Volumul al doilea al Jurnal-ului lui Gheorghe Grigurcu este o continuare firească a primului volum, publicat în anul 2014. Nimic nu pare să se fi schimbat în existența cotidiană a autorului sau în felul său de a-și organiza notațiile zilnice în ultimii trei ani. Aș spune că jurnalul său este unul aproape eminamente de idei și de lecturi, spart din când în când de vreo amintire, judecată sau relatare a unei întâmplări personale, cu un anumit grad de relevanță pentru starea de spirit a autorului în ziua respectivă. Ca impresie generală, întregul seamănă, prin densitatea ideilor, cu jurnalul lui Cesare Pavese (Meseria de a trăi), mai mult decât, să zicem, cu jurnalele Monicăi Lovinescu (unde predomină relatarea faptelor și a judecăților de valoare) sau cu Caiete-le lui Cioran, în care focalizarea notațiilor se face pe stările și trăirile diaristului. Aș spune că Jurnal-ul lui Gheorghe Grigurcu este o colecție a ideilor și gândurilor sale relevante, prinse și fixate precum insectele într-un insectar. De cele mai multe ori, autorul se limitează la reproducerea seacă a unor fragmente sau doar a unor fraze celebre ale unor gânditori clasici, lăsându-i cititorului bucuria de a descoperi, împreună cu el, plasticitatea și precizia exprimării sau adâncimea judecății pe care le conțin. Firește, librăriile sunt pline de cărți de aforisme și cărți de înțelepciune, dar prezența lor într-un jurnal spune ceva destul de important și despre starea de spirit sau despre „temperatura” intelectuală ale autorului, într-un moment precis al existenței sale. Mă rog, un moment precis și nu prea, pentru că Gheorghe Grigurcu nu are niciun fel de preocupare legată de data exactă a notațiilor sale. Foarte rar este exprimată direct (ziua morții câinelui său Rocky sau a lui Corneliu Vadim Tudor), în unele situații poate fi dedusă din context, dar de cele mai multe ori este ignorată complet. De altfel logica de organizare a notațiilor este atât de repetitivă încât are prea puțină importanță dacă o însemnare este din 18 ianuarie sau 27 aprilie. Practic cele 510 pagini ale cărții sunt împărțite în 42 de secțiuni (notate de la 1 la 42), fără niciun fel de referire temporală suplimentară. Cum fiecare secțiune conține 13-14 file de text, este greu de crezut că ea conține însemnările făcute pe durata unei singure zile.
Ce conține, în mod concret, jurnalul lui Gheorghe Grigurcu? Câteva superbe portrete ale unor oameni pe care i-a cunoscut în diverse perioade ale existenței sale, peste amintirea cărora s-a așezat praful; unele cugetări și judecăți proprii, legate de lumea de azi, de viața literară, de actualitatea politică și de morala societății românești contemporane; relatarea fără comentarii a unor fapte diverse menite să stârnească stupoare, majoritatea culese din publicații destul de dubioase, precum Click și Lumea misterelor; dragostea obsesivă pentru animale și soarta acestora (moartea câinelui Rocky îi produce o traumă pe termen lung); exprimarea unor pusee de lirism, generate de contemplări ale naturii sau de lumina care învăluie peisajul în anumite momente ale zilei; fragmente de conversație cu sine însuși (inițialele AE se referă, de fapt la alter ego); reproducerea, fără niciun adaos personal, a unor citate relevante din scriitori celebri. Fiecare secțiune a cărții conține toate aceste tipuri de notații, ca un fel de carusel care se învârte perpetuu, cu o viteză tot mai mare și, implicit, la o înălțime tot mai înspăimântătoare. Impresia este consolidată și de faptul că autorii de citate celebre reapar mereu în fața cititorilor, cu alte gânduri, pe alte teme, de la o secțiune la alta a volumului. Dar iată care sunt scriitorii de căpătâi, cei de la care Gheorghe Grigurcu își extrage seva zilnică de înțelepciune, cei care îi pun mintea în mișcare, cel puțin la nivelul acestui volum: Ernst Jünger, Lev Tolstoi, Nicu Steinhardt, Monica Lovinescu, Jose Ortega y Gasset, Cesare Pavese, Voltaire, Albert Camus, Montaigne, Pascal, Monseniorul Ghika. Mai sunt și alții, dar aceștia se succed continuu, cu o oarecare consecvență. Simpla enumerare a acestor nume, care reprezintă afinitățile lui Gheorghe Grigurcu în lumea cărților, sugerează destul de clar cam în ce zone se situează viziunea estetică și morală a scriitorului român.
