Corpul: cu „milă”, fără ruşine
Despre călătorii, în Spre România (2000-2002). Jurnal inedit, Humanitas, 2016, Matei Călinescu reia ideea ştiută că „sunt cu adevărat frumoase doar ca anticipaţii şi ca retrospecţii”. O idee clişeu, ştiută, tot în latură comică, şi de la Teodor Mazilu, membru al generaţiei sale mort prematur, din piesa de teatru Frumos e în septembrie la Veneţia. Notează, în chip, parţial, eşuat: „Grecia a fost dură pentru mine.” Dincolo de insomnii, a păţit felurite „indispoziţii”. Durerile permanente, „uneori acute”, au organ clar: vezica biliară, încă neoperată. Vor fi multe alte obstacole în restul călătoriilor, trăite şi relatate la propriu, adică personal. Călătorul, recunoscut insomniac, caută şi detaliul, nu doar esenţa. Odată, chiar la început, în hotelul care ascunde un bordel, pornind televizorul, direct într-un film porno, se-apucă, surprinzător, să descrie tot ce vede.
Boala este şi acum subiect de reflecţie, de mică tipologie conjuncturală: „Despre boală ca vacanţă. Boli care te pun la pat sau te ţin acasă.” Când, după întoarcerea din Grecia, i se operează bila, comparatistul impenitent parvine la analogia insolită a lui Baudelaire, aceea dintre actul chirurgical şi epuizarea în actul amoros. Situaţie, cât îl priveşte, încă benignă. Un fel de premoniţie misterios existenţială îi putem afla când dă expresie afectării faţă de boala cumplită a unui vecin, matematician, boala care îi revelează concretul lumii şi al vieţii. Dacă nu cumva şi aici există un raport dătător de gând: un profesionist al abstractului este transformat într-un trăitor al realului.
Fiul lui Cezar Baltag, Alexandru, este tânărul cu care comunică şi aici (înaintea jurnalului „altfel”), într-o epocă în care „ruptura între tinereţe şi bătrâneţe e totală, cu rare excepţii (relaţia maestru-discipol sau relaţia tată spiritual-fiu spiritual, relaţie care uneori coincide şi cu relaţia tată-fiu)”. Paranteză la paranteză: temă fundamentală a romancierului N. Breban…
Citeşte în Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp, Humanitas, 2016, ca şi Livius Ciocârlie în Urmare şi sfârşit, 2015, cartea despre bătrâneţe a lui Jean Améry, care recomandă sinuciderea pe la 65 de ani. Fără joc sau demagogie, autorul chiar a făcut ce-a prescris. Moralist, jurnalistul „altfel” este un nostalgic al demnităţii de la senectute. Pune-n paranteză gândul nemuririi sau cel puţin al supravieţuirii, încercată în mai multe feluri. Face, ca atare, discurs, retorică: „Prelungirea vieţii cu mijloace artificiale a răpit marilor bătrâni aura de veneraţie şi de nobleţe pe care o aveau.” Poate că nu e un discurs strict individual.
Cu gândul, poate, că boala canceroasă, aflată la început, ar avea, ipotetic ori într-un mod superstiţios, sursa într-un clivaj acut al minţii faţă de trup, M. Călinescu ţine să clarifice faptul că această conştiinţă i-a rămas cu totul străină. „Nu mi-a fost niciodată ruşine – cum îi era lui Platon – că am un corp.” Nu s-a deposedat mintal de corp, dar nici nu s-a supra-posedat narcisic. Se-ntoarce la acest gând mai pe larg, spre sfârşit, când este deja acut constrâns fizic. „Eu nu mi-am detestat corpul (ca neoplatonistul Plotin, ca nenumăraţii monahi sau sfinţi care se <macerau> şi uneori se apropiau primejdios, scandalos poate, de moartea prin înfometare), nu m-am mândrit cu el, nu m-am supărat pe el şi nu l-am acuzat de defectele mele, n-am vrut să mă <răzbun> pe el pentru momentele în care n-a fost la înălţime. Mai degrabă, cu toată umilinţa necesară, trebuie să recunosc (am mai spus-o, cred) că mi-a fost cumva <milă> de el. Oricum, acum, când e fragil şi slăbit, nu l-aş supune brutalităţii (fie aceasta cât de indirectă, de ascunsă, de invizibilă) aşa-zisei eutanasii.” Alege deci să se lase terminat de boală, nu s-o întrerupă prin moarte, cam ambiguu notată, nicidecum sinucidere, cuvânt inexistent aici, iar eutanasia există nominal, dar nu şi real: „aşa-zisa eutanasie”. Incertă devine întreaga sa atitudine. Menţionează că ce crede şi spune e doar provizoriu: „DEOCAMDATĂ” – singurul termen cu majuscule din carte.
