„Picături de apă izvorând din crăpăturile stâncilor.
Aerul jilav al peșterii.”
(Yōko Ogawa, Parfum de gheață)
Ce-ar trebui, oare, să facă o tânără atunci când bărbatul pe care-l iubește se sinucide pe neașteptate, lăsând-o nu doar singură și neconsolată, ci și cu numeroase întrebări fără răspuns? Cum ar putea ea să-și trăiască până la capăt durerea, iar apoi să se împace cu situația și să încerce să-și găsească liniștea? Exact de la aceste premize pornește romanul scriitoarei japoneze Yōko Ogawa, intitulat Parfum de gheață. Căci Ryōko, protagonista, află, chiar a doua zi după ce aniversase primul an al relației pe care o avea cu Hiroyuki, că acesta a băut intenționat alcool etilic, în atelierul de parfumerie unde lucra. Rămasă literalmente împietrită la auzul teribilei vești, neputându-și explica de ce s-a întâmplat așa ceva și ce l-a determinat pe bărbatul delicat și frumos să recurgă la un astfel de gest, Ryōko se va confrunta, după ce ajunge la morgă, cu un alt șoc: acolo îl cunoaște pe Akira, fratele lui Hiroyuki, cel care îi spusese mereu că e singur pe lume, neavând surori sau frați, iar părinții murindu-i într-un accident, cu ani în urmă. Nu va mai fi, deci, o prea mare surpriză pentru ea să afle că și mama lui Hiroyuki trăiește, fiind îngrijită de însuși Akira, cel care păstra sporadic legătura cu fratele său. Mai mult chiar, mama celor doi a organizat acasă o cameră a trofeelor, un spațiu în care doar ea are voie să intre, pentru a lustrui și a contempla diplomele și cupele primite de Hiroyuki la numeroasele concursuri de matematică, unde fusese întotdeauna încununat cu premiul întâi…
De aici începe demersul lui Ryōko de reconstituire a trecutului iubitului său de-acum plecat dintre cei vii, dar, în egală măsură, încercarea ei – nu o dată disperată – de a pune cap la cap piesele unui complicat puzzle menit a recompune adevărul despre existența lui Hiroyuki, cel pe care fusese convinsă că-l cunoaște, dar despre care își dă seama, după ce el nu mai este, că nu știuse, în realitate, absolut nimic. Sigur că toate acestea reprezintă pentru Yōko Ogawa pretextul cel mai potrivit pentru a relua câteva dintre temele sale preferate, cunoscute, de altfel, foarte bine cititorilor încă din romane precum Poliția Memoriei (1994), Suspine tandre (1996) sau Profesorul și menajera (2003) – de la relația dintre identitate și alteritate la tensionata căutare de sine, și de la efectul pe care-l are trecerea timpului asupra oamenilor la consecințele uitării sau la rolul rememorării și al istorisirii în existența fiecărui individ. Apărută în anul 1998 și publicată nu de mult în limba română, la Editura Humanitas Fiction din București, în excelenta traducere semnată de Raluca Nicolae, cartea aceasta, de-a dreptul dureroasă în aparenta ei simplitate, vorbește, așadar, despre iubiri și singurătate, dar și despre secretele pe care, nu o dată, oamenii le păstrează, ezitând sau pur și simplu refuzând – ori neștiind cum – să le împărtășească, chiar și într-o relație de cuplu. Căci, departe de a fi doar un parfumier de mare viitor, așa cum l-a cunoscut Ryōko, Hiroyuki fusese un copil minune într-ale matematicii, un patinator artistic de talent, un pasionat al muzicii clasice și un suflet dedicat ajutorării celor aflați în nevoie. De ce nu a știut și ea toate astea? Fără să-și propună ca, prin Parfum de gheață să răspundă în vreun fel la această întrebare, Yōko Ogawa își provoacă, însă, cititorii să mediteze – profund și fără grabă – la tot ceea ce știu (ori, mai degrabă, cred că știu) despre