Un autoportret, mai multe identităţi: Andrei Scrima

(1 decembrie 1925 – 19 august 2000)

II

prima parte a interviului

…acest cineva pe care îl chema Marcel Mihail Avramescu.

– L-am cunoscut şi eu…

– Era un om excepţional, dar marcat de un destin al confuziei şi al crispărilor.

– Cînd l-am cunoscut eu, în anii ’70, era impenetrabil. L-am căutat la Jimbolia, unde era într-un fel de exil, dar am găsit un om aspru, rece, despre care îmi era imposibil să cred că avusese acele experienţe spirituale pentru care îl căutam eu.

– Într-un anumit fel, el a fost un om care a servit de vehicol unor lucrări pe care nu şi le-a putut însuşi spre propria transfigurare, dar pe care le-a asigurat prin felul lui de a fi, prin bunăvoinţa lui poate. Dumnezeu se foloseşte chiar de motivările noastre cele mai incerte – mici vanităţi, cîteodată mici interese – ca să ajungă unde vrea. Era un mare dominican francez în secolul al XIX-lea, Henri Lacordaire, cel care a inaugurat predicile de la Notre Dame, care spunea: „Pour arriver à ses buts, mes frères, Dieu emploie parfois des moyens vraiment diaboliques.”

– Ar trebui să medităm îndelung la asta…

– Cred că atunci devenise el însuşi; către sfîrşitul vieţii rămăsese oarecum singur cu el însuşi, nu mai avea prieteni care să-l deschidă sau în care să se reflecte, şi atunci se îngheţase, se închistase. Ceea ce pînă la urmă era un act de corectitudine, pentru că nu voia să mai pară ce nu era. Nu mai era un auxiliar spiritual, un consilier spiritual. Vous comprenez?

Marcel Avramescu m-a dus într-o zi la Antim, unde îi cunoştea pe toţi, pe Sandu Tudor în special.

La Mînăstirea Antim a început pentru mine adevărata mea ieşire
dintr-un ciclu de existenţă şi intrare într-un alt ciclu, într-o totală libertate, fără nici un fel de constrîngeri. Aceasta era marea tradiţie spirituală ortodoxă, continuată în jurul unui aşezămînt atît de marcat, de semnificat, precum acela ctitorit de Antim Ivireanul, el însuşi un om enigmatic, ale cărui texte ar merita nişte comentarii, o hermeneutică. Acolo am trăit momente de o extraordinară bogăţie şi, aş spune, unicitate ontologică. Toată istoria în jur se destrăma, iar eu, între 17 şi 22 de ani, cît a durat perioada de formare, decisivă în sensibilitatea şi complexitatea ei, am avut parte de această incintă deschisă, fiindcă acolo nu era nimic clericalist. Pentru prima dată probabil anumite persoane, anumite figuri ale tradiţiei bisericeşti, părintele Benedict, părintele Sofian, părintele Petroniu, părintele Arsenie şi alţii se întîlneau, convieţuiau cu egalii, cu fraţii lor „laici”. (Dar în viziunea bisericii nu e nici o deosebire între un „laic” şi un cleric: toţi sînt creştini, la aceeaşi distanţă de Dumnezeu. Cine se apropie, cine are barbă sau nu are barbă, ţine de altă ordine, de efortul şi de harul fiecăruia.) Cînd am venit acolo, aproape imediat am făcut cunoştinţă cu doctorul Voiculescu, cu care am legat o prietenie adîncă. Mi-a încredinţat şi nişte manuscrise, unele inedite. Doctorul Voiculescu stătea pe strada Doctor Staicovici, 34 şi avea o bibliotecă care era o încîntare. În chilia mea de la Antim a venit de cîteva ori şi Ion Barbu. Am mai cunoscut foarte îndeaproape, şi cu o încîntare mereu crescîndă, pe Constantin Joja, arhitectul.

Aceştia mi-au dat sentimentul că s-a oprit trecerea, sentimentul constant şi adînc că am găsit singurul loc unde, în acest destin de trecător, de homo viator, se deschideau zările, se deschideau orizonturile spre ţelurile ultime. Aici, în acest popas mînăstiresc, printre aceşti oameni vii, nu prin idei citite. Eram chiar foarte critic, cum am fost toată viaţa, faţă de ţinuta cîteodată jalnică, omeneşte vorbind, a figurilor bisericeşti. Înainte de a descoperi Antimul ortodox, la liceu, la orele de religie, care nu-mi plăceau, mă declaram agnostic, ateu, revoluţionar, anarhist. La 12-13 ani profesorii erau îngrijoraţi de evoluţia mea socială. Nu mă duceam la biserică, pentru că trebuia să te duci la biserică în rînd, în fiecare duminică, cînd se făcea apelul. Eu le-am spus: Vă rog să mă puneţi absent din oficiu, fiindcă eu n-am să mai vin. Cum se poate să te oblige cineva? Da fapt, atunci eu eram mai creştin decît ei, dar nu ştiam.

Cunoşteam în vremea formării mele pe Duns Scot, pe Scot Erigena, ca să nu mai vorbesc de Toma d’Aquino, pe toţi occidentalii, pe care îi cercetasem mai întîi la cursul de filosofie, dar nu ştiam nimic de tradiţia ortodoxă. Cînd am descoperit-o pentru prima dată a fost tot prin circuit occidental: părintele Ghiuş îşi dăduse doctoratul la Strassbourg, în anii ’20, unde era Facultatea de Teologie Catolică, foarte serioasă, care era încă o facultate de stat, diplomele erau recunoscute de stat. Părintele Ghiuş nu numai că studiase acolo cu cei mai mari teologi ai epocii, dar prinsese şi duhul, aerul, respiro-ul societăţii, nu zic civilizaţiei, occidentale, în care intra şi componenta religioasă. Nu mai vorbesc de Sandu Tudor…

Astfel am descoperit, îmi aduc aminte cu ce bucurie, primele traduceri din Grigore de Nyssa, Contemplatio de vita Moysis, Contemplation de la vie de Moïse, sau Hans Urs von Balthasar, Kosmische Liturgie, Maxim Mărturisitorul… Cunoşteam pe Shankarachrya şi Nagarjuna din India, dar biserica ortodoxă nu. Vă daţi seama ce răsturnare: Primul loc a fost unul nu de oprire, ci de adîncire a trecerii, spre a ieşi spre un orizont mai deschis.