Nu agreează să fie chestionat, să discute boala, decât cu câţiva, puţini, familiari. Se vede că nici să scrie despre transformările trupeşti nu-i vine sau convine ca să dea detalii. Ca acesta, trecut prin excepţie: „cu gura în flăcări din pricina radiaţiilor”, notat spre finalul jurnalului.
Corpul îi este într-un sens relevat ca meloman, anterior ignorat pentru această postură. „Asculţi muzică şi-ntregul corp trebuie să fie sub o formă sau alta prezent…”, notează în stare de alterare fizică acută.
Tot în acest ultim stadiu se referă la părul căzut, dar ascuns sub „şepcuţă”, apoi lăsat la vedere, la revederea cu Ion Vianu. Jurnalul se închide pe corpul atât de rar narat şi descris: „Vocea mea a ajuns irecognoscibilă. Articulaţii stinse, pe ducă, indistincte…”. Băutul apei devenise amintire.
Boala ca „fenomenologie” a eliberării de vină
Partea a doua, Cu plăcere privesc lumina soarelui, din Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp, Humanitas, 2016, începe astfel, adică „altfel”, datată 17-25 februarie 2008: „Multe s-au întâmplat în această perioadă, şi totuşi nimic.” Nimic? Notează cu mâna proprie: „o tumoare şi la plămânul drept”. Nu ascunde nici „sentimentul că sunt aruncat de la un doctor la altul fără vreo explicaţie care să mă facă să înţeleg ce şi cum.” E un fel de verigă slabă
într-un lanţ văzut-nevăzut, o piesă într-un joc foarte grav, între oameni de puteri inegale. Oameni? Doctorii „tratează bolnavii nu ca persoane, ci ca material de statistică”. Bolnavul, ajuns un număr, unul între numeroşi ca el, cunoaşte „nedumerirea şi iritarea” că e evitat la discuţie. El nu iese din condiţia umană: „ţi se face aproape ruşine că eşti şi un biet om, speriat, plin de întrebări irelevante, insistent, ridicol, timid şi totodată plin de pretenţii implicite exorbitante, care enervează şi când nu sunt exprimate”. Nu doar un fel de ruşine, dar şi un fel de înţelegere îl încearcă, pe de altă parte decât aceea a bolii. Admite chiar că „inumanitatea doctorilor e scuzabilă până la un punct, ca un sistem inconştient de apărare”. Totul este consemnat după vestea nefastă descoperită prin analizele medicale. Nu poate să nu rămână cu ochii şi mintea la doctorii pe care-i consultă, ei lăsându-se prea puţin, şi fiecare-n felul lui, chestionaţi. Un doctor răspunde la întrebări „fără ocolişuri, dar mereu în termeni generali”. Doctorul cu care a dialogat direct şi la modul general ulterior nu-l mai recunoaşte dintre atâţia pacienţi ai săi. În aceste condiţii, se obiectivează până la dedublare, ceea ce poate fi o formă de a se iluziona: „eu, din fericire, sunt complet detaşat”. Asta deşi constată că un medic de origine chineză nu-l încurajează, dar nici nu-l descurajează. Ce obţine să audă e că şansele de supravieţuire în 2009 sunt de 50 %. Un alt doctor recunoaşte că nu ţine minte cazurile tratate, fiind „înecat în hârtii”. De data aceasta pacientul e anunţat că şansele-i sunt sub 50 %. Nici acum nu e mai puţin detaşat ori dedublat şi-şi consemnează „calmul fundamental la care am ajuns – nu-mi pot explica cum”. Situaţie ori stare de misticism raţional.
Pe când este mult avansat pe panta ineluctabilă a vieţii, o oncoloagă îi dă cele mai mari speranţe: „a good performance status”, cât îl priveşte. Şi ca supliment de întărire, declară că ea are pacienţi cu „cancer avansat” care „chiar de ani, duc o viaţă aproape normală fără vreun tratament special”. O crede, el, scepticul, resemnatul, cum se califică dintru început, dar şi, ulterior, seninul?
