Eram întreg al vieţii mele fiu
În lacuri de-acalmie, în tempeste,
Nu părăseam speranţa, sfânt-umană.
Pluteam pe-o navă-n depărtări celeste,
Ca albatroşii,-n zbor fără prihană.
Şi doar ERAM în zilele acele,
Când totul era demn de-a fi trăit
Şi-o coerenţă se citea în stele,
Părând a ne-orienta la nesfârşit…
Abatorul
Atârnă-n cosmos cărnurile-n sânge
Și barda taie-n corpuri purpurii.
E-o frenezie-a hranei, și nu plânge,
Și n-are niciun sens pe-aici să vii.
Așteaptă,-n lanțuri vitele-astea blânde,
Să vină nu-știu-cine să la ia
Și să le ducă, nu știu ele când e
Sorocul hotărât de-un nimenea.
Poporu-i abatoru`,-nfometat.
Lovesc cu târnăcoape ascuțite
În cranii. Trupuri cad cu zgomot plat
Și-ncepe simfonia de cuțite.
Că viața-i un război copleșitor.
O vânătoare-n țarc, și nu ne pasă.
Căci dincolo de-acest cumplit omor
Avem confortul cărnii de acasă…
De rădăcini ne prindem
Ascult trecutu,-n suflet zvâcnind, fără ecou,
În sanctuarul plin de-o vrajă sfânt-senină,
Când muzica răsună-ntr-un fel sălbatic – nou
Şi fratele cel mare întârzie la cină.
Suntem fără prihană, suav nepăsători,
Copiii noştri, parcă-ntr-o lume mult mai bună;
Şi liniștea ne vine-n veșmânt flambat cu flori,
Când cornul de ivoriu al adormirii sună.
În jerbele sonore se stinge înc-un gând.
E lume-n jur, apasă culorile bombate.
Îţi ieşi din tine însuţi, c-un zâmbet alb, trăgând
Hectarul unei pajişti arzând pe jumătate.
Se clatină şi luna-n acest nebun popas.
Pădurea eterată în vechi văzduhuri suie.
De rădăcini ne prindem, în semn de bun rămas
Şi-n jur e-atâta vară…atâta câtă nu e.
Blues
Au mai apus ferestre și timp s-a mai sfârșit
În blues-ul vechi al nopții care ne va-nsoți.
Târziu pentru cuvinte e-n ceasul de grafit.
Lumini se-ntorc, submerse, prin vaste insomnii.
S-a-nchis petala șansei, elipse-au înghețat.
Un disc răstind un suflet de saxofon ascult.
Pe cer pâlpâie gânduri care s-au stins demult
Căzut pe autostradă-i un palmier uscat.
În blues-ul de rugină străbate-o notă rece.
Au mai apus ferestre și altele răsar.
Se-aude-n aer timpul care cu zgomot trece
Și mută ești, durere, în a cunoaște iar.
(San Francisco, 2009)
Revine dimineața
Revine dimineața precum un amplu dar
Și angrenajul firii se pune în mișcare.
Aș vrea să fiu mai tânăr, dinamic, necesar,
Când trufandaua zilei palpită de culoare.
Pornești, în zori, cu toate speranțele la drum,
Ai vrea să poți fi iarăși încrezător în semeni.
Trecutul îți dictează falsetul lui „acum” –
Să redevii același cu care vrei să semeni.
Să dai încă o șansă celui care „a fost”.
Nu-i prea târziu să pui de-o nouă primăvară?
Decepțiile toate mi le știu pe de rost
Iar când pornesc, cu patos, din nou încep să doară.
Pacea sufletească
O pace sufletească e-n crângul de amurg,
Când zodia speranței dizolvă calde stele.
De fosfor căprioare prin vaste liniști curg,
Înfiorând arama desișurilor grele.
Cascade vechi, de cetini, pe umeri blând îmi sună
Când trec prin cartea veche-a frunzișului intens.
Istorii fără sunet se-ascund sub gong de lună
Și-s arborii origini și creșterea lor – sens.
Silaba unui cântec mai pâlpâie-n izvor
Și lespezi încrustate de mușchi se mișcă straniu…
Pe câte-un vers, o rază scrie, țipând ușor
Și mă rănește-n zgomot de vânt pășind pe-un craniu…
E milenar văzduhul, albastru, fără glas.
Chiar păsările-uscate, prin alte evuri zboară.
E un miracol, totuși că înc-am mai rămas,
Cu toată astă lume ce încă mă-nconjoară…
Cei ce se duc
Cei ce se duc se tem s-o spună-n stradă.
Doar fâlfâie tăceri, ce-s din abis…
Ei lasă lumii viscolul puterii
De a spera și de a crede-n vis.
Cei ce se duc nu trec pe sub ferestre,
Să nu stârnească teama de-a trăi
Celor ce vin, cu zgomot și uimire,
Sperând să nu mai treacă prima zi.