Şi cu toate acestea, eram în trecere…Fiindcă am avut marele noroc de a fi invitat de Patriarhul Justinian, care era un om extraordinar, am spus-o şi o repet, care a fost omul neaşteptat şi cu totul potrivit pentru acel moment de cumpănă de după război.

A fost un om întreg şi onest. El m-a invitat ca bibliotecar adjunct la Biblioteca Patriarhiei, unde am avut, de asemenea, răsfăţuri de lecturi. (Dar inegale, pînă după Hruşciov, cînd au mai început să vină din străinătate publicaţii, reviste…) Cu toate acestea, ştiam că nu acesta e pentru mine ultimul loc. Spun aceasta nu ca să mă disting, ci ca să mă situez faţă de celelalte referinţe ale dumneavoastră, dar şi faţă de ceilalţi interlocutori, pe care i-aţi avut înaintea mea. Cazul meu e mai curînd o ciudăţenie, un caz singular, nu comparabil. O spun din rigoare de conştiinţă şi din onestitate, vanităţile le-am consumat demult. O comparaţie ar fi incongruentă, nepotrivită.

Plecarea mea din România nu e de comparat, de apropiat cu cele ale altora, de care aţi pomenit. Cum vă spuneam, am simţit mereu că eram în trecere şi cumva, nu ştiam bine cum, va veni o chemare. Prin ’55-’56, România se deschisese puţin, veneau vizite la Bucureşti, erau chiar încercări de a face din România o ţară nealiniată, alături de India, China, Egipt, Jugoslavia, Indonezia. Cînd veneau oaspeţi străini, din ce în ce mai numeroşi, adesea erau invitaţi la Patriarhie, erau dirijaţi spre Patriarhie, ca să se arate că în România religia e liberă.

Într-o zi, vine din India rectorul Universităţii din Aligarh, de lîngă New Delhi, unde e o universitate musulmană celebră. Patriarhul îl primeşte, eu îi conduc – vorbind englezeşte – şi spun cîteva cuvinte despre India. Acest profesor, Habib îl chema, a fost încîntat şi mi-a spus: „Dumneata, care ştii atîtea lucruri despre India, nu te gîndeşti să te duci să studiezi acolo?” Zic: „Mi-ar face plăcere, dar nu e chiar atît de uşor să obţii formalităţile necesare ….” El: „I shall look for it!” Chiar în seara aceea, de la Hotel Athénée Palace, a scris ministrului învăţămîntului din India, cu care era prieten, cerîndu-i o bursă pentru mine. Cîteva luni mai tîrziu, prin iunie-iulie vine… Radhakrishnan. Mare recepţie, era o culme a diplomaţiei româneşti, era cel mai important personagiu care ne vizita. Patriarhul l-a invitat, iar eu, împreună cu cîţiva episcopi, am făcut parte din alaiul care l-a condus vis-à-vis, la Adunarea Naţională. I-am fost prezentat. Eu vorbeam englezeşte, el – care scrisese o carte despre Upanishade, publicată la Oxford, vorbea o engleză – un deliciu. I-am citat ceva în sanscrită: „Cum, dumneata ştii sanscrita?!” „Pur şi simplu din atracţie, din rîvnă, din zel – am învăţat.” „Să vii în India!” „Thank you, your encouragement will be most wellcome, but…” Apoi ne-am dus la bufet. (La Antim, în ’56, muream de foame. Nu numai în post, dar nici altfel nu se găseau lucruri…) Ce-am văzut acolo? Homar, uitasem cum arată, icre negre, nu mai spun… Toţi socialiştii, nu numai românii, s-au repezit. Săracii oameni! Urmau discursurile. Gheorghiu-Dej, Sadoveanu, care îi primea ca Preşedinte al Marii Adunări Naţionale. Vorbeşte şi Radhakrishnan: „Eu vin dintr-o ţară, cum ştiţi, foarte veche, India. Noi avem acolo legenda unui om pe care zeii l-au întrebat: – Ce să-ţi dăm? – Viaţă fără de moarte. Dar a uitat să ceară şi tinereţe fără de bătrîneţe. Noi ştim că nu există posibilitatea de a trece în eternitate, dar trebuie să ne înnoim. Iar acum, India nu e numai o ţară foarte veche, ci şi o ţară foarte tînără, cu democraţia şi cu tehnologia ei nouă. (Ceea ce nu era fals.) Sîntem bucuroşi să ne deschidem spre toată lumea. Iată the young man – tînărul – care va veni în India!” Cînd am auzit asta mi-am zis: ”ça y est! Acuma nu mă mai pot opri.”

Şi pînă azi, vă spun simplu, dar apăsat, nu înţeleg ce s-a întîmplat cu mine. Cum de…? De ce? Şi cred că voi înţelege doar dincolo, după trecere, pentru că e cu totul inexplicabil, în adîncime. Prietenii mei toţi şi-au dat seama că e un lucru care relevă taina vieţii dumnezeieşti. Alţii sigur că nu puteau să înţeleagă asta. „Sigur că e cu comuniştii!” ziceau. Eu – cu comuniştii! Erau prea prostuţi şi prea prost crescuţi ca să fiu cu ei, lăsînd la o parte crimele şi celelalte, de care e vinovat sistemul impersonal. După discursuri, oamenii s-au împrăştiat cu cîte un pahar în mînă. Eu eram lîngă Patriarh. Vin Gheorghiu-Dej, cu Bodnăraş, cu Sadoveanu. Şi Gheorghiu-Dej îmi spune: „Dumneavoastră sînteţi cel care va pleca în India?” Toată lumea s-a uitat uimită. „Cît ne bucurăm pentru ţara noastră!” Apoi vine Sadoveanu, şi el cu paharul în mînă: „Biserica română totdeauna alături de popor!” Mie îmi venea să urlu înlăuntrul meu. Nu ştiam ce să spun. Cînd am văzut asta, mi-am spus: „De-acum înainte mi se pare foarte greu, deşi nu înţeleg de ce…”

Şi aşa am plecat, în 28 noiembrie 1956, via Belgrad, în Elveţia, unde trebuia să schimb avionul. De la Berna am plecat întîi spre Muntele Athos, apoi spre India, în 1957. Aş vrea să vă spun două lucruri, ca să vedeţi, repet, o singularitate: Nu am plecat precum cineva care se duce în necunoscut, fie el cît de atrăgător, părăsind un cunoscut, fie el cît de jalnic şi de nefericit. Acestea nu erau deloc sentimentele mele. Plecam fiindcă ştiam că nu eram destinat, nu-mi era dat, nu eram făcut să trăiesc în acest loc unde am luat fiinţă şi conştiinţă. De ce? asta nu mă interesa, pentru că nu depindea de mine. Ceea ce depindea de mine era asumarea acestei evidenţe. Şi, deci, nici chestiunile politice nu m-au determinat. Deşi comunismul îl abhoram, dar nu întîi politic, ci mai ales spiritual şi estetic, dacă îmi daţi voie să întrebuinţez aceste cuvinte.

Eram copleşit de felul neelucidabil, incomprehensibil, în care s-au
întîmplat toate lucrurile. Locul în care mă duceam întîi – Europa. (India mi se părea că îmi este oarecum destinată). Dar Europa mai întîi, fiindcă am stat atunci patru luni în Europa. Nu simţeam că mă duc într-o lume extraordinară, care mă va copleşi, precum prima-dată-văzutul, neimaginabilul. Dimpotrivă, Europa o purtam în mine. Am fost unul dintre aceia care din întîmplarea situării lui socio-culturale, antropologice, născut într-o familie cosmopolită, crescut într-un mediu cultural deschis spre universal (acestea sînt privilegii, recunosc, sau excepţii, pe care nu poţi să ţi le asumi), liber faţă de anumite constrîngeri materiale care leagă pe om de pămînt (deşi eram foarte tînăr la epoca aceea), în condiţiile acestea, mă duceam spre Europa ca cineva care s’y trouvait déjà. Cunoşteam mai bine pe Rimbaud decît pe Coşbuc sau Alecsandri, care mă făceau să rîd, iertaţi-mă. Nu pot spune acelaşi lucru despre Barbu. Blaga…hm…hm…hm… Cînd eram foarte tînăr am citit Poemele luminii, ca orice copil, aveam 12 ani cred, eram în Ardeal, unde Blaga era zeul lor, care, la prima lectură mi s-au părut foarte frumoase, apoi, cînd le-am recitit, m-au dezamăgit.

Deci Europa o aveam în mine. Singurul domeniu în care am sacrificat diferenţe dramatice între mine şi Europa… Mi-aduc aminte, la Zűrich, unde trebuia să aştept avionul pentru Geneva (o linie internă, cam 20 de minute cu avionul), aveam o oră de aşteptare, m-am dus la restaurant şi am cerut o ceaşcă de ciocolată, ca să salut societatea abundenţei. Veneam din sărăcie, unde nu mai băusem ciocolată de nu ştiu cînd, din copilărie. Am luat o ceaşcă de ciocolată, dar am lăsat-o pe trei sferturi plină. Nu m-a impresionat.

Aş vrea, ca să situez lucrurile (şi poate ca un fel de sens exemplar, cu valoare de simbol), să nu omit că această primă intrare în Europa, primii paşi pe itinerarii europene, cu totul inedite pentru mine, care veneam dintr-o lume care fusese închisă masiv şi brutal, îi făceam avînd ca referinţă tradiţia creştină, biserica. Eram destul de la curent cu ce se întîmpla în lumea creştină occidentală, nu reduceam, cum fac azi unii ortodocşi, creştinismul la ortodoxia noastră autohtonă, cu daci, cu iz de iie şi altiţe. Eram impresionat de toată mişcarea culturală a Occidentului creştin: catolici, protestanţi şi cîţiva ortodocşi ruşi, care erau în Occident la epoca aceea. Marea pleiadă a ruşilor, începînd cu Bulgakov, care murise în ’40…

– Evdochimov…

– Evdochimov era un mediocru. Fuseseră Lossky, Berdiaev. Berdiaev spunea despre Evdochimov (mi-a spus-o chiar cumnata lui, cînd m-am dus la Meudon, lîngă Paris, să-i văd casa. Mai trăia încă, bătrînă, cea care fusese inspiratoarea lui, Egeria lui, sora soţiei lui): „Îl vezi pe tînărul acesta? E mai preocupat de el însuşi decît de adevăr!”

Pe Lossky l-am cunoscut, mă trimisese la el părintele Benedict, care îl cunoscuse. Erau legături care se făceau pe acest tărîm, în duh. Aşa i-am cunoscut imediat pe marii dominicani ai epocii aceleia: părintele Chenu, despre care Gilson spunea: „Un Chenu se naşte o dată la o sută de ani!” Mare medievist! Pe Père Dumont, care m-a invitat chiar să stau la el, la Paris, la Institutul Ecumenic, unde am stat 10 zile. El m-a pus în legătură cu alţii. Era un profesor de teologie şi scriitor catolic foarte important la epoca aceea. Îl chema Louis Bouyer. (Andrei Pleşu îmi spunea într-o zi că l-a citit.)