O judecată profesională, de la cel trecut prin experienţa oncologiei, contestă radical branşa medicală: sunt „toţi doctorii, de un fel sau de altul, în majoritatea lor zdrobitoare, nişte mediocrităţi”. Iată cum se explică simulacrul consultativ. De bună voie şi nesilit de nimeni, continuă contactul cu mediocrii profesionişti. O doctoriţă care practică de asemenea „homeopatia, <naturopatia> şi faith-healing” îi lasă „sentimentul că mă supun unor groteşti proceduri magice”. Acum se referă şi la bani: pentru 400 de dolari. Rar se mai referă, ceea ce e util ca document, la costuri. „O consultaţie simplă costă 150 de dolari, o biopsie între 250 şi 350.”
Îi e mai bine dacă nici nu-şi gândeşte starea de boală. Pune-n pagină o propoziţie a lui Cioran (Cahiers, 342): „La maladie este la plus grande invention de la Vie.” Nu doar că imaginativul o admite, dar o şi admiră. Iar astfel sau altfel o şi depăşeşte. Nu e suficientă estetica, îi dă o mână de ajutor morala. Iar dacă ea e intrinsecă artei, poeziei, nu mai rămâne nimic de (de)zis. Boala şi moartea eliberează de vină, potrivit versurilor lui Ion Barbu: „Căci vinovat e tot făcutul,/ Şi sfânt doar nunta, începutul.”
Şi, în fond, ce să mai crezi despre ce s-a tot crezut, până la topirea subiectului? „Despre boală s-au spus lucrurile cele mai contradictorii: că e un blestem sau o binecuvântare; că e o pedeapsă (divină) sau un dat (ceresc); că e un nenoroc revoltător (<de ce tocmai eu? de ce? de ce?>) sau un noroc salvator – şi aşa mai departe. Ca tot ce e important şi misterios în viaţă, ca viaţa însăşi, ca sentimentul finitudinii, boala e de-o infinită ambiguitate.” Şi-a dorit de multe ori în viaţă să fie bolnav, dar motivele acelea nu mai există: „O paranteză în timp, o asceză forţată, o ieşire din cotidian, plăcerea de a fi obiect al atenţiei, o întoarcere în copilărie, interiorizarea, voluptatea suferinţei, un prilej de revigorare, promisiunea de energie pe care ţi-o dă însănătoşirea, o pauză meditativă, o purificare…”.
Radiografia lui pulmonară din 14 aprilie 2005 mai există în copie şi arată că fusese neglijată, iar pacientul neidentificat şi, fireşte, netratat. Acum, în fine, identificat, refuză să se plângă, să se lase compătimit. Chiar şi de fiica sa, Irina: „A trebuit să ajung unde am ajuns ca să-şi arate făţiş dragostea…”. E, nu o dată, dar de două ori alterat, detaşat, schimbat. Viaţa i se mută pe un fel de scenă. Joacă două „roluri”, de ins bolnav, cu cei apropiaţi, şi de om sănătos, cu cei îndepărtaţi. Pata de la plămân(i) din 2005 trebuia urmărită, spune un doctor, dar nu acuză faptul că n-a fost. Solidaritate de breaslă, la limita relei practici. Fumatul este o cauză, pe care n-o contestă, e reală. Dar el vine la pachet cu alta, ireală, imaginară. Iată: „cauza profundă rămâne aceeaşi – fumatul practicat cu ahtiere (şi vagi gânduri <sinucigaşe>, compensatorii) din adolescenţă până mai ieri. Apropo de gândurile sinucigaşe – ele erau de fapt total false, sofistice.”
Cancerul nu e doar un cuvânt sau un fapt imaginar. Se vede nevoit să-l ia în serios, să-l accepte, eventual să afle cum ar putea să-l mai îmblânzească. Metodă de când e lumea, adică dintotdeauna, supusă îmbolnăvirii: speranţa dinăuntru, încurajarea dinafară. „O veste bună în condiţiile date: chiar tratat, un cancer pancreatic primar ar prelungi viaţa de la 6 luni până la un an; cancerul pulmonar, mai răspândit şi mai bine studiat, cu opţiuni terapeutice mai variate, poate prelungi viaţa până la trei ani.” Cedează propunerii, nepotrivită pentru un resemnat, a lui Mihai Spăriosu, să-l vadă o vindecătoare. Se-atârnă de timp. Mai bine amânare: e „viaţa însăşi făcută din astfel de amânări”. Veşti bune mai survin, dar „în context”. Scad tumorile la plămân şi pancreas, o spun noile analize. Încă învinge timpul. „Şase luni de la diagnoza care m-a lovit în moalele capului, m-a ameţit, m-a devastat.” Într-o stare de care, din nou, nu se plânge: „nu mă simt rău”. De bine, de rău, e bine.
