Din cele trei microromane ale lui Marian Ilea, Casa Gorki, Vacek și Gravimetrul, formând un tot (tematic-stilistic) numit Grăsane făcând baie cu ușile larg deschise, voi alege (cam cum alegi o felie dintr-o lubeniță, ca să vezi dacă-i coaptă!) doar primul op.
Să fi avut oare dreptate Oscar (cel din Toba lui G. Grass), conchizând că „în lumea asta, singura iubire posibilă şi adevărată” ar fi coţopenirea?
Cel puţin asta încearcă să probeze (între altele) Casa din Piaţa Gorki, prezentându-ne, într-un „derapaj controlat între imaginar și real” (Mircea Mihăieș, pe copera a patra), mediul unui burg mineresc, Medio Monte, dintr-o periferie de Cacanie musiliană.
Înainte de a-şi asuma adevărata-i menire (aceea de bordel), numita Casă este spaţiul în care, odată intrat, cuplul de îndrăgostiţi Maximilian Schiller-Francisca Mittemberg va fi sortit morţii – pasămite, blestemul de-a fi îndrăznit să guste din fructul iubirii ideale, platonice –, nu înainte însă de-a lăsa în urmă un băiat, pe Paul…
Spre a nu ne încurca în trama aproape poliţistă a cărţii, trebuie precizat că este vorba, în esenţă, de destinele a două familii (Schlesak şi Mittemberg), pe parcursul a trei generaţii: temporalitatea lineară lipsind, fireşte, dintr-o tehnică narativă postmodernă.
Se pleacă, de pildă, de la generaţia de mijloc (Iosif Mittemberg, fratele numitei Francisca, bijutier cu faimă; Valdemar Schlesak, modest tâmplar şi meşter de sicrie); urmează un mic salt către părinţii lor (Ieronim Schlesak şi Iacob Mittemberg), pentru a da apoi un relief şi mai accentuat poveştii celor mai tineri (Paul Mittemberg şi Barbara Schlesak), care şi săvârşesc joncţiunea dintre familii.
Ceea ce ţine însă personajele lipite unele de altele pare a fi „zeama cleioasă” a dudelor – „Întâi a fost dudul”, sună prima frază, parodic-biblică –, alias sperma cearceafului lipicios şi rece al unui vioi viol colectiv mineresc asupra Magdalenei Şteiger (al cărui rod va fi susnumita copilă Barbara), într-o enumerare la fel de băşcălios-veterotestamentară:
„După Crâncău Aurel a urmat artificierul Moisa Vasile. […] După Moisa Vasile a venit rândul lui Chivu Gheorghe – vagonetar. După Chivu Gheorghe a intrat, în baracă, Ilie Crăncău, vagonetar. După Ilie Crăncău a urmat din nou minerul Crâncău Aurel, peste care a intrat ajutorul de miner Costan Laurenţiu.”
Violent act de geneză, schiţând şi primul punct de intersecţie dintre cele două familii: Frederica Eva Kuhn (viitoarea soţie a lui Iosif Mittemberg şi mamă adoptivă a lui Paul), care se afla cu Magdalena la cules de mure în pădure, scăpase de agresori luând-o la goană; iar Valdemar Schlesak, forţat fiind să participe – „Hai înăuntru şi foloseşte-ţi mădularul ca să-ţi astupăm gura” –, şi fapta petrecându-se „într-un fost grajd pentru caprele Societăţii Imperiale a Minelor” ce-i slujea de domiciliu, pe el va cădea măgăreaţa s-o ia de nevastă pe victimă!
Drept care va aduna în el atâta ură şi sete de răzbunare – agravate de felicitările în doi peri ale întregii comunităţi (în frunte cu însuşi judecătorul Silvio Budo), încununându-i fapta mă(t)reaţă, apoi de dispreţul „fiicei” Barbara („Mai bine nu te-ai fi născut, mai bine nu-mi erai tată, răule şi urâtule şi insuportabilule”) –, încât îşi va tortura moral, până la capăt, soţia-nesoţie şi va planta blestematul dud, ca pe pomniţu’-lu’-Adam, chiar „la intersecţia străzilor Malinovski şi Crişan”, profeţind că „zeama lipicioasă a dudelor […], la vremea ei, va invada centrul oraşului Medio-Monte”…
Profeţie la împlinirea căreia el însuşi va contribui din plin, corupând în „grădiniţa frobeliană” (loc de prostituţie educativă în aer liber), prin futere „pe la spate”, „ca lătrătorii”, „rezemat de ţâşnitoare”, tocmai pe „copiliţele” participanţilor la pomenitul viol, compromiţând astfel perpetuarea seminţiei minereşti…
În ce priveşte întâlnirea dintre principalii antieroi (Paul, rodul unei iubiri parcă nepământene; Barbara, născută dintr-un preauman act barbar), aceasta nu va face decât s-o repete ritualic, aproape f(r)ază cu f(r)ază, pe cea dintre Francisca şi Maximilian.
Cum, într-o atare lume scrântită, îndrăgostiţii sunt priviţi ca adevăraţii scrântiţi, proaspeţii însurăţei ar fi putut s-o sfârşească identic – dacă Paul n-ar fi primit de undeva (mai mult decât probabil de la realist-carnala & cărnoasa mătuşă-mamă-iniţiatoare sexuală Eva Mittemberg) capitala (deloc altruista…) sugestie de-a nu călca pragul Casei Morţii!
Casă unde romanţioasa Barbara îl va aştepta, în schimb, „o sută optzeci de zile” ca „virgo intacta”, cerând apoi divorţul – cum să înţeleagă ea că nu-i vorba de „impotenţă” (vezi raportul „medicilor matrimoniali”), ci de faptul că iubirea ucide dorinţa? – şi intrând, la rândul ei, pe făgaşul „curvăsăriei” normale…
Trebuiau să se despartă pentru a se putea reîntâlni la timpul şi locul potrivit, pregătiţi, metamorfozaţi, deveniţi abia atunci ei înşişi demni de urbea lor: Paul, iute scuturat de orice fărâmă de idealism la şcoala „vănii” din baia mătuşii Eva; Barbara, iniţiată cu brio de „perversul Winterhoffer” – în aşa măsură încât eleva îşi va întrece maestrul, devenit „un căţeluş tras de lesă” –, luându-l aproape cu sila „în afacere” la întemeierea bordelului din Piaţa Gorki, mândria și fala viitoare a oraşului Medio Monte.
(Într-o paranteză fie spus, Barbara va pune şi tuşa finală răzbunării paterne, dându-l în gât poliţiei – după ce-l trăsese de limbă ca o Dalilă expertă – pe capul răutăţilor Aurel Crâncău, împreună cu ciracii lui, pentru trafic de aur subtilizat din măruntaiele pământului, aşa precum furaseră şi cinstea mamei sale; ca să nu mai vorbim de deturnarea definitivă a „fetiţelor”…)
Toate bolunzâile astea se petrec pe fundalul social deja pomenit: un amestec de „Cacanie” musiliană şi „moft” caragialesc!
Personajul reprezentativ al comunităţii – consilier municipal şi director-adjunct al Societăţii Imperiale a Minelor – cumulează (paradoxal) un prenume de dictator, cel al „Incoruptibilului” Robespierre (Maximilian), şi un patronim de poet romantic (Schiller).
În calitatea celui dintâi, va instaura un autoritar „sistem” economico-administrativ – funcţionând, de altminteri, de-a-ndoaselea (ca mai toate prin partea locului), dublat fiind de o mai eficientă industrie la negru a untului şi a laptelui etc. –, involuntară apologie pe dos a „machiaverlâcului” de buzunar al românului de oriunde şi de totdeauna (inclusiv al regimului clientelar-mafiotic de după ‘89). Iar în pielea celui de-al doilea – în contradicţie atât cu lumea, cât şi cu propriu-i „sistem” –, el va comite hybris-ul deja ştiut al îndrăgostirii, autocondamnându-se la eliminarea fizică.
Mă-ntreb, în final, dacă se mai poate reproşa unui atare text delirant un anume anecdotism, pe ici, pe colo (mai ales în partea a doua).
Stilistic, prima parte atinge şi menţine o înaltă tensiune, pe care o vom mai regăsi în părțile a doua și a treia doar în unele pasaje savuroase, precum: „măcelăria cu violină” a lui Adam Csozberger; nastratinianul „edict” scornit de consilierul Trif; „Memoriul” aceluiaşi Csozberger; cele două zaftoşe pâri reciproce ale minerilor Lupşa şi Crâncău; „protestul” minerilor privaţi de mana financiară a „grădiniţei frobeliene” împotriva neloialei concurente Barbara…
Textul ăsta pute a moarte, a zeamă spermatică de dude, a nebunie şi a diablerie; şi, deopotrivă, a un soi de sinistră prosperitate, chiar de onorabilitate – într-un cuvânt, pute al dracului a viaţă! O lume narcisică şi burlescă, de caractere mici, fără umbră de grandoare, nici măcar în monstruozitate.
Aici, depravarea se vrea voioasă, omenoasă chiar, dătătoare de bună-vecinătate: te-ai crede, uneori, la cimpanzeii Bonobo, de n-ar fi la mijloc şi binecunoscutul interes ce poartă fesul (de-ar fi să pomenim doar reţelele de prostituţie infantilă din România de azi, extinse şi în Occident, al căror mecanism îl demontează Radu Aldulescu în Prorocii Ierusalismului).
Aici, singurele palide regrete şi vagi remuşcări se manifestă în sentimentalisme de tipul „pupat piaţa endependenţi” (vezi „domnul director general Popanager Keizer” & Co.): într-un cuvânt, o lume vecină cu cea din gogolienele Nevski Prospekt şi Jurnalul unui nebun…
Marian Ilea, Casa din Piaţa Gorki, în
Grăsane făcând baie cu ușile larg
deschise, București, Cartea Românească, 2017