Într-o zi, părintele Dumont ne-a invitat la el la masă. Stătea nu departe de Auteuil. V-o spun ca anecdotă exemplară. Eu eram foarte tînăr şi veneam dintr-o lume… Dar nu mă regăseam într-o lume străină (vorbeam franceza, unii chiar se mirau că se poate vorbi o asemenea franceză la noi; vorbeam engleza, germana o vorbeam de mic, italiana nu mai vorbim… Aceasta e o singularitate pe care trebuie să ţi-o apropriezi ca pe o exclusivitate personală. S-a întîmplat aşa… Şi a avut o funcţiune: aceea de a-ţi permite intrarea în dincolo, în universal.) Cînd m-am dus în biroul părintelui Dumont, văd pe perete Melancolia lui Dűrer, pe care şi eu o aveam tot timpul în chiliile mele. N-am putut să mă abţin să nu exclam: „Tiens! Vous aussi! Iertaţi-mă, sînt indiscret, dar mă bucur s-o revăd aici, fiindcă am lăsat-o în chilia mea, unde o aveam întotdeauna.” După cum cred că ştiţi, Panofsky tocmai făcuse un studiu asupra Melancoliei, apărut la Londra, unde emisese ipoteza că era o criptogramă a Apocalipsei. Şi am intrat într-o discuţie cu ei ca şi cum am fi fost prieteni dintotdeauna. Apoi, la masă – enfin, masă civilizată, franceză – o discuţie înlăuntrul aceleiaşi familii de spirite şi înlăuntrul aceleiaşi viziuni grave, solemne, articulate, asupra lumii. Iată de ce, spre deosebire de mulţi alţii, pe care i-aţi numit, precum Eliade, nu am avut rupturi. Îmi aduc aminte că Eliade a venit să mă vadă, acolo unde eram. Era foarte simplu şi modest Eliade. Şi fricos. Îi era grozav de frică să vorbească de trecutul lui. Maica Alexandra, prinţesa Ileana, care îl cunoştea de cînd fusese preşedintele A.S.C.R., şi care îl cunoştea bine, spunea: „Vai, dar e un fricos Mircea, e un fricos! Să nu vorbeşti în faţa lui de legionari, de naţionalism!” Dar era foarte simpatic şi foarte cald. Eu l-am iubit mult. Nu l-am văzut prea des, pentru că eram foarte deosebiţi.

– Aţi bănuit vreodată că a avut un insucces teribil în India? Alături de alţii, şi eu suspectez un clivaj în psihicul lui…

– Da şi nu! Écoutez! Am mai auzit de lucrurile astea. Aicea, nu în străinătate. Şi nu de la el, deloc! Daţi-mi voie, fiindcă mă întrebaţi, să mai adaug ceva. Cu riscul de a mă înşela, cu titlul de ipoteză, dar şi cu oarecare încredere, cred că e mai curînd un clişeu romantico-cultural care i s-a aplicat.

– Eu voiam să spun că acolo ar fi înţeles Eliade că nu are chemarea, că nu are vocaţie.

– Daţi-mi voie să vă spun un lucru pe care l-am putut verifica şi de la el, indirect, dar şi prin alţii din generaţia lui Nae Ionescu. Eu nu cred că fiind aicea chiar, el să fi avut o adevărată înclinaţie, să zicem metafizică, în sensul prim al cuvîntului, „aceea ce trece dincolo”, nu în sensul livresc. La un moment dat, înlăuntrul unei, hai să-i zicem, zone de penumbră, între ortodoxia aşa cum o trăiau ei şi mai ales aşa cum îi făcea s-o descopere profesorul lor iubit, Nae Ionescu, şi cultură apare o unitate. Nae Ionescu nici el personal nu se priva de nimic. (Biserica, precum şi creştinismul, nu e o morală. Îţi spune ce s-ar cuveni să faci, dar nu e un jandarm. Altfel ar fi o nenorocire cu credinţa şi cu biserica aceea!) Nae Ionescu îşi dădea seama de firea, de chipul fiecăruia. Şi ştia că el însuşi a avut o mulţime de gesturi care arătau că nu putea să urmeze riguros la un moment dat morala. Prin asta nu se îndepărta, regăsea, fără să ştie, ceea ce spune Augustin în asemenea cazuri: „Doamne, şi păcatul mă apropie de tine, în loc să mă îndepărteze!” Păcatul sapă în tine o rană, în care te poţi adînci ca să renaşti.

Deci, pe de o parte era această orodoxie cu nimbul ei naeionescian. Un versant. Pe de altă parte, toată generaţia lui Eliade a descoperit într-un fel excepţional, datorită profesorului lor, cultura. Cultura. Pînă la angajamentul socio-politic. Cultura nu mai era pur şi simplu o îndeletnicire sau un spaţiu delimitat de alte spaţii similare – politicul etc. Ei înţelegeau cultura ca pe o modalitate, ca pe un stil total al existenţei şi al fiinţei personale, care se simţea prin cultură şi din cauza culturii într-un fel de obligaţie de a se pronunţa despre ansamblul existenţei şi al sensului vieţii. (Eu nu prea vorbesc despre lucrurile acestea pentru că nu fac parte – dacă aş fi făcut parte aş fi scris, aş fi vorbit – dintre „intelectualii români”. Am avut un alt destin şi nu-l pot schimba. Dar nu sînt absent, de cînd i-am cunoscut pe noii mei prieteni de aici, venind direct din India (unde eram din nou), ca să revăd România¹. Aici sînt singur, ca şi cînd aş fi într-o ţară străină, despre care nu ştiu nimic: stau la mine, lucrez, mă întîlnesc cu cîteva persoane cu care cred că pot schimba şi preschimba mai întîi cîteva cuvinte, apoi şi altceva…) Aici sînt răspicat: Eliade ar fi avut poate la început (cum o spune şi Mircea Vulcănescu în cartea lui despre Nae Ionescu) fiorul, dorul, presimţirea aspiraţiilor meta-fizice. Se pare că la prima întîlnire cu Nae Ionescu i-ar fi spus: „Domnule profesor, am grave preocupări metafizice!” Iar profesorul i-a spus (zice Vulcănescu): „Bea!” Excelent! Un koan japonez: să te rupi, să te disloci. Apoi a intrat în alt tip de conversaţie cu el. Dar Eliade nu a avut sensibilitatea metafizică. „Sensibilitate metafizică” e un termen tehnic, de fapt un oximoron. „Meta-” – dincolo de fizic. Eh bien, tocmai de-aceea. Cînd intri într-adevăr în metafizică nu ca proiecţie intelectuală, nu ca analogie livrescă, ci ca realitate a ei înainte de a fi a ta, ţi se deschide în tine o sensibilitate, o capacitate de a sesiza şi de a intui realul…

– Ştiţi că Nicu Steinhardt a spus exact acelaşi lucru despre Eliade, a intuit aceeaşi absenţă?

– Nu ştiam, nu mi-am făcut din analiza lui Eliade o preocupare. Dar am vorbit destul cu el ca să-mi dau seama². Decanul lui de la Chicago, cel care l-a adus şi l-a făcut profesor, mă cunoscuse la Roma, la Conciliul Vaticanului, unde eu eram reprezentantul Patriarhului Athenagoras. M-a invitat la Chicago ca să fiu profesor. Şi Eliade a insistat. M-am dus şi mi-am dat seama că pierd timpul. Să fii profesor înseamnă ce? Cînd înainte eşti altceva. Pentru unul care ar vrea să ajungă acolo o…

– Ar fi extraordinar… Rămăsesem la plecarea lui Eliade în India.

– O spune şi Vulcănescu: el a plecat în India sub impulsul lui Nae Ionescu, care i-a spus (cu accentul românesc de rigoare): „Mă, să te duci tu în Europa – nu! Ăia sînt materialişti, pozitivişti. În Orient ai altă tradiţie ontologică, a lui Dumnezeu care decide el, nu ideologia pozitivistă a Occidentului.” Şi l-a trimis în India ca să nu-l trimită în Occident. Dar el s-a dus în India fără sensibilitate metafizică, dar nu dintr-o responsabilitate culpabilizantă, ci dintr-o deficienţă de fapt. Fără sensibilitate metafizică, filtrată printr-o cunoaştere prealabilă, pe care el nu o avea. (Ar fi foarte interesant de făcut o analiză spectrografică a separaţiei culturale ca adolescent, pînă cînd l-a întîlnit pe Nae Ionescu.) Deficienţa în acest context, deloc culpabilă, normală, e a unei Vor-Verstehen (vorbesc ca Heidegger), o pre-înţelegere, de tip să-i zicem metafizic. Aceasta nu a avut-o nici în cadrul tradiţiei lui proprii, de care ţinea, dar pe care o reducea, ca toată generaţia lui, la nişte utilităţi, la nişte funcţionalităţi de tip socio-culturalo-politic. Nu putea să ştie că există un Grigore Palamas, un Maxim Mărturisitorul, că liturghia ortodoxă e altceva decît bolmojeala preoţilor sau pietismul femeii bătrîne care se duce să mîngîie icoana. Iar noi sîntem civilizaţi!

O paranteză. Mi-a povestit Sandu Tudor, era prin ’30, se ducea undeva cu automobilul: „Am ajuns într-un sat nenorocit, m-am dus la biserică, am găsit acolo un preot beat, desfigurat, care slujea într-o bisericuţă părăginită, neîngrijită, avînd la strană, ca dascăl, pe fiul lui nelegitim, Doamne, se ruga Sandu Tudor, dacă Tu accepţi umilinţa aceasta, desigur că ea nu e fără sens!” Lucrul acesta mi l-a spus foarte puternic, dintru început, şi îi sînt recunoscător, fiindcă era marele corectiv adus proiecţiilor imaginare, lirice şi mitologice asupra ortodoxiei, pe care putea să le aibă un tînăr care îşi începea itinerariul lui de descoperire şi trăire.

Într-o zi, la Antim, era cred sfîrşitul lui ianuarie, se citeşte la un moment dat al oficiului divin Sinaxarul, Vieţile Sfinţilor. (Fiecare zi are o comemorare. Ai un mare sfînt al zilei şi ai vreo 4-5-6 sfinţi zişi „la zăceală”, şi care sînt uneori mai interesanţi în viaţa lor decît sfîntul principal.) Şi aud în biserică: în ziua aceasta se face pomenirea părintelui nostru, Iacob Sihastrul, care a trăit în Siria, prin veacul al IV-lea şi care a avut în viaţa lui darul vindecării prin minuni. Într-o zi, guvernatorul provinciei bizantine din apropiere, care avea o fiică „îndrăcită”, probabil epileptică, tînără, de 16 ani, vine cu alai ca să se roage. Aceea se roagă cîteva zile şi e vindecată. Mare bucurie, încîntare! Guvernatorul crede că ar fi bine s-o mai lase acolo cîteva zile, pentru rugăciuni. El se întoarce cu alaiul şi lasă acolo numai pe fratele mai mic al acestei fete, împreună cu ea. Dar diavolul – pulsiunea libidinală – îl ispiteşte pe Iacob. (Toate acestea se citeau în biserică.) Într-o noapte, Iacob o siluieşte pe fată. Iacob, făcătorul de minuni. Iar după ce o siluieşte, se trezeşte: Ce-am făcut, mon Dieu? Şi ce face? O ucide! Dar rămăsese fratele. Şi îl ucide şi pe el. Şi acum ce mai pot eu să fac? Să fug. Şi fuge în lume. Să mă omor, să nu mă omor? Dar eu ştiu că în faţa lui Dumnezeu nu există păcat care să copleşească, fiindcă atunci păcatul ar fi mai tare decît mila lui Dumnezeu. Atunci mă încredinţez lui Dumnezeu, mă arunc înaintea lui, să mă omoare! Şi se duce în pustie şi zice: Aici voi sta pînă cînd va voi Dumnezeu. Mănîncă ce găseşte pe-acolo, ca omul care se pregătea să moară. După ani de zile, vine pe-acolo o mare secetă. Iar episcopul oraşului Apumea, care era mai apropiat, are într-o noapte un vis: Dacă vrei să înceteze seceta, să te duci în cutare loc în pustie – e greu, dar poţi să ajungi – şi acolo vei găsi pe robul meu Iacob. Să-i spui că vii să-l rogi pe el să se roage. Acesta e semnul că l-am iertat. Iacob se roagă şi ploaia începe să cadă. E încredinţat că a fost iertat.

Eu, cînd am auzit aceasta, tînăr fiind, mi-am spus: Mon Dieu, aceasta e adevărata biserică! Să auzi aşa ceva spus pe şleau – iertaţi-mi cuvîntul vulgar – în biserică, în timpul slujbei, şi să ştii că acesta e conţinutul ne-măsluit al cuvîntului omenesc despre condiţia omenească: da, un călugăr a violat o biată fată, şi să nu-ţi fie frică să spui asta în faţa lui Dumnezeu, în biserică! Eram într-un fel de exaltare!

Cînd am fost în India, mai tîrziu, am luat contact cu persoane ce ţineau de tradiţia hindusă³ adevărată, nu cea de bîlciuri, şi care aveau aceeaşi gravitate de fond, de adîncime, pe care o găseam şi în tradiţia vie a ortodoxiei. În întîlnirea cu – de data aceasta – doctrina, forma intelectuală a tradiţiei (fac de la început distincţia între tratamentul – în sensul folosit în limbajul de ordinator, text processing – tradiţiei intelectuale indiene şi tratamentul ei cultural, pe care îl practică azi mulţi indieni mediocri, care încearcă să imite limbajul şi categoriile occidentale, dar nu realizează în fond decît o inadecuare), Mircea Eliade (am înţeles asta din multe discuţii cu el) era un om care se arăta dintru început preocupat şi chiar tenu, ţinut, reţinut, de cultură. Cultura în sens major occidental, dar nu în sensul de dincolo de major, pe care unii occidentali îl au. Dar el nu-l avea. Şi, dacă îl încolţeai, nici nu o pretindea⁴. Pentru că, pînă la urmă, pentru el aceste trei căi existau:

Sau iei calea sfinţeniei (pentru Nae Ionescu sfinţenia era un tip delimitat, cu asceză etc., adică exact ceea ce nu este. Sfinţenia este o teofanie care poate fi dăruită şi celui care a siluit o fată, şi celui care a trăit în abstinenţă toată viaţa, şi sfintei prostituate Maria Egipteanca. El rămăsese la sfinţenie în tipare ciudat de anacronice şi de mărunte, nu trecuse prin chiar critica culturală occidentală a categoriilor.); sau iei calea acţiunii: să fii general, industriaş, politician; sau iei cea de a treia cale, cea mai extraordinară, a culturii. (Aici cred că şi Noica era cam de aceeaşi părere, ca şi alţii din generaţia lui Nae Ionescu). Repet: Mircea Eliade nu a avut o ruptură, sau o criză, sau o cădere, sau o dezamăgire. Nu a fost respins în India, pur şi simplu nu s-a dus dincolo de ceea ce putea el să atingă, şi care era definit cultural dintru început şi pînă la sfîrşit. Ceea ce i-a permis lui Maitrey Dasgupta să spună despre el: „Credeam că voi întîlni pe cineva preocupat de spirit şi am întîlnit somebody playing a VIP”, pe cineva care făcea pe importantul. O spun fără să-l judec sau să-l condamn. Eu cred că e un clişeu proiectat asupra lui, pe care nu el a vrut să-l propună. Nu se poate spune despre el că acolo n-a izbutit, pentru că el nu percepea lucrurile decît cultural, avînd India drept obiect sau conţinut.

A avut şi norocul personal să vină în India la un moment potrivit. El era între literatură şi savoir, ştiinţă. De asta avea nevoie Europa şi asta l-a ajutat în momentul acela. La el se va simţi întotdeauna ceva literar, indiferent ce tip de cercetare va face. Aceasta le plăcea francezilor, dar pînă la urmă astăzi nu mai e aşa de apreciat. De pildă, un Dumézil sau un Benveniste sînt azi mult mai cercetaţi.

– Aş dori să ne oprim puţin şi la experienţa dumneavoastră în India. Cît aţi stat?

– Am stat trei ani. A fost o perioadă absolut excepţională. Era perioada în care India devenise de puţin timp independentă şi încă nu intrase în vîrtejul, care avea să vină peste vreo zece ani, al pseudomodernizării tapajoase, zgomotoase, vulgare, în care am găsit-o acum de curînd, cînd am fost ultima dată, în ’91. .. Încîntătoare! Prelungea cu ceea ce trebuie ceea ce moştenise de la britanici – ordine poliţienească, curăţenie (în fine, cît se putea). Am trăit într-un loc încîntător, la Benares. Mi-aduc aminte de serile cu muson, sau cînd, după muson, înflorea palakşa – arborele flamboaiant, cu flori roşii. Acolo mi-am dat seama că adevăratul loc al florii e pe arbore, nu pe pămînt. Iată şi trandafirul, care e floarea supremă, creşte ca un arbust. Trăiam la Benares într-o încîntare permanentă. Mă duceam adesea să vizitez Sarnath, Parcul Gazelelor, locul unde şi-a început Buddha predicile şi unde avea să vină Dalai Lama la 5 februarie ’59, cînd s-a retras din Tibet. A venit în chip neaşteptat, Nehru trimisese aghiotanţi ca să-l aducă la Delhi, dar el a vrut să vină întîi la Sarnath, unde şi-a început Buddha predicile. (Am şi scris despre asta, chiar Eliade mi-a trimis o scrisoare spunîndu-mi: Ce interesant articol aţi scris! Pot să-l arăt şi altora? Eu scrisesem sub pseudonim, cum făceam adesea – „Un moine orthodoxe”.) Cînd plecasem din România, citisem că vor fi 14 Dalai Lama, că al cincisprezecelea nu va mai fi, pentru că vor veni chinezii şi va fi începutul sfîrşitului. El era al paisprezecelea. Spunea: „Am avut impresia că roata se opreşte.” El venise aici, unde începuse Buddha, ca să repună în mişcare roata lumii, roata cauzalităţii.

N-am să spun mai mult despre asta, altă dată poate. Pot să spun că am trăit pe trei planuri: pe un plan exterior – cel al încîntării şi al legăturilor intelectuale cu străinii de calitate care erau în Universittea Hindusă din Benares; al doilea plan era cel al lucrului personal; iar al treilea era cel al ne-manifestatului, al de-ne-spusului care le orînduia pe celelalte două – dincolo sau dincoace – de planul sintetic. Acolo se pot întâmpla experienţe limită.

– Aţi avut astfel de experienţe?

– Acestea nu se pot spune. Dacă vorbeşti despre ele ajungi într-un fel ca Eliade, care spunea că a stat şase luni la Rishikesh. Sandu Tudor i-a scris chiar o scrisoare: „Dragă Eliade, dar tu ai stat chiar şase luni la Rishikesh?!” Aceasta spune multe…

– Au rămas foarte multe lucruri nespuse din foarte interesanta dumneavoastră biografie de după întoarcerea din India.

– Écoutez, biografia mea n-are importanţă. Biografia e lucrul cel mai nesemnificativ. L’illusion biographique…

– Aţi trăit experienţe fundamentale, atît în sensul oriental, cît şi în cel occidental…

– Sigur că da. Am avut nişte şanse. Cînd m-am întors în ’60 în Occident, erau atîtea lucruri care m-au reţinut: începuse marea perioadă a ecumenismului, cu Papa Ioan al XXIII-lea şi Patriarhul Athenagoras al Constantinopolului. Eu am făcut legătura între ei, iar mai tîrziu am realizat întîlnirea de la Ierusalim între Papa Paul al VI-lea, care i-a succedat lui Ioan, şi Patriarhul Athenagoras. Pe urmă, la Conciliul Vatican II, care a fost un moment mare, am fost reprezentantul personal al Patriarhului. Dar în ce mă priveşte, aceste lucruri nu trebuie spuse, pentru că acest gen de biografie nu e destinată scrierii ei istorice sau sociologice. Cînd trăieşti într-un spaţiu cu alt tip de temporalitate decît acela cuantificabil, înscris în datele obişnuite, te găseşti într-un eon. E altceva.

În al doilea rînd, am fost solicitat dintru început, din anii ’60, să particip prin studii la cîteva curente ale culturii occidentale, precum filosofia, filosofia religiei, să zicem filosofie în sensul complex al cuvîntului, filosofia ştiinţei. Sînt membru al unei academii internaţionale, singura academie de acest tip de altfel, de la Bruxelles (unde e şi sediul Europei): Académie des Sciences Réligieuses et Académie de la Philosophie des Sciences (Heisenberg a fost ultimul nostru preşedinte). Acolo l-am cunoscut pe Prigogine, care tocmai primise Premiul Nobel. La şedinţa imediat următoare, pe care am avut-o la New York, eu am intrat în discuţie cu el pe problema determinismului, a negantropiei. La urmă a venit la mine şi mi-a spus: „Iertaţi-mă, am înţeles că dumnevoastră sînteţi arhiepiscop ortodox…” I-am spus: „Nu chiar”. Cei pe care îi întrebase, după discuţia noastră, îi spuseseră arhimandrit, iar el înţelesese arhiepiscop. Şi a continuat: „Cum e cu putinţă ca un arhiepiscop ortodox să se ocupe de astfel de lucruri?”

Al treilea drum, pentru mine preţios, care a durat pînă în ’89, a fost şederea mea îndelungată în Orientul Mijlociu, la Beirut, unde eram profesor universitar, la Universitatea Franceză şi Americană (cea mai mare din afara Statelor Unite) de acolo. Locuiam alternativ în Occident şi la Beirut. Am trăit şi războiul, în mare parte. E o mare experienţă, niciodată n-am refuzat stările ultime, înainte de moarte…

Dar închidem această uriaşă paranteză şi aş vrea să revin la întrebările dumneavoastră.

*

– Domnule Andrei Scrima, voi avea laşitatea de a mă ascunde după citate. Vă propun să comentaţi, oricît de rapid, două afirmaţii ale lui Anton Dumitriu:

„În toate timpurile şi în toate locurile, cu excepţia Occidentului modern, a existat un ideal de perfecţiune umană, care era la capătul unui drum, calea către zei, dar care era în realitate calea către omul interior. Trebuie să repetăm că formularea lui, precum şi metodele de a ajunge la acest ideal de perfecţiune au aparţinut acelor timpuri revolute şi nu pot fi preluate în cadrul culturii europene. Aceste idei au fost definite în concordanţă cu un sistem de categorii şi de valori specifice.

Dar ele ne pot arăta un lucru foarte important, anume că acest ideal a existat întotdeauna şi că nu l-am pierdut. Cum ar putea să ne apară un astfel de ideal în timpul nostru? Noi am pierdut calea spre zei…” (Anton Dumitriu, Homo universalis, Editura Eminescu, 1990, p. 154)

„Asceza timpurilor moderne este cultura în sensul cel mai înalt. Asimilarea ei, practicarea ei ca ştiinţă deşteptătoare, în sensul lui Platon, poate fi, cum am spus, metoda de a tinde în timpul nostru la starea de perfecţiune umană într-o civilizaţie armonic organizată. Dacă ţinem seama de originea greacă a termenului áskesis, care înseamnă chiar „exerciţiu, practică”, „exerciţiu gimnastic”, „fel de viaţă al atleţilor”, atunci omul cult de astăzi se prezintă ca un atlet al culturii, în măsura în care el este cu adevărat un om cult. Dar forţa lui va fi mult mai puternică, fiind aceea a spiritului care se luptă pentru umanizarea omului. El va deveni un om „deşteptat” în momentul cînd îşi va pune, cu ajutorul tuturor valorilot umane pe care le posedă, problema lui însuşi, dînd prin aceasta un sens şi o explicaţie lumii fenomenale. Omul îşi va da seama atunci că el este „homo universalis”, cu o responsabilitate faţă de om şi de umanitate, fiindcă el vine prin omenire şi îi aparţine prin destin.

El capătă o personalitate numai în momentul cînd a înţeles că trebuie să se depăşească pe sine. Depăşirea înseamnă o luare de contact cu principiul universal şi acesta nu este decît un contact cu eternitatea.” (Homo universalis, p. 212)

– Bine spus, dar nu suficient. „Noi am pierdut calea spre zei” devine aproape un truism. (Iertaţi-mă, n-o spun fără respect.) Analizele culturale (cultura ca asceză, pierderea transcendenţei) sînt încă tributare unor tipuri, unor forme de cultură şi de limbaj care azi nu mai sînt suficiente, sau care au fost înglobate în alte forme de exprimare, care au venit după aceea. Este dificultatea cu care are de luptat astăzi omul de cultură; e aşa de rapidă de la un timp încoace transformarea, metamorfoza categoriilor de referinţă fundamentală, încît sau trebuie să te ţii gîfîind după ele, sau trebuie să ai tu o viziune oarecum liberă, mai cuprinzătoare şi mai liberă decît ele.

Cît despre faptul că Occidentul modern a pierdut idealul de perfecţiune umană, acesta este un lucru care în sine devine problematic: faptul că Occidentul trebuie să meargă pînă la capătul drumului lui de abandon. „Verlassenheit”,„Eisemkeit”, singurătatea metafizică, nu e moartea lui Dumnezeu. Cum ştiţi, există nişte abandonuri voite şi ascetice din partea lui Dumnezeu, care te lasă singur, te abandonează, se depărtează de tine. Unii nu înţeleg. Cînd îi vezi pe bieţii, scumpii noştri creştini ortodocşi oficiali de astăzi – „şi dă-i… şi luptă, şi dă-i… şi luptă”, ca să mă exprim ca în Caragiale, că biserica noastră, a părinţilor şi a strămoşilor… şi neamul nostru care e cel mai mare şi cel mai tare, că noi sîntem creştini înainte de Cristos şi aşa mai departe, îţi spui că e ceva prea jos omenesc, menschlich, hei zu menschlich. Aceasta spune că nu se înţelege şi nu se trăieşte propria parte de revelaţie, venită de la Dumnezeu, care nu e uşor de acceptat, dar pe care nu o poţi măslui, nu o poţi mistifica vorbind de strămoşi, de românism etc.

Cultura occidentală sau modernă, de care vorbea Anton Dumitriu în 1984, nu mai vorbesc de cea din anii ’50, cînd a apărut Orient şi Occident, nu mai e aceea pe care Occidentul o trăieşte astăzi. Occidentul este el însuşi într-o, hai să spunem, degradare culturală… a culturii. Se continuă această degradare, care nu se manifestă la nivelul a ceea ce este vizibil, eficace, serios, ci la nivelul sensibilităţii de adîncime şi de înălţime, care făcea cultura Occidentului pînă prin ’39 sau chiar şi după aceea. Astăzi aşa ceva nu mai are loc; cultura a devenit o anexă a economiei (trec peste lucruri cam rapid, nu trebuie să mă luaţi chiar à la lettre). Cultura în secolul al XIX-lea era aspiraţia spre libertate, spre universal-frăţietate etc. Astăzi, dacă ar fi să încercăm să definim, să reţinem, să captăm elementul anglobant şi dinamizant al Occidentului ar trebui să spunem că este economicul. Cultura e resorbită de economic.

În Occident sînt în legătură cu atîţia oameni de cultură autentică, aceştia sînt nişte „disidenţi” ai Occidentului, nu se mai simt bine în Occident.

– Credeţi că s-ar simţi bine în alt loc pe pămînt?

– Dificil de spus. Pe unii dintre ei îi văd simţindu-se bine chiar pe unde s-au dus: într-un colţ din Italia, într-un colţ din Spania, din Franţa de sud, construindu-şi un fel de spaţiu personal, pe cît se poate de apărat, un spaţiu al libertăţii lor şi al felului lor de a crea.

– Nu credeţi că a început să devină o condiţie a regăsirii naturii tale autentic umane izolarea de ceea ce e în jur?

– Pentru cîţiva – da. Pentru cîţiva. Nu pot să generalizez. E un scrupul ştiinţific, care vine din ştiinţele exacte: nu pot spune că un lucru are valoare universală dacă el reprezintă extensiunea unei sume de experienţe, de cazuri particulare. Ar fi o discrepanţă. Dar dacă nu o spui, iarăşi nu e bine; trebuie s-o spui, dar cu toate nuanţele. S-ar putea spune că se merge spre un fel de selecţie, nu zic elitară, o separare a apelor: cîţiva revin pe un teren ferm, izolat poate, dar ferm, iar alţii sînt prinşi de curent.

– Voiam pur şi simplu să spun că noi avem experienţa spaţiului de izolare. După ce am stat atîţia ani separaţi de cultura lumii, faptul că ne putem crea un spaţiu de izolare, în care să întreţinem cel puţin iluzia că avem acces la valorile fundamentale – cele atemporale – a fost singurul mod de supravieţuire.

– Spaţiul acesta de izolare a fost extrem de preţios. El a salvat libertatea. Şi eu am trăit astfel pînă în ’56. Veneau sporadic cărţi, reviste; făceam liste de citire, le copiam. Dar în acest fel selecţionai, reţineai ceea ce era serios. M-am întîlnit, în ’85 cred, la Műnchen, cu un astrofizician rus, Kronid Luborski, care tocmai ieşise din lagăr şi organiza în Occident ajutoare pentru ai lui (începea totuşi deschiderea rusă) şi care mi-a spus: „Dar ce e cu Occidentul acesta? Oamenii nu cunosc poeţi (oamenii de o anumită calitate culturală)… Cînd te întîlneşti cu ei şi vorbeşti de un pictor, de un poet, de un poem vechi, ca Iliada, ei nu ştiu nimic, nu cunosc. La noi – acestea erau viaţa noastră.”

Vorbeam cu Patapievici, cu Radu Bercea, care descoperă ei înşişi, cînd se întîlnesc acum cu Occidentul, că savanţii aceştia, care devin din ce în ce mai tehnicieni (cu seriozitate, cu computere, cu tot ce vrei), nu mai au o viziune. Or, cultura e departe de a aduce asceza de care vorbeşte Anton Dumitriu, ca eventuală cale de salvare spre dimineţile ce aşteaptă la capătul Abendlandes, al Apusului, al Occidentului. Ea are misiunea de a precipita, de a agrava lucrurile. Cei care se eliberează şi care vor fi probabil chemaţi, dacă va veni o oră să o recunoască, să o salute, să o celebreze, sînt cei puţini, fireşte, care se reîntîlnesc în spaţiile de libertate, de fertilitate şi de semnificaţie interioară.

________________________