Află despre moartea de cancer a jurnalistului celebru Leroy Sievers, care a scris într-un blog My Cancer. Lectura lui îl mută în viitor, pe el, cel care ia viaţa strict ca zi după zi. Sievers e (ne)încrezător în viitor.
Scriitorul român rămas în exil se simte „suspect de bine”. Mai notează: „mă simt bine”. E la fel de detaşat: „nu-mi pasă”. Dar boala-i boală. Şi o nenorocire cheamă altele. „Tot felul de complicaţii cu boala mea.” Seninătatea nu i se alterează: „împăcat cu mine însumi şi cu ideea morţii”. Îşi reia plimbările-n parc. Curajul stă-n gând: „totul e posibil”. Par să fi dispărut hemoptiziile. Tratamentele chinuiesc, totuşi. Parcă are „cuţite întoarse în stomac”. Trăieşte în „ireal”, fie trecut, fie improbabil viitor, când metastaza ajunge şi la ficat. Iată, prin şi după Matei Călinescu, în ce fel, deloc „altfel”, arată o „fenomenologie” a bolii. Ceea ce e incalificabil. Adică nu se poate califica.
Jurnalul ca proiect: altfel ori inedit
Din caietele lui Matei Călinescu s-a extras un mic, dar substanţial, volum: Spre România (2000-2002). Jurnal inedit, Humanitas, 2016. Există aici notaţii de călătorie (Grecia, Spania, România, aceasta în două rânduri, adică sejururi), precum şi de la reşedinţa din S.U.A. Călătoria în Grecia apare din proiect ca fiind culturală, literară, imaginară, dar şi, inevitabil, reală. Importă raportul real-ireal sau, de fapt, ireal-real, determinant pentru autor. Cele două drumuri, unul parcurs, altul pus în discurs, se (re)cunosc împreună prea puţin în mentalul subiectului trăitor şi scriitor. În Grecia, la Atena, călătoria este „începută grotesc, sub semnul lui Circe”. Circe există la început de drum, nu pe parcurs. Soţii, întrucât călătorul nu este acum singur, ajung într-un hotel deocheat, dintr-o grijă neglijentă, primită cu haz, a unor cunoştinţe. Alături de Odiseea lui Homer, naratorul-„erou” se trezeşte departe şi de condiţia lui Ulise de J. Joyce. Deriva îl scoate (şi „socoate”, cum se spunea cândva), drept agent pe cel nominalizat de editor cu iniţiala V., fost student al lui M. Călinescu la Bucureşti, stabilit, exilat, în Grecia. Asta deşi camera şi hotelul fuseseră angajate de soţia lui. „V., mă plâng, a schimbat, ca într-o comedie a erorilor, nu numai Odiseea originală, ci şi pe cea a lui Joyce: a început cu Circe şi a terminat cu Hades.” Gluma aparentă este hazardul care se va obiectiva dramatic în sfârşitul vieţii scriitorului. Greşeala comică aici era a celui făcut responsabil că a cedat iniţiativa, ca să zic aşa, iniţială, soţiei nenumite. Dar, pentru coerenţa personajului, detaliul se cădea pierdut. Iar coerenţa ajunge şi ea adeverită. V., caracterizat global cu ironie empatică „năucul”, îl duce pe vizitator la un alt cimitir decât cel anticipat. M. Călinescu, marcat biografic de o mare sensibilitate thanatică, se dezvăluie aici drept „sensibil la poezia cimitirelor abandonate, ieşite din timp”. Ieşirea din timp, obsesivă deja, va fi subtitlul jurnalului său calificat „altfel” şi apărut anterior cu puţin timp, referitor la ultimii ani de existenţă, una aflată în mare criză.
Îngrijitoarea volumului Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp, Humanitas, 2016, Raluca Dună, notează că a scos pasaje şi a redus unele dintre nume la iniţiale. Matei Călinescu îi recunoaşte jurnalului „altfel” eterogenitatea cuprinsă în cele două părţi ale lui, care tematizează: 1. memoria, 2. soarele (prin Ecleziast, dar şi prin Ion Barbu, citat de câteva ori).
De unde până unde acest titlu de jurnal „altfel”? Să-ntrebăm cartea însăşi. Ea, într-o măsură, se explică. Pe lângă raportarea la precedentul Un fel de jurnal. Abordări diferenţiate la acelaşi autor, pentru care contextul biografic impune textul derivat şi totodată adecvat. Ce citim acum? Că, deşi are „cultul prieteniei”, spre deosebire de Marcel Proust, contestatar al ei, Matei Călinescu ştie că suntem văzuţi şi de prieteni „altfel decât suntem în adâncul fiinţei noastre”. Individul există fatalmente prin diferenţă, văzut deopotrivă din interior şi din exterior. Şi mai spune individualistul relativist, despre eul secret, creator şi, în consecuţie, modelator: „Eul nostru profund nu există decât în meditaţia solitară, în marea şi impenetrabila singurătate, în dialogul interior, în tăcerea vibrantă a lecturii, şi mai ales în creaţie, în generozitatea dificilă, chinuitoare, exaltantă, dezinteresată a creaţiei, a cărei forţă se măsoară în capacitatea ei de a face din cititor un cititor în sine.”
Timpul aparte al scrisului, înscris pe o altă dimensiune a existenţei, definită printr-o ambiguă diferenţă, explică relaţia dintre titlu şi subtitlu: „orele pe care le petrec scriind acest jurnal (pe care nu le consider pierdute – dar altfel)”. Altădată, însă, admite să recunoască fără echivoc ce face parte
dintr-un fel de pierderi de timp calificate „altfel”: să scrie jurnalul, să vadă filme, să asculte muzică. Şi pierderile temporale pot să difere: „Scriu ca să scriu, ca să nu-mi pierd altfel timpul de pierdut în infinitul zilei…”.
Privitor la subtitlul jurnalului-memorial, Ieşirea din timp, să observ cum timpul este văzut palingenetic, regresiv, tautologic. „Curios, timpul e şi el, în felul lui, o ieşire din timp, prin timp.” La sfârşitul jurnalului „altfel”, deplasarea temporală, doar explicată, aşadar pură metaforă, rămâne, pentru că este ţinută, secretă. „Ieşirea din timp nu-i, teoretic (implicând totuşi anumite sofisme tragice), extraordinar de grea. Ieşirea practică (despre care trebuie vorbit puţin, despre care în mod obişnuit nu trebuie vorbit) e partea grea.” Cel de-al doilea subtitlu, extras din Ecleziast, este hedonist şi nostalgic, aproape în totul prezent ca limbaj, unul poate vrăjit şi, din nou, secret: „Reţin, de data asta (lucruri pe care le spun mai tot timpul, pe care le recomand Ucăi şi mie): <Dulce este lumina şi e o plăcere pentru ochi să vadă soarele.>”
Jurnalul din perioada dadaistă a lui Hugo Ball, citit de M. Călinescu, poartă titlul Fuga din timp. Iar subtitlul jurnalului „altfel”, ideea lui care-l particularizează, este Ieşirea din timp. În treacăt spus, este şi o temă la N. Breban, în romanul Jocul şi fuga.
Citim la 16 aprilie 2009: „După ani de zile îmi dau seama că una e să arunci pe hârtie într-un caiet oarecare ce-ţi trece prin cap (metoda lui L. Ciocârlie, minus rescrierea „însemnărilor”, n.m.) şi alta să scrii direct la computer; şi încă alta, obosit, bolnav, să faci un jurnal fără sens.” Al treilea tip de jurnal, de mare criză, împotriva a ceea ce nu poate fi înfruntat, este acum reprezentat, dar nu integral, nici egal. Există şi un text, din 30 aprilie 2009, unde se reia, testamentar, modul dorit de reapariţie a „operelor alese”. E adresat Ralucăi Dună, ca cititor şi redactor al acestui jurnal, numit de „condamnat la moarte prin boală”. Altfel decât jurnalul lui Emil Ivănescu, jurnalul unui „autocondamnat”. Dar cât de centrală şi lărgită este tema aceasta acolo, într-un jurnal neanalizat, doar citit? O asimetrie, mai curând decât o analogie, există între cele două jurnale. Din prietenie – un altfel de raţiune de existenţă – Matei Călinescu dedică jurnalul lui Mircea, acesta fiind supravieţuitorul Ivănescu.
Scrierea acestui jurnal nepereche, „altfel”, este un proiect de tip succedaneu. El i-a fost impus de scăderea energiei vitale. Altceva îşi doreşte autorul. „Simt nevoia acută a unui proiect de mai mari proporţii, altul decât acest jurnal de amintiri.” Dar îşi acceptă situaţia, un fel de voinţă de (ne)putere. Necesitate înţeleasă, dar imposibil de aplicat. Recunoaştere a unor niveluri de anvergură proiectivă. Conştiinţă a unei simili-ratări necesare. O specie epică hibridă, pe două niveluri ale memoriei, din prezent spre trecut, dar posibil şi invers: iată ce este jurnalul memorialistic.
Jurnalul acesta este scris şi auto-citit în chip de construcţie deconstructivă. E „harababura de fragmente eterogene pe care o numesc Un altfel de jurnal”. Autorul reia în jurnal şi alte texte, într-un mixaj structural, riguros, însă, tematic şi ideatic. Include, de pildă, un text publicat într-o antologie, girată de Norman Manea, pentru o editură universitară americană. Autorii prezenţi sunt scriitori români duşi cu gândirea la conceperea scrisului. De acolo, aflăm că M. Călinescu a scris în adolescenţă „un soi de jurnal (…) fără date, făcut mai mult din vagi aforisme şi din referinţe codate care, după o vreme, deveneau ininteligibile chiar şi pentru mine”. Lipsa de precizie, de intimitate expusă, codarea pierdută: acestea sunt un efect al contextului în care, cum spunea, citatul aici, Paul Georgescu, stalinistul nu fără talent literar şi critic, jurnalul era „o formă de delaţiune”.
Ca şi L. Ciocârlie, cum am constatat, face jurnal de „însemnări”. Iată cum îşi explică metoda şi textual, începând chiar de la paratext: „titlul acestor însemnări: Un altfel de jurnal, un jurnal, adică, în care locul de frunte îl ocupă trăirile vechi, <întipăriturile> dintr-o memorie de altădată, care mai are forţa de a lupta cu zădărnicia.” Citim un jurnal de ultimă forţă. Tot restul e aici această tărie. Înainte de-a fi literatură, jurnalul este viaţă, definită fundamental de energie. Memoria restantă, rezistentă, ajunge organul de luptă finală, încă optimistă, încrezătoare, o formă de rămânere şi fixare, o altă expresie a fugii zadarnice. Zadarnică e arta fugii: din timp. Aceea de la Dumitru Ţepeneag, autor înnoitor de care a fost interesat, din Zadarnică e arta fugii, era din spaţiul natal în exil.
Scriitorul are nevoie de recâştigarea unei anume forţe bazale, vitale. Vrea să recapete puterea unei energii condiţionante. A unei stări, îi spune, cu o noţiune psihologică. M. Călinescu duce acum o luptă psihologică pentru existenţa prin scris (jurnal) sau pentru scris prin existenţă. E greu de cântărit dacă face din criză existenţă, mai mult decât existenţă prin criză. „Să regăsesc acea stare – nicidecum <optimă>, intermediară aş zice – în care pot să scriu în acest jurnal, în acest ultim jurnal, care va acoperi o perioadă nedeterminată, mai scurtă sau într-adevăr mai lungă decât cred (acum, datorită jubilaţiei doctorului).”
Rămâne obsesia proiectului, de voie sau de nevoie. Primul, de voie, îi apare condiţionat de timp. El gândeşte şi varianta, utopică şi ucronică, a asimilării proiectului dorit în cel mai la-ndemână: „… mi-ar trebui un proiect bine articulat, alături de acest jurnal. Sau ar putea jurnalul însuşi deveni acest proiect?” Scriu, deci exist, mai exist – iată suportul de convingere şi credinţă care atenuează, acoperă, de fapt amână, criza. Mai exact, căderea în criza, acum sincopată, parţial anulată de scrisul care rămâne. Doar scrisul are o forţă negativă faţă de inexistenţă. Scrisul devine, ca atare, existenţă. Inexistenţa ar fi tocmai absenţa scrisului, a puterii de a scrie, a faptului elementar şi totodată fundamental de a scrie ceva, prin şi despre eurile sale. Scrisul rămâne contactul cu viaţa. El este chiar starea de viaţă. Scrisul asigură simţirea organică a vieţii. „Faptul că scriu în acest jurnal e un semn că mă simt ceva mai bine. Faptul de a scrie – oricât ai fi de bolnav, de bătrân, de străpuns de dureri fizice (nu e cazul meu) – indică existenţa unor misterioase resurse de energie ale corpului şi ale minţii.” Secretul fizic şi psihic este aflat la temelia scrisului.
Despre jurnalul anterior, Un fel de jurnal, notează în cel „altfel” că este „o carte puţin citită, greu de citit, poate chiar ilizibilă, în ciuda clarităţii stilului. Ea va deveni, cred, mai lizibilă când va apărea – dacă va apărea – acest text postum, Un altfel de jurnal, pe aceeaşi temă esenţială a pierderii timpului (…) (a) dispariţiei timpului”. Apare de aici o problemă de lectură. Lizibilitatea nu e stilistică, dar tematică. Lizibilitatea înseamnă comprehensiune, adecvare a lecturii, şi e dependentă de citit, nu de scris. Cititorul, nu autorul, produce (i)lizibilitatea.
Constată că Ion Vianu, dar şi el, „scriu mai bine la bătrâneţe”, dar starea vitală îi îngăduie unuia chiar şi romanul, iar altuia doar jurnalul. Pentru M. Călinescu, „Jurnalul – intim sau <extim>, cu termenul lui Michel Tournier – a rămas singura posibilitate. Dar jurnalul e un gen minor, marginal.” Jurnalul lui e şi intim, şi extim, sau nici una, nici alta: e altfel! Dincolo de alcătuirea de un fel sau altul, el nu poate fi central, rămâne la extremele alcătuirii, care-l condiţionează, îl însemnează, dar nu-l fac cu adevărat însemnat.
Jurnalul său e „povestea melancolică a unei bătrâneţi şi a unei boli care nu iartă”. Poveste, mit, ficţiune. Dacă accede la exemplaritate, atunci ajunge un jurnal major, un mare proiect împlinit. M. Călinescu se foloseşte doar de structura jurnalului. E un „altfel” de jurnal, diferit prin „jurnalistul” aflat
într-o anumită postură umană şi auctorială. Boala finală este acum cauza, dar şi ocazia, de a inova literar. O şansă ultimă, dar mai ales unică, de care profită scriitorul. Iar scriitorul M. Călinescu este acum mai încercat decât unul dintre apropiaţii săi, uman şi literar, Tudor Ţopa, autor al jurnalului, de asemenea ficţional, romanesc, Încercarea scriitorului.
M. Călinescu se gândeşte la destinaţia literară a scrierii sale. Ştie că jurnalele se şi citesc, nu doar se elaborează, într-un fel fragmentaristic. Ştie ce toarnă-n jurnalul acesta diferit, cu părţi, ele însele, diferite: incomplete eseuri, portrete, amintiri strict (im)personale. Cu ce impresie la cititor? De ceva expirat, se teme: „jurnalul meu va părea o simplă adunătură de vechituri”. Dar ce relevanţă să aibă vechiul sau noul faţă cu semnificativul? Vechiturile impun prejudecata, întrevăzută de „jurnalist”, a ceva, notează chiar el, „fără semnificaţie”. Autorul dă cheia lecturii: nu prin materie ori referent, aproape pretextuale, dar prin structură narativă şi temă. Acestea îi sunt şi ele impuse autorului, care, în fapt, mizează pe el însuşi, în prezentul elaborării: pe privilegiul omeneşte nefericit, dar fericit literar. Cât de mult consolează literatura, sau scrisul de sine! Ce-i cere cititorului, el, autorul, este atenţia în lectură, aprofundarea prin atenţie, o anume stăruinţă. Cale dificilă, recunoaşte, în afara căreia textul rămâne ilizibil. Ca lectură, desigur, nu ca scriitură. „Jurnalistul” ştie că este exclusă calea identificării cititorului (cu excepţia celui bolnav „terminal”, cum spune clişeul) cu autorul. Mai există o dificultate: alegerea a ceea ce citim. Citim ce ne e aproape. Iar dacă e ceva diferit, să nu fie atât de diferit, bolnav, mortal, de diferit. „Altfel”, încât cititorul să fugă de text. Însă jurnalul acesta „altfel” are şi părţi mai puţin „altfel”. Nu este deloc unul strict de boală, de boală, vai, terminală. Aceasta poate fi o resursă sau o cale (metodă) de captatio benevolentiae. El devine un jurnal aflat în căutarea vieţii regăsite, fie ea şi pe cale de a se pierde. Iată ce i se recomandă cititorului interesat de viaţă şi text: „Cu multă răbdare, cititorul ar putea discerne o oarecare structură narativă neintenţionată, dată de curgerea unei vieţi care se apropie cu meandre tot mai rare de sfârşit. Tema profundă a acestor pagini ar fi deci drumul spre moarte – de o ireversibilă, implacabilă şi, pentru cel implicat, anxioasă banalitate.” Structura rămâne neintenţionată, întrucât autorul nu construieşte, el doar (se) expune. Tema căii către moarte, existenţialistă, nu e nouă în sine. Noutatea e a trăirii scrise, nu a scrisului trăit.
Cititorul de jurnal este autorul lui însuşi. E cititorul versat. Dar există şi cititorul pervers, ori pervertit, care se amestecă-n lectura interzisă, într-un fel curios, interesat, graţie obişnuinţei cunoaşterii prin alţii şi, în consecinţă, de alţii. Nu e cel mai adecvat cititor, de aceea autorul de jurnal se simte obligat să se autocitească, să facă şi meta-jurnal, propedeutică a lecturii jurnalului. Spre deosebire de Ion Vianu, luat ca reper situativ: „Eu, din păcate, trebuie să mă mulţumesc cu jurnalul – singurul gen compatibil cu viaţa de pe o zi pe alta; singurul gen care se adresează esenţial unui unic cititor: celui care scrie şi nimănui altcuiva.” Timpul scurt şi incert condiţionează ori obligă doar la a scrie jurnal. Iar structura narativă elimină cititorul oricum „exclus”. Îl numesc astfel, pentru că Umberto Eco îl numeşte pe cititorul din text „inclus”.
Din jurnalul lui Robert Musil, scris între anii 1930-1941, reţine deopotrivă textul (stilul) şi contextul (istoria). Musil scrie cu o gravitate largă, „baroc” şi „ideosincratic”, în chip de scenariu „apocaliptic”, deopotrivă împotriva capitalismului şi a nazismului – de altfel şi naziştii fiind „anticapitalişti”. Orice jurnal este de la un capăt la altul expresia exclusivă a autorului său.
Iată-l pe M. Călinescu cititor, în limba franceză, la recomandarea entuziastă a lui Ion Vianu, al jurnalului, din Al Doilea Război Mondial, al lui Ernst Jünger. Marea problemă de lectură rămâne aceea ca „mereu să-mi reglez perspectiva de înţelegere”. El se descoperă străin de autorul la care atestă „descrierea atentă, puternică şi precisă a execuţiei” unui dezertor, asistată ca observator, într-o „pagină de-o rară virtuozitate literară…”. Însă: „mi-e greu să mă proiectez, să navighez între lectură şi autolectură”. La urma urmelor: „Lumea lui mi-e străină.” Am redus fragmentul, cred, la esenţial, el fiind de examinat în detaliu. Sper că am clarificat suplimentar, măcar prin repetiţie, modul său de-a citi.
Citind jurnalul lui Jünger, este entuziasmat de felul în care sunt scrise („felul de scriere pe care-l dezvoltă nu e logic, ci procedează prin figuri. (…) Fiecare frază e fecundă.”) două studii ale lui M. Eliade, apărute în revista Zalmoxis, M. Călinescu identifică „multe puncte comune” între cei doi. Sunt puncte relevante pentru înţelegerea spiritului şi gândirii „de dreapta în Europa Occidentală şi-n cea de răsărit”. Există, va să zică, înţelegere şi prin detaşare, nu doar prin identificare.
De la Jünger ajunge la Sartre. O lectură tot politică, detaşată: „Retorica existenţialistă (şi deja marxistă) s-a învechit, tăişurile polemice s-au tocit, ideile s-au uscat.” Vechituri evident inactuale, atâta tot.