Jurnal-ul lui Gheorghe Grigurcu este mărturia unei mari singurătăți. Foarte rar în acest text mai apare și o altă voce decât a autorului. Amarul Târg a devenit și mai mic de când scriitorul și-a stabilit domiciliul în Târgu Cărbunești. Lumea din jur îi este străină, mereu are impresia că este privit de localnici cu dispreț îngăduitor, ca o ciudățenie a micuței localități, aterizată din altă lume. Lipsa unei minime empatii îl determină să abandoneze orice tentativă de comunicare cu cei din jur. Dialoghează cu gândurile sale, în lumea revistelor și a cărților, bucurându-se de afecțiunea câinelui său Rocky, alături de care face lungi plimbări prin pădurea din împrejurimi. „Cărbuneștenii mă tratează în genere cu o indiferență blajină. Unii însă, mai «isteți», încep a mă privi ca pe un ciudat. Faptul că mă plimb cu câinele și dau de mâncare unor câini ai străzii, pesemne că a zgândărit mentalitatea lor tribală. Așa ceva nu s-ar putea trece ușor cu vederea. Răceala aparent nemotivată, o subită încruntare când ne încrucișăm pe «centru», unele femei care îmi răspund strepezit la salut, unii bărbați care se fac că nu mă văd când se află în compania unor persoane «serioase» etc. reprezintă manifestări la urma urmei explicabile. Printr-o reacție instinctivă mă izolează igienic de turmă.” (p. 9) În acest peisaj ostil, vag amenințător, există însă și o excepție. Un fel de vagabond, la fel de disprețuit și, probabil, în ochii localnicilor, la fel de ciudat, pe care diaristul îl numește „moș Chefe”. Acesta îi iese în drum în cele mai neașteptate locuri, ducând cu gândul la „vocea Destinului”, personajul interpretat de Pierre Brasseur în filmul lui Marcel Carné, Les Portes de la nuit. Moș Chefe este un fel de înțelept al locului, gata să acosteze pe oricine și să închege un dialog fără menajamente, cu un fel de obrăznicie, care ascunde însă, nu de puține ori, urme certe de adevăr al vieții. De aceea, nicio întâlnire cu Moș Chefe nu este trecută cu vederea, iar vorbele sale se bucură de privilegiul de a fi consemnate, alături de cele ale marilor gânditori ai umanității, amintiți mai sus. Iată un singur exemplu, din multiplele care se pot da: „Din nou întâlnire cu moș Chefe, de data asta prost dispus, aproape arțăgos: «Moșule, vin de la spital. Ce vrei, sunt bolnav de inimă. Da’ nu vreau, de ce să vreau să trăiesc mult? Să nu care cumva să mă ramolesc. Să văd cum e cu moartea asta, așa cum sunt acum, ce zici ?»” (p. 464)
Cele mai interesante pagini ale cărții sunt, fără îndoială, cele în care Gheorghe Grigurcu rememorează chipuri pe care le-a cunoscut în lunga și contorsionata sa viață, de care îl leagă amintiri frumoase sau mari nedreptăți. Pentru cititorii de azi sunt adevărate pagini de istorie a literaturii trăite. Talentul de portretist al scriitorului face ca aceste personaje, care astăzi tind să intre în uitare, să reînvie sub ochii noștri și să ne facă să înțelegem mai bine specificul vieții literare de acum o jumătate de secol. Antologic este portretul făcut lui Miron Radu Paraschivescu. El ar avea loc în cele mai selecte culegeri de portrete literare din istoria literaturii române: „L-am văzut odinioară pe Miron Radu Paraschivescu, la o masă din restaurantul Casei Scriitorilor, înconjurat de tineri adulatori (între care și, dacă nu mă înșel, Maria-Luiza Cristescu). Ten tuciuriu, mișcările unei prezumții ușor plictisite, alura unui lăutar de succes în repaos. Liniile descrise de mișcarea brațului spre a întări aprobarea sau negarea apăreau reduse la jumătate sau la un sfert, ca pentru a semnala că «asta se știe», «s-a mai spus», «n-are importanță». După fiecare propoziție, în genere scurtă, gura i se arcuia într-o grimasă de blazare. La celălalt capăt al mesei stătea îmbătrânită, obeză, prăbușită, Sidonia Drăgușanu, fosta sa nevastă, de care ar fi fost pasional îndrăgostit Ion Vinea. Între ei s-a interpus chiar în acea seară un șir de nimfe literare, spre ale căror voci M.R.P. pleca o tandră ureche.” (pp. 74-75).
În foarte multe situații, atunci când se referă la scriitori cu care s-a aflat de-a lungul vremii în situații conflictuale, Gheorghe Grigurcu evită să facă publice păreri personale, dar reproduce păreri ale terților, la care implicit, subscrie în clipa în care decide să le readucă în atenția publicului: Monica Lovinescu despre Mircea Dinescu, Nicu Steinhardt despre Nichita Stănescu, Monica Lovinescu despre Marin Preda, Constantin Noica despre Gabriel Liiceanu ș.a.m.d.
Excepționale sunt și considerațiile pe care Gheorghe Grigurcu le face despre parvenitismul în literatură și în viață, veleitarii scrisului, revistele literare, cenaclurile din provincie, slugărnicia din ziua de azi, în viața scriitoricească și nu numai.
O carte precum Jurnal II de Gheorghe Grigurcu este ca o cură de înțelepciune. La capătul ei cititorul înțelege mult mai bine lumea în care trăiește, cu trecutul și prezentul ei, cu lașitățile și demisiile morale pe care le vedem la tot pasul, dar și cu oazele de frumusețe pe care le ignorăm în graba noastră cotidiană. Este o carte de ținut la capul patului, pe care să o deschizi la întâmplare și să citești câteva rânduri din ea – așa cum mărturisea Alexandru Paleologu că făcea cu Eseurile lui Montaigne – pentru a-ți pune mintea în mișcare și a învăța sensurile adânci ale vieții.
Gheorghe Grigurcu, Jurnal II, Editura Eikon, București, 2017, 510 pag.