ei înșiși și / sau despre cei pe care-i iubesc. Iar Hiroyuki devine, astfel, un remarcabil personaj absent, însă a cărui delicatețe, inteligență, talent și, finalmente, prezență abia presimțită se insinuează pretutindeni în acest roman și care, chiar dacă aparține trecutului protagonistei, își lasă amprenta, asemenea unui complicat model în filigran ori asemenea unei esențe rare, asupra tuturor faptelor și alegerilor din prezent ale acesteia. Iar cititorul rămâne fascinat de el, la fel cum Ryōko fusese fascinată de puritatea și evanescența parfumului pe care Hiroyuki îl crease doar pentru ea, pe care i-l dăruise la aniversarea de un an a iubirii lor și care se numește, deloc întâmplător, „Izvorul memoriei”…
Tulburător și deconcertant, în multe din paginile sale, la fel ca parfumurile cele mai bune, romanul lui Yōko Ogawa subliniază, subtextual, că sensul călătoriei pe care o întreprinde Ryōko nu se limitează nicidecum la încercarea de a elucida misterele din trecutul iubitului său, ci vizează mai ales nevoia de a păși prin locurile unde fusese el, de a privi măcar o parte din peisajele și lucrurile pe care le văzuse el, de a asculta sunete și de a respira miresme care însemnaseră ceva pentru el, altfel spus, de a se apropia, măcar în parte, de ceea ce simțise acesta în momente importante ale vieții lui – ale trecutului pe care ea nu-l cunoscuse. Iar în acest fel, de a reuși să-și trăiască doliul și de a se adânci în melancolia determinată de marea pierdere pe care o suferise. Pentru ca, după aceea, poate, să găsească și modalitatea de a reîncepe să trăiască.
Ryōko este jurnalistă, iar asta o ajută mult în procesul de căutare a adevărului pe care îl demarează, având, în unele momente, pasiunea pe care un bun reporter de investigație o are pentru cele mai delicate subiecte ce-i pot ieși în cale. Iar călătoria în care pornește tânăra – rămasă, de-acum, singură, – o conduce de la Tokyo, metropola unde locuiește și unde își trăise povestea de dragoste cu Hiroyuki, în localitatea natală a acestuia, pe țărmul Mării Interioare Seto, iar de aici la Praga, unde avusese loc cel din urmă concurs de matematică la care participase, cu cincisprezece ani în urmă, iubitul ei, pe atunci adolescent, cu puțin timp înainte de a-și părăsi definitiv casa și familia. Și, deși capitolele ce compun cartea par, la prima vedere, a conduce atenția cititorului în (prea) multe direcții, structura narațiunii e desăvârșită, Ogawa reușind, realmente, să alunece cu ușurință, la fel cum ar face-o un maestru într-ale patinajului artistic (așa cum fusese Hiroyuki), de la un plan la altul, trecând din trecut în prezent și de la Tokyo la Praga, de la cercetările solitare ale femeii îndoliate și până la expediția din capitala Cehiei, unde e însoțită de ciudatul dar îndatoritorul Jeniak, ghidul cu care reușește să se înțeleagă, deși acesta nu vorbește engleza și cu atât mai puțin japoneza, Parfum de gheață dobândind, pe alocuri, o calitatea caleidoscopică și având chiar un efect hipnotic la lectură. Cu atât mai mult cu cât, la un moment dat, în timpul șederii sale la Praga, Ryōko ajunge într-o stranie peșteră, unde întâlnește un și mai straniu păzitor al păunilor și stăpân al memoriei, care păstrează cu grijă, în recipiente asemănătoare celor aflate în atelierul de parfumerie al lui Hiroyuki, inimi de păuni învelite în smirnă… Ne aflăm, este clar, pe un tărâm miraculos, unde totul poate fi perceput la nivel senzorial, întunericul, picăturile de apă, vocile sau căldura, Ogawa punând în fața cititorului uimit un veