Acum peste zece ani am citit o declarație a unui tânăr – pe-atunci – poet, care spunea foarte serios că el scrie un text poetic așa cum cizmarul face o pereche de pantofi, subînțelegând sau poate chiar afirmând – nu-mi mai aduc aminte – că nu e nici o deosebire între un produs și altul. Cum ar zice acest nou Nichita Stănescu, „poetul ca și cizmarul”. Noroc că toate astea se petreceau după căderea lui Ceaușescu, altfel interviul i-ar fi fost cenzurat și cuvântul cizmar scos, ca nu cumva să fie o aluzie la marele conducător. Puțin mai târziu, dar cam tot pe-atunci, am văzut semnătura aceluiași sub un text în versuri lipit la intrarea într-o casă pe lângă care treceam aproape zilnic. Textul nu părea scris de un cizmar. Ceea ce ignora domnul acesta era participarea spiritului la opera – ca să-i zic așa, poate pretențios, dar mai aproape de adevăr – poetică și, în general, culturală. Căci, oricum, spiritualitatea este de mult în pierdere de viteză față de tehnică.
Acum câțiva ani, nu chiar atât de mulți ca aceia care au trecut de la interviul poetului ca și cizmarul, prin metrourile din Paris, dar am auzit că se întâmpla și la București, în tramvai, se lipiseră niște mici afișe pe care erau transcrise poezii, după modelul celui care o mai fi și azi la intrarea de mai sus. Autorii erau poeți adevărați, nu dintre cei care le confecționau așa cum cizmarii confecționează pantofii. Cu timpul, poeziile de tramvai au dispărut, așa cum au dispărut, dacă îmi aduc bine aminte, că pe-acolo nu trec prea des, și cele din metroul parizian.
Anul acesta, mi-a atras atenția, din nou, un text scris în scară, pasămite în versuri, lipit într-un metrou din Paris. L-am citit, firește, – cine altul să-l citească, dacă nu unul care asta a făcut toată viața? – și iată ce am descoperit acolo: „Sur la nappe / noire / de la nuit / quelque miettes / de soleil”. Adică, pe românește: „Pe fața de masă / neagră / a nopții / câteva firimituri / de soare.” Acum vreo șase decenii, asta s-ar fi numit poezie de notație. Azi, genul, sau specia, sau subspecia, a fost părăsit/ă și chiar uitat/ă. Trebuie să fiți de acord cu mine că e un text elementar, un fel de exercițiu pentru o eventuală poezie ulterioară, ceva căruia la vreo poștă a redacției i s-ar răspunde cel mult „mai trimiteți”. Ceva asemănător am văzut pe urmă într-o stație de metrou, zăpada ca o pagină albă pe care pașii poetului imptrovizat scriau nu știu ce… Înapoi la ut pictura poesis, dacă nu cumva chiar înainte de. Asta trecea – și probabil mai trece – drept poezie. Probabil că cizmarul – fie el și parizian – a început să scrie versuri. N-ar fi nimic rău în asta, numai să nu fie considerat egalul maeștrilor, și numai să nu se apuce să și conducă vreo țară, că atunci… Vezi România Socialistă de acum treizeci și ceva de ani.
Astfel a pătruns democrația în literatură. Deocamdată în poezie, că asta e mai ușor de scris, în concepția multor nechemați, cu proza, romanul, nuvela extinsă, lucrurile sunt ceva mai complicate. Ceva mai, dar nu foarte. Așa că, dragi poeți care vă veți mai fi pregătind, citind, exersând, meditând, să scrieți o poezie elaborată, care să reziste, opriți-vă. „Pe fața de masă / neagră / a nopții / câteva firimituri / de soare” și poezia e gata. Așa credeau și înaintașii noștri, vezi Ienăchiță Văcărescu, vezi Costache Conachi, sau, de fapt, cei de după ei. Numai că, la ei, la francezi vreau să spun, au mai fost Victor Hugo, Mallarmé, Apollinaire, Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Valéry, Claudel, Char etc., iar la noi, cel puțin Eminescu, dacă nu și Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu, Voiculescu…
Anii trecuți, când treceam spre Contrescarpe și spre celebra Rue Mouffetard, vedeam pe un calcan al unui bloc, un text poetic simplu (dar nu simplist precum cel de mai sus) și emoționant, compus de un mare poet francez (pe atunci în viață), Yves Bonnefoy, alături de un copac albastru, imens, desenat de Pierre Alechinsky. M-am dus special, când am putut, să văd dacă mai sunt acolo și dacă nu cumva au fost înlocuite de niscaiva creații ale unor amatori. Erau, încă semnate de cei doi maeștri, numai că peste cel poetic se cam răspândise umezeala din interiorul clădirii și unele cuvinte abia se mai puteau bănui.
Cafea cu înlocuitori, de fapt din înlocuitori – am crezut multă vreme că ar fi o cucerire a socialismului. Cafeaua poate, dar iată că și poezia poate fi înlocuită, astfel încât să nu mai fie nevoie de profesioniști. Și, firește, nici de critici. Fenomenul nu e deloc inexplicabil. Oamenii s-au înmulțit peste măsură, iar oameni sensibili au existat dintotdeauna, cu atât mai mulți or fi acum, chiar și cizmari sensibili există și existau chiar când eram mai puțini pe glob și când nu consumam tot ce putea da Pământul în 365 de zile în vreo șase luni, ca anul acesta. Numai că ei își vedeau de, eventual, vorba lui Topârceanu, „trepiedul lor barbar”, făcând pantofi, sau de alte scaune, mai comode, făcând alte lucruri socialmente necesare, cum se spunea în economia politică din anii 50-60 și poate și din cea de azi, cu care am pierdut contactul.
Corectitudinea politică (de ce politică și de ce nu socială?) nu mai permite ca unii să o ia înaintea altora, adică – în cazul nostru – unii să fie poeți, alții nu. Dacă vor, toți pot fi poeți, conform acestei noi cenzuri inverse. Și cum elitele sunt diabolizate, mai ales în țările cu vizibile înclinații stângiste – vezi Franța, douce France, deh – , locul lor trebuie imediat luat de… oricine. Ce dacă un text e elementar poetic? El este poezie, pentru că toți suntem egali, fraterni și liberi. Liberi să ne credem și poeți dacă asta e voia noastră. În fond, tot trebuie să facem tabula rasa de trecut, deci și de Hugo, Baudelaire, Mallarmé și ceilalți, și să o luăm de la capăt. (Vezi în acest sens și expresivul, din acest punct de vedere, film Planeta maimuțelor, cel de acum câteva decenii, nu cel recent.)
Este, desigur, o compensație față de imposibilitatea de a ne atinge de lucrurile esențiale, de guvernarea țării, de politica trusturilor și a monopolurilor mondiale etc. Că o compensație trebuie să existe, nu-i așa? Acum nu știu câte sute de ani, domnitorii de pe la noi îi dădeau mulțimii nemulțumite și flămânde pe boierii vinovați de toate relele, ca ei, domnitorii, să se spele de păcate în fața oamenilor. Vezi cazul Moțoc. Pe vremea conducătorilor comuniști, la noi, dar pesemne că în tot lagărul, marele conducător, unicul și inamovibilul, cică nu știa ce porcării fac cei de sub el, așa că aceștia trebuiau, periodic, pedepsiți, ca să vadă poporul că șeful e bun, dar subalternii săi sunt răi. Abia după ce murea conducătorul, i se puneau lui în cârcă toate relele, câte era voie să fie date în vileag, firește. Acum se poate da mulțimii suferinde de multe frustrări poezia, se pot da poeții, că tot nu e ea și nu sunt ei cine știe ce socialmente necesari. Ba chiar și muzica, dacă ne gândim că, încet-încet, se produce o echivalare tacită a manelei cu această artă, ba chiar cultura în general, că… și așa mai departe. Nu însă și tehnica, asta nu, asta ne aparține, aici cizmarul nu are acces. Sutor, ne ultra crepidam!