Cu doar mai puţin de un an în urmă, la 10 noiembrie 2016, era vernisată la Muzeul Naţional de Artă Contemporană o expoziţie spectaculoasă. Însoţită nu numai de obişnuitele luări de cuvânt (Călin Dan, directorul MNAC, Ion Papuc – critic de artă, poate cel mai bun exeget al artei plastice din zona Maramureşului şi al creuzetului artistic băimărean, din 1966 încoace!), nu doar cu obişnuita cană cu vin roşu – aşa cum îi plăcea celui comemorat – alături de săţiosul covrig de la sfârşitul evenimentului. Dar şi de prezenţa Excelenţei Sale, Dl Werner Hans Lauk, ambasadorul de atunci al Germaniei la Bucureşti, precum şi – nota bene: aici voiam să ajungem! – sufletul acestui happening, ansamblul de copii din Budeşti-Sârbi (de pe dealul Cosăului), care, prin cântecele şi dansurile lor, au încântat asistenţa (NOTĂ: Vă daţi seama, la MNAC, unde există o anume eleganţă a şicului expoziţional şi un ighemonicon strict al fiecărui eveniment, nu lipsit – de multe ori – de un anume aer de snobism!). Deci, când s-au pus copiii ăştia pe cântec, joc şi ţâpurituri, toate convenţiile au căzut şi ighemoniconul s-a făcut ţăndări.
Iar, din spatele lor, a răsărit figura luminoasă a celui omagiat cu atâta suflet: MIHAI OLOS. Cel care, cu un an în urmă, la 22 februarie, cu doar patru zile înainte de a împlini 75 de ani, s-a stins departe de ţară, în Germania. Portretul lui văzut cumva în două ape alb-negru: mai întâi, poza din tinereţe – ca un diacon cast, de o frumuseţe angelică, cu o meşă căzându-i romantic pe obraz, o fotografie furişată parcă dintr-un tablou de familie maramureşeană şi, apoi, poza din ultimii ani – cu o barbă impresionantă, albă, precum a unui moş coborât din rândul strămoşilor aliniaţi în stranele oricărei biserici de lemn din Maramureş.
Mihai Olos s-a născut la 24 fe bruarie 1940 la Ariniş, în sud-vestul judeţului Mara mureş. A absolvit Institutul Pe da go gic din Cluj, secţia pictură, avându-l ca profesor pe Coriolan Mun teanu. În 1968, a participat, alături de alţi artişti, la o expoziţie la Praga şi, în acelaşi an, la trienala artelor decorative de la Milano. Aici, a expus pentru prima dată lucrări de sculptură experimental-constructivă ce resuscitau arta arhitectonică maramureşeană a „îmbucă rii“ lemnului în plan şi volum. În 1969, a avut prima expoziţie perso nală la Roma. „Ecourile acestei ex poziţii a lui Mihai Olos în patria Renaşterii au circulat aproape folcloric” – povesteşte Ioan Mariş. „Se vorbea de un mare succes avut la vernisaj, unde se adunase lume bună: diplomaţi, artişti, critici de artă, printre care renumitul G. Carlo Argan, Petru Comarnescu, dar şi istoricul şi omul de afaceri Iosif Constantin Drăgan. Expozan tul însuşi oferise celor veniţi la ver nisaj un mic spectacol: îmbrăcat într-o gubă maramureşeană, a «ţâpurit» ancestral (sic!)”.
În anii ’70, a fost printre primii artişti care au realizat happening-uri în România. Dar, spre deosebire de cele care se practică acum peste tot în lume, cele ale lui Mihai Olos erau verita bile spectacole ritualice, aproa pe ca nişte ceremonii religioase: „Pământul-Cuhea”, în 1971 şi „Aur şi Grâu”, în 1972, în Maramureş. Iar, mai târziu (în 1979), la Giessen, în Germania, a mai organizat două, în aceeaşi ordine simbolică: „De deochiul” şi „Omagiu lui Rilke”. Senzaţional la „Aur şi Grâu” (a coborât în mină şi a pus alături de un lingou de aur grâu încolţit!) a fost faptul că, în cadrul happening-ului, minerii de la Baia Borşa vedeau pentru prima dată produsul finit al muncii lor de o viaţă: aurul.
EFEMERISTUL. O restrospectivă Mihai Olos. Aşa s-a numit expoziţia vernisată la 10 noiembrie anul trecut, care ocupă un etaj al Muzeului Naţional de Artă Contemporană, ce cuprinde picturi, desene, artefacte şi sculpturi, carnete de schiţe, panouri decorative etc. Adică, Universul Olos. Un univers ce aparţine unui „om universal”, cum îl numea, acum şapte ani, într-un text apărut în Viaţa Românească, un alt mare spirit al spaţiului magic maramureşean, regretatul Ion Zubaşcu, colegul nostru de redacţie. Care scria despre Mihai Olos că e un artist fabulos, înzestrat cu „haruri multiple, cântăreţ, poet, grafician, pictor, sculptor, arhitect, geniu al improvizaţiei şi oralităţii, filosof-ţăran, în egală măsură, dar, mai presus de toate, artist renascentist în plină conectare românească (recuperatoare) la modernitate, om universal cu asupra de măsură”.
De fapt – dacă ne este permis să zăbovim asupra unui aspect inedit al expoziţiei retrospective Mihai Olos – e vorba de un nou concept de expunere, pe care-l desluşeşte Călin Dan: „Noi avem un eveniment similar de două ori pe an, în luna aprilie şi în luna noiembrie. Din 2014, am decis că vom coopera în felul acesta, pentru a avea un public cât mai bogat şi cât mai divers în momentul în care lansăm expoziţiile şi, în acelaşi timp, pentru a marca schimbarea sezonului şi spre a deschide porţile muzeului pentru un nou ciclu de vizitare”. Atunci, la 10 noiembrie 2016, erau deschise simultan şapte expoziţii, repartizate pe patru etaje: „Efemeristul. O retrospectivă Mihai Olos”, curator Călin Dan, la etajul 1, „Triaj”, coordonator MNAC Irina Radu, la parter, „Nistor Coita. Retrospectivă”, curator Ruxandra Demetrescu, la etajul 2, „Oliver Ressler. Proprietatea e furt”, curator Adriana Oprea, la etajul 3, „Totul e regizat”, artişti Ioana Păun şi Cătălin Rulea, curator Alexandru Bălăşescu, la etajul 3, „Amintiri din adâncurile Mării Thetis. Mihuţ Boşcu Kafchin”, concepţie şi curatoriat Diana Marincu, la etajul 4 şi „Cele mai frumoase cărţi din România”, curator Anca Verona Mihulet, deschisă la parter.
Revenind la retrospectiva lui Mihai Olos, tot directorul MNAC subliniază, în catalogul expoziţiei: „Olos a umplut lumea cu semne şi a lăsat în urmă un haos generativ de dileme, întrebări şi exaltări, pe care timpul posterităţii va trebui să îl ordoneze”, în vreme ce, la rândul său, ambasadorul de atunci al Germaniei subliniază că Mihai Olos „atrage atenţia mai cu seamă prin performanţele şi happening-urile sale”. ES a amintit că Olos a decis, în 1991, să emigreze definitiv în Germania, la Endingen, loc unde şi-a continuat, până la moartea sa, în februarie 2015, opera avangardistă. Dar a organizat diferite expoziţii, performance-uri şi happening-uri în marile centre ale culturii europene, pentru care a fost răsplătit cu diferite premii şi distincţii. Domnia Sa a adăugat: „În pofida lungii perioade trăite în Germania, efectele operei sale s-au resimţit, în continuare, în ţara sa de origine. Olos a inspirat profund diverşi artişti din România, iar această influenţă pozitivă se resimte şi astăzi, reprezentând o sursă de bogăţie spirituală şi de inspiraţie pentru numeroşi oameni de artă”.
Universul Olos, cum l-am numit, înseamnă totul. De la tablourile cu viziuni uluitoare asupra unui concept ce naşte o nouă aşezare în lume (intitulată atât de inspirat Olosopolis, de fapt, ideea oraşului universal, ca o creştere firească a satului primordial, cum era considerat Maramureşul, inspirată din sculptura în lemn maramureșeană şi care convertește structura obiectelor simbolice tradiționale în matrice, pentru o utopică, dar posibilă construcție urbană a viitorului!) ori cu figuri de domnitori cu aripi albe crescute la umeri. Până la închisnovatele obiecte ciudate din lemn, închipuite numai de mintea şi mâna sa de sculptor genial (unele dintre ele fiind un fel de transpunere în tridimensional a celebrei benzi a lui Möbius, modelul de suprafaţă cu o singură față și o singură margine, care are proprietatea matematică de a fi neorientabilă!) şi, nu în ultimul rând, acel inegalabil fus cu „zurgalăi” sau cu „zdrangăne”, care a devenit imaginea generică, „totemul Olos”, dacă se poate spune aşa.
Relicvă a industriei casnice textile, fusul nu a avut decât un rol secundar, multă vreme insignifiant… Din punct de vedere social, furcile pe care se aşeza lâna ne toarsă aveau o mai mare valoare, de oa rece erau confecţionate şi gravate artistic, cu migală, de feciori, pentru mame, soţii sau drăguţe, prilej de mândrie la şe zătoare. Fusul a ieşit din anonimat în momentul în care priscelul (rotiţa de la bază) a împrumutat tehnica rosturilor, utilizată iniţial ca soluţie constructivă de îmbinare a bucăţilor de lemn fără alte accesorii (cuie) de lemn sau metal. Astfel de elemente arhitectonice auxiliare se regăsesc, în primul rând, în construcţia bisericilor de lemn. Însă, din pricina unei oarecare mobilităţi a părţilor componente, în momentul torsului, fusul produce un zgomot specific. Unele fusuri sunt prevăzute, la bază, cu un lăcaş unde se depozitează câteva pietricele de râu, obţinându-se astfel efectul de zurgalău sau zdrangăne. Se spune că această inovaţie avea şi un rol practic: le ajuta pe femei să nu adoarmă în lungile nopţi de iarnă, când îşi propuneau să toarcă o anumită cantitate de lână.
Ei bine, Mihai Olos a preluat tehnica rosturilor, ca operaţiune novatoare de îmbinare a bucăţilor de lemn, fără a fi folosite alte auxiliare şi a aplicat-o acestui obiect devenit operă de artă marca Olos. Totemul Olos. Care însă poate ieşi uneori din aura lui sacrală şi intra în categoria sarcasmului. (NOTĂ: Povesteşte, cu farmecul său specific, prietenul său de-o viaţă, Ion Igna, care îşi aminteşte că, în timpul vizitei la MNAC, a avut o revelaţie: „Pentru mine şi pentru cei cu care eram, spectacolul a început la parterul marelui muzeu, unde, în depozitul-expoziţie – foarte bună idee – se află, între atâtea alte mizerii ale unei epoci artistic revolute, o băţoasă înfăţişare ce parcă ar vrea să-l ia în serios pe cel care ţine în mâini sceptrul riguros pictat, cu care Ceauşescu n-avea nicio treabă. Am evocat, brusc, portretele celor doi stâlpi ai puterii mai mult desenate de Mihai Olos şi publicate în Calendarul Maramureşului, în 1980. În care artistul nostru i-a îmbrăcat în straie oşeneşti, elegante ce-i drept, iar lui i-a pus în mână fusul cu zdrangăne, în chip de sceptru, corectând întrucâtva băţoasa inadvertenţă istorică a preşedintelui comunist, care ar fi vrut să reabiliteze însemnul regalităţii.”… Ce ironie muşcătoare! Oare ce alt rânjet zeflemitor s-ar mai fi putut scorni la adresa prostiei fudule, decât această imagine a unei caricaturi ingenioase, mai eficientă şi mai muşcătoare decât orice pamflet? Şi asta, când? Reţineţi: în 1980!!).
Menirea lui Olos, rămăşagul lui cu Timpul şi cu Opera – folosind o „tehnică” a visului împrumutată parcă din privirea pieziş-împăienjenită a Cavalerului Don Quijote de La Mancha – a fost să ordoneze Haosul. Să pună ordine în Cosmos. (NOTĂ: În fond, imaginea indescriptibilă a unui oraş care să acopere Pământul descurge tot din ambiţia asta!). Perfecta dozare a ritmului şi echilibrul volumelor sculpturilor sale ies la suprafaţă dintr-un strat creator al imaginarului şi stăruitor în meşteşug, ca un ecou la simfonia neîntrecuţilor meşteri ai bisericilor de lemn maramureşene. A căror măiestrie i-a dus la lucru în Apusul Europei, unde, încă în Evul Mediu timpuriu, existau renumite companii de sculptori maramureşeni.
Arhaicul – acesta este substratul din care ţâşnesc viziunile lui Olos, obiectele lui, scâncetele lui în lemn, aproape la fel de dureroase ca şi dramele lui personale, pe care puţini i le-au ştiut. Iar ce-i spusese Nichita Stănescu, ajuns cândva pe plaiurile maramureşene, era parcă un argument în plus. Era exact, sintetizat, ceea ce simţea şi eonul său creator. Artistic: „Bătrâne, pe mine nu mă interesează nici noul, nici vechiul. Pe mine mă interesează străvechiul.“ Aşa a realizat Mihai Olos că el, acel cineva, el, eroul anonim, avea ca scop să descifreze tehnica meşterilor înaintaşi şi să înţeleagă rosturile acestor forme străvechi.
Există în universul artei creatori care s-au situat în istorie precum nişte insule într-un ocean, ca nişte rezervaţii izolate, de-o originalitate aproape sălbatică. Care n-au făcut şcoală după ei. Au fost sterpi. Sau poate de un egotism al talentului strivitor. Care, aidoma nucului ce nu lasă nicio altă plantă să crească la umbra lui, pustieşte tot în jurul lor. Care n-au lăsat după ei măcar o cât de mică dâră de epigonism. N-au avut ucenici. Cum ar fi un Marc Chagall, de pildă. Sau Edvard Munch. Sau Nicolas de Staël. Sau Bruegel. Sau Van Gogh. Sau Edward Hopper. Şi alţii. (NOTĂ : În schimb, nu ştiu, Veronese, Canaletto, Tizian, Cranach, Botticelli, Rodin, Brâncuşi sau Picasso – am ales la întâmplare câteva nume – au avut o sumedenie de imitatori, dintre care, unii mai buni, alţii mai nătângi.) Olos aparţine acelui grup fără nume de creatori care au rămas singuri. Izolaţi în solitudinea lor, în unicitatea lor. Care vin de niciunde şi se îndreaptă spre nicăieri.
Ei bine, în această înţelegere, Mihai Olos este un arheu. Zice el undeva: „Cu modestie pot spune că ce fac eu, aşa cum fac eu, este tot de mine şi nimeni nu mă poate imita fără să nu se vadă. Nu ferindu-mă de alţii spre a nu face ca ei, ci adesea, chiar repetând formule ale altora, mi-am urmat demersul de artist, m-am căutat şi m-am regăsit pe mine însumi.“ Parcurgând multe dintre dilemele modernităţii pentru a se fixa, pe de o parte, în pictură (alunecările sale stilistice dovedesc o mobilitate destul de derutantă!), între spaţiile expresionismului şi cele ale nonfigurativului, iar, pe de altă parte, în sculptură, cu lecţia folclorului magistral asumată, la simbolica cioplirii şi a încheierii lemnului – Mihai Olos s-a impus în arta contemporană românească drept un element perfect autarhic.
Iar, dacă păstrăm corectă faimoasa cugetare cum că opera unui artist este o oglindă a vieţii lui, putem înainta observaţia că, agitată aproape pe tot parcursul ei, viaţa pictorului, a sculptorului, a poetului, a boemului Olos n-a lăsat totuşi să se vadă tragismul existenţei artistului. Eforturile lui de a se elibera de constrângeri şi în acelaşi timp de a ordona, cum spuneam, întrucâtva, haosul din jur s-au ascuns în spatele unui calm aparent (NOTĂ: Poate că nu întâmplător, ci tocmai din dorinţa găsirii unei coerenţe a vieţii îngemănate cu meditaţia, cu fantezia, cu visarea, poate tocmai de aceea, a ales ca loc de exil Germania. Spaţiul saxon i-a creat poate condiţiile spre a-şi împlini această idee, păstrând însă, în acelaşi timp, neatinse rezervele sale de încredere în valorile naţionale româneşti, în folclor, în tradiţii.)
Teribilismul furios, temperamental, gesturile grandilocvente, vorbele mari, insurgenţa clocotitoare, latura sa vulcanică, rebelă, izbucnesc la Mihai Olos la fel ca o furtună, care, însă după puţin timp, se transformă într-un zefir hipersensibil, calm, tandru, liniştit. De pildă, legenda spune (iată că este deja subiect de legende!) că, în mai 1961 – pe când avea doar 21 de ani – la Cluj, un tânăr înalt cu chica furtunoasă, adică el, Mihai Olos, a izbucnit la catafalcul lui Lucian Blaga: „Cum, a murit Blaga şi lumea nu ştie? Blestemată fie naţia care nu-şi cinsteşte oamenii aleşi!“. Era vremea în care în biblioteci nu-i puteam citi opera lui Lucian Blaga fără aprobare.
Deşi, mai târziu, peste 20 de ani, în 1980, poate că avânturile cumva i se vor fi potolit. Fiindcă nu găsim, în comentariile la „învăţăturile” lui Constantin Noica din timpul călătoriilor sale prin Maramureş, publicate de Olos, care-l însoţise pe filosof, un comentariu la fel de abrupt şi de revendicativ la o observaţie, altminteri, destul de controversată de-a maestrului. Spunea Noica: „Nu-i nimeni vinovat de neîmplinirile noastre. Limitele interioare sunt mai dureroase decât orice limită exterioară.“ La această observaţie destul de bizară a lui C. Noica – gândiţi-vă că, totuşi, era 1980, când Ceauşescu înăsprise teribil opresiunea – înflăcăratul Mihai Olos n-a avut nici un comentariu. Nicio reacţie de răspuns. Poate că-l copleşise personalitatea filosofului, căruia îi fusese ghid în călătoria prin Maramarureş. Sau poate că începuse să devină mai înţelept.
Mihai Olos era un colos înrobit muncii până la epuizare. Un artist care lucra enorm, astfel încât expoziţiile sale nu erau simple expuneri a câtorva lucrări, decorative, ci erau expoziţii-mamut. Cu, de pildă, peste o sută de lucrări într-o personală de pictură. Dar Olos e un mare desenator. Îşi aminteşte tot prietenul său de-o viaţă, Ion Igna: „În expoziţia din februarie 1987, Desemncontinuu, au fost 1.275 de lucrări, un spectacol al desenului cum nu mai văzusem. Toată lumea găsea cu ce să-şi satisfacă aviditatea privirii în timpul parcurgerii celor şase săli. Chiar şi cele câteva rupturi cu aur sporesc conţinutul de semnificaţie, fie omagiind chipul evanescent al mentorului venerat, fie că acelaşi aur consacră structura acum lăsată în colţ a oraşului universal. E nevoie de ceasuri, ochiul avizat sau amuzat descifrează un microcosm aparte. Se înfăţişează muncile şi zilele-nopţile artistului anticalofil, lipsite de fastul, dar şi de fardul culorii, în fiorul rostirii spontane sau cu migala orfevrierului. Am recunoscut preambulul ori postfeţe la lucrări şi cicluri cunoscute: Cioplitori, Laboratorul artistului, Fluieraş, Joc oşenesc, Tânjaua, Mătrăguna. Nu sunt decât nişte foi albe şi puţin tuş. O lume văzută, dar şi întrevăzută cu peniţa închipuirii în vogă.”.
Pe de altă parte, pe felia sa inimitabilă de viaţă, trăită total, Olos era şi liderul neobosit al boemei băimărene (vorbim, sigur, de perioada de dinainte de 1991, anul când s-a exilat în Germania!). Precum şi un fabulos „ţâpuritor prin crâşme”, cum îl evocă nostalgic, undeva, prietenul său, pictorul Mihai Covaci, fiind spiritul tutelar al tinerilor creatori maramureşeni. Un fel de Nichita al Nordului. Sau, asemenea un pic mai timpuriului grup al boemei bucureştene, alcătuit din Dimov, Mazilescu, Pîcă, Pucă şi Țepeneag. Sau un fel de Ahoe de Maramureş. Numai că, în loc de strigătele războinice ale lui Tudor George, în momentele de extaz şi euforie bahică, Olos odată scotea o ţâpuritură, bineînţeles scandaloasă şi subversivă, de genul: „Tri, măi, tri şi iar tri/ trăiască comuniştii/ şi noi toţi pe lângă ii” sau „Străină Securita te/ mult mi-o fo’ soră şi frate/ şi mi-a şi până la moarte”.
Mihai Olos a fost şi un interlocutor spumos, profund şi inedit. Interviul cu Ciprian Dragoş (apărut în Gazeta de Maramureş, în 25 februarie 2015, ca un gest de pioasă aducere-aminte despre cel care tocmai se stinsese) face parte din categoria rarităţilor bizare, „marca Olos”. De aceea, răspunsurile sale seci, sacadate, paradoxale, par desprinse dintr-un dialog de pe altă lume. Vom reda câteva fragmente:
„Reporter: Începem?
Mihai Olos: Sunt Mihaiu’ lu’ Mihaiu’ Florii din Ardihat. Nu ai alte întrebări şi nu îţi dau alte răspunsuri decât acesta. Scrie cum îţi zic!
Rep.: Pictura sau sculptura?
M.O.: Sculptura e mai bună decât pictura. Dar badea Mihai e un mare pictor. Te las să nu fi ştiut.
(……..)
Rep.: Este răsucirea principiul fundamental în sculptura dumneavoastră?
M.O.: Nu, nu e fundamental. În sculptura mea, fundamentală e rostirea. Nu roata, ci vatra, a spus Nichita. Nu răsucirea, ci rostirea, spun eu. Rostirea este acolo unde toate se întâlnesc şi se „departă” într-odată, până la a se apropia din nou. Rostirea e sfântă.
(………)
Rep.: Ce vă inspiră?
M.O.: Nimic. Fac arta din plăcere.
Rep.: Cum realizaţi opera de artă?
M.O.: Prin lene.
(………)
Rep.: Unde se termină arta şi unde începe kitsch-ul?
M.O.: Kitsch-ul nu are legătură cu arta. Relaţia dintre cele două este inadmisibilă. Kitsch-ul e o „nimicărie”, iar arta, am mai spus, e sfântă.
(………)
Rep.: Care e diferenţa dintre lemn şi piatră?
M.O.: Lemnul poate fi civilizat, piatra nu poate fi cultivată. Apropo de piatră, Sahara reprezintă nisipul ruinei piramidei.
(………)
Rep.: Explicaţi motivul vârtelniţei.
M.O.: Vârtelniţa se învârte, dar nu ajunge niciodată la capătul răsucirii. Îşi face menirea.
Rep.: De unde acest motiv în creaţia dumneavoastră?
M.O.: Habar n-am.
Rep.: Unde e capătul răsucirii?
M.O.: Acolo unde te strânge cel mai tare. Vârtelniţa vine din vânt. Nu are frumuseţe, nu are virtute. Vine din vânt… Învârtirea şi vântul fac parte din aceeaşi familie. Huuu! Reprodu acolo (în ziar, n. red.) şuieratul vântului, dacă poţi.
(………)
Rep.: Ce reprezintă Maramureşul? Un colţ al Creaţiei?
M.O.: Maramureşul nu e un colţ, ci reprezintă centrul Creaţiei.”
(Viaţa Românească mulţumeşte Gazetei de Maramureş,
pentru generozitate)
Orice portret al lui Mihai Olos, orice descriere a spaţiului său şi a „împrejurărilor” sale (amintindu-ne astfel de Ortega y Gasset, care spune undeva: „Eu sunt eu şi împrejurările mele”!), orice tablou al epocii lui cu el pe firmament – cu toate îmbucările în Timp ale operei sale, cu toate rosturile sale uluitoare, cu toate obiectele „cultului Olos”, cu toate ludicele străluciri de cuvinte (e posibil ca Olos să fie „extras” din „Colos”, cine ştie?!) – nu se poate nunti cu infinitul, fără să nu fie amintit aici unul dintre simbolurile sale fundamentale. Vârtelniţa. Căruia poetul Mihai Olos îi dedică un poem splendid, o „jucărea” sensibilă şi filosofică minunată: Parcă-n cearcăn / parcă toarce/ plasă toarcă şi întoarcă // c-o s-o zdării/ cu puzdării / ori cu oasele frumoase // c-o s-o cos / cu ac de os // între ele degetele / vârvurile la tustrele / de frig degera-i-le-oi / pe tustrele de trei ori / ori le-oi frige în oloi.
Închiderea retrospectivei Mihai Olos, de la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, chiar dacă este intitulată destul de straniu EFEMERISTUL, nu înseamnă un capăt. Nu-l închide pe Mihai Olos în sipetul de cleştar al memoriei, cu care Arta se strecoară, parşivă, peste tot, în Timp.
Mihai Olos e liber.
*
Efemeristul este o explorare semnificativă a operei lui Mihai Olos (1940–2015), probabil cel mai important artist postbelic din România, spirit înrudit cu Buckminster Fuller, Yona Friedman și alți vizionari. Activ între România și Germania, Olos a lăsat în urma sa un corpus impresionant de lucrări, explorând diferite medii (pictură, sculptură, desen, ceramică, vestimentație, performance, poezie) și direcții stilistice ale modernismului târziu, precum conceptualismul și minimalismul. Al doilea episod al expoziției inaugurate în noiembrie 2016 dezvoltă cunoașterea vieții și operei lui Olos prin fotografii, documente, obiecte și o selecție cuprinzătoare de desene.
Călin DAN – director al Muzeului Naţional de Artă Contemporană
Tornada Fusului cu zurgălăi
Dacă nu s-ar fi construit cu asemenea suflu-graţie-ştiinţă scenografică expoziţia retrospectivă postumă, Mihai Olos ar fi rămas pentru mine o legendă moroşană de făuritor polimorf, de bard fermecător, de ţăran de la Dunăre în Forum, adică la Dokumenta beuysiană.
Rotirea exponenţială (cu miez constructiv de cristal-de mină) a fusului maramureşean este cea mai bună hologramă emoţională pentru cele-mi trei vizite atente. Am evaluat mult mai glorios şi repus în scala epocii lui, pe scena artei româneşti, şi nu numai: energia conceptoare, patima conectării la arhaic şi fascinant-felurita „materie” dislocată în ritm turbionar.
Aurelia MOCANU – critic de artă
Revin asupra a ceea ce declarasem mai demult, da, l-am cunoscut pe Mihai Olos cu ocazia primului Colocviu Internațional Constantin Brâncuși, în casa remarcabilului om de cultură Petru Comarnescu. A apărut în ușa acestuia, pe str. Icoanei, într-o cameră doldora de cărți care opresau bietele scânduri de brad, amenințînd cu prăbușirea. Svelt, tânăr, avea 27 de ani, cu părul buclat, mai lung decât permiteau cadrele de partid, căci era profesor pe vremea aceea, cu un zâmbet ce-i flutura continuu pe buze. Eu, abia absolvisem secția de Istoria Artei a Institutului N. Grigorescu și mă lăsam călăuzită de Comarnescu, secretarul secției de critică al UAP. Amândoi am beneficiat atunci de aceleași aripi ocrotitoare.
Olos debuta pe simezele bucureștene, alături de alți 12 tineri colegi, printre care Horia Bernea, Ștefan Sevastre, Marin Gherasim, Henri Mavrodin, Ion Stendl ș.a.m.d., în sala renumită pe atunci, azi aproape uitată, Kalinderu, de pe strada cu același nume. Sigur că Petru Comarnescu discernuse la el o profundă înclinație către elementele folclorice arhaice, din civilizația românească și i-a înlesnit contactul cu Giulio Carlo Argan, cap de afiș la Colocviul Brâncuși din 1967. Când Olos va expune în anul următor la Milano și Roma, primele obiecte ce foloseau îmbucarea lemnului, în plan și în volum, ca în arhitectura maramureșană, Argan îl va susține și va subscrie la cuvintele confratelui Comarnescu: „ca și meșterii populari Mihai Olos creează nu numai cu gândul la el însuși ci la lumea căreia îi aparține și de aceea are sorți de a fi tradițional și modern, cu o notă foarte personală”.
Când ai primit la 28 de ani asemenea calificative, ai toate șansele ca traiectoria artistică să fie bine consolidată. Și așa s-a întâmplat cu Olos, chiar dacă temele lui predilecte erau încă din zona Codrului, inspirate de Sâmbra oilor sau de personaje legendare ecvestre, precum descălecătorul Dragoș. Echilibrul cosmic căutat nu se obținea peste noapte. Între timp, se consacră happening-ului, de factură inedită în țara noastră. Face la minele Herja acea îngemănare unică între grâu și aur, pune pe o masă boabele de grâu, iar deasupra lingouri pentru a-i pune pe foștii țărani, deveniți mineri, pentru prima dată, în contact direct cu produsul muncii lor: aurul, în forma lui finită. Sigur că n-a fost simplu, în 1972, să transformi în realitate un asemenea proiect. Ți-a trebuit aprobarea mai marilor vremii, asentimentul lor.
Dar Olos, mai cu țâpurituri, mai cu licoarea magică numită palincă, a pledat cu succes, happening-ul unic în lume s-a împlinit și a fost cheia de legătură cu preocupările socio-politico-pedagogice ale celebrului Joseph Beuys, cu care s-a întâlnit și s-a înfrățit la Dokumenta 6 de la Kassel, în 1977. Olos continuă seria happening-urilor ritualice începute la Cuhea, în patria lui Bogdan Vodă și continuate la Giessen, în Germania. Aici trecuse doctoratul în filozofie, magna cum laude, un alt român, Titu Maiorescu, în 1859. El, Olos, vine cu „Deochiul”, un happening cu obârșii folclorice nedesmințite. Inventă mereu, scrie poeme, pictează, sculptează, cântă… trece de la o formulă tincturată de expresionism, la alta cinetică, pleacă spre neo-constructivism, pentru a ajunge la conceptualism și minimalism fără sincope, fără eforturi. Este cooptat în cele mai importante expoziții din țară, la Galeria Nouă din București, „Arta și Orașul”, la Timișoara „Studiul”, din nou la București, „Locul – Faptă și Metaforă”… Numele său se impregnează de glorie. Poposește definitiv la ideea Orașului Universal, OLOSPOLIS, abordată din 1964, de la 24 de ani, pornită de la studii de etnologie, îmbinate cu cultura cultă, modernă și contemporană. Îmbină „Nodurile”, „Rosturile”, acceptă noua tehnologie, calculatorul și merge fără ezitări pe drumul hărăzit demult.
Din 1967, până la expoziția de la MNAC, „Efemeristul”, din 2016, deci în decurs de jumătate de secol, Liviana Dan îi face la Brukenthal, în 2010, o expoziție binemeritată, consolidată de alte mici manifestări locale, menite să ne împrospăteze memoria cu creația și locul lui Mihai Olos în spațiul cultural românesc și european. Să se fi încheiat procesul de „înmatriculare”, de „catalogare”?
Drumul șerpuit al lui Olos nu poate fi înglobat cu ușurință într-un singur capitol. Asemenea lui Beuys, cred că ce a făcut la minele de la Herța este fără egal. Păcat că sistemul politic de atunci, din România și tehnologia vremii noastre înapoiate nu i-au permis să imortalizeze momentul în chip desăvârșit! Trăirismul autentic al lui Olos mă însoțește și azi.
Ruxandra GAROFEANU – critic de artă
Înzestrat cu haruri multiple, cântăreţ, poet, grafician, pictor, sculptor, arhitect, geniu al improvizaţiei şi oralităţii, filosof-ţăran, în egală măsură, dar, mai presus de toate, artist renascentist în plină conectare românească (recuperatoare) la modernitate, om universal cu asupra de măsură, Mihai Olos a mutat centrul imperial al artelor în Maramureşul arhaic, redescoperindu-i valenţele de actualizare în plină contemporaneitate şi ţinând în fascinaţia boemei sale creatoare, de zi şi de noapte, spiritul treaz al tinerilor în formare artistică din acei ani.
(…)Artist vizionar, cu performanţe şi happening-uri uluitoare în plin comunism, neînţelese la adevărata lor dimensiune şi semnificaţie globală, Mihai Olos este un artist care s-a născut într-un timp istoric nefericit, ca o haină prea scurtă şi strâmtă pentru spiritul său exploziv, în căutare continuă de autenticitate vie şi viaţă sporitoare în creativitate fără odihnă. Timpul istoric al creaţiei lui Mihai Olos abia acum e în zori, odată cu libertatea senină şi înţelepciunea anilor, care au decantat lingoul de aur de precaritatea sterilă.
Ion ZUBAŞCU – poet, publicist, cantautor
(fragment din „Mihai Olos la 70 de ani”, apărut în Viaţa Românească
nr. 3-4 / 2010)
Nodul OLOS
L-am cunoscut pe Mihai Olos în vara anului 1978, când, proaspeți absolvenți de Cluj, eu de filologie (repartizat în București) și Ion Mureșan de filozofie (repartizat în satul Strâmbu, undeva la mama dracului, la intersecția a trei județe), tocmai ne întorseserăm din munții Maramureșului, unde dăduserăm peste două turiste rătăcite pe-acolo, absolvente de ASE. Și unde să campăm, rupți toți patru de oboseală și mai ales de sete? În vastul atelier al lui Olos din Colonia băimăreană a artiștilor plastici, atelier ce funcționa cam ca apartamentul lui Nichita din Piața Amzei, adică non-stop, zi și noapte. Și acolo, în atelier, Mihai ne-a demonstrat pe viu structura deja celebrului său nod dacic, îmbârligându-ne degetele de la mâini la tuspatru, în așa fel (ca să nu zic hal…), încât, dacă nu era tot el să ne descleșteze după vreo două ore, poate că și astăzi umblam în grup cu absolventele ASE.
Era un om înalt, frumos, cu păr bogat și avea deja, însoțindu-l ca niște fantome benefice, legendele lui. Una dintre ele, care de fapt nu era deloc legendă, ci pură realitate, se lega de ceea ce a fost numit mai târziu primul happening din România. Concret, profitând de mica liberalizare instituită de Ceaușescu după 1965, a convins autoritățile maramureșene, prin 1967, să facă în subteran, la mina Herja, de unde se extrăgea minereu aurifer brut, un fel de mic altar, în care să așeze, pe spice de grâu, câteva lingouri de aur, produsul finit al muncii minerilor. Și vă imaginați uimirea, emoția ortacilor când au dat cu ochii de lingourile strălucitoare, pentru care ei, zilnic, își scuipau plămânii.
Pe lângă desenele, picturile și sculpturile sale inconfundabile, care l-au încântat pe Nichita Stănescu în cele două vizite ale poetului în Maramureș, Mihai avea tot felul de proiecte trăznite, genialoide. Unul, la care ținea foarte mult și care, la Tokyo, i-a fascinat pe japonezi, era proiectul Orașului Universal, un soi de Turn Babel pe orizontală, de o mare rigoare a amănuntelor, a tuturor detaliilor. La Poiana Codrului, unde funcționa pe vremea aceea o cunoscută fabrică de semi-cristaluri pentru export, a vrut să ridice o biserică de sticlă. La Aachen, în Germania, a predat patru ani, fără să știe o boabă nemțește, unor studenți care-l adorau, arta nodurilor din lemn, probabil încleștându-le și lor degetele. La Roma, unde a avut o mare expoziție, a părut, cu masiva lui „gubă” de oaie, un dac coborât de pe Columnă. Etc. etc.
Și țâpuriturile lui, acele strigături de profund, ancestral și, uneori, deocheat folclor maramureșean! Am reținut și eu una, pe care, zice-se, Mihai ar fi țâpurit-o chiar la nunta uneia dintre fostele sale mândre: La Mărie subt o țâță/ E-un păduche cât o mâță/ S-ascuțâm cuțâtele/ Să belim păduchele!
S-a stins, însingurat, în 2015, în localitatea Edingen-Amolten din Germania, după cum mi-a povestit buna lui prietenă, poeta Ioana Ileana Ștețco, ultima maramureșeancă care l-a vizitat.
Și poate că acum vede și el mult visatul său Oraș Universal.
Ioan GROŞAN – prozator
Întâlniri
Era prin luna mai a anului 1982, eram prin anul trei de facultate și mă credeam destul de poet. Am mers pe terasa restaurantului Carpați din Baia Mare, la o bere. Poetul Claudian Cosoi, unul dintre adoratorii lui Mihai Olos, m-a invitat la masa la care marele artist trona imperial și sfidător. N-am apucat să mă așez, că l-am și auzit pe Olos întrebând: Cine-i imbecilul care s-a trântit pe scaunul din fața mea tocmai când eu asistam la căderea unei frunze? Am plecat de acolo rușinat.
Prin anul 2000, în timpul uneia dintre participările mele la serile organizate de poetul Gheorghe Pârja în comuna natală, Desești, mă trezesc cu un telefon prin care sunt poftit la casa distinsei deseștence Parasca Făt. La telefon, Mihai Olos. Mirat nevoie mare, merg și îl găsesc pe Olos într-un pat, împachetat în ghips, după un accident de mașină. Aroganței și demonismului pe care i le știam le luaseră locul o blândețe și o tandrețe neasemuite. Toată seara aceea, Mihai Olos s-a purtat ca un înger.
Ioan Es. POP – poet