurii (amânări, facturi, nasturi, şireturi, batiste): „pe zi ce trece simt cum/ mă contopesc cu acestea/ şi accept să ne privim reciproc/ să rătăcim ziua în amiaza mare în amestec/ fără nici un efort ele îmi citesc gândurile/ îndărătul fântânii în curs de secătuire/ şi-au construit un cerc/ care-mi absoarbe imaginea/ obosită/ încât aud zilele cum scârţâie în/ mecanismul interior/ de cuplare a comutatorului”. E tot ce rămâne din sumedenia de „braţe de metafizică eviscerată a «n» sofişti”: „o groază de temenele în gând/ ca orice muritor aflat pe o punte” (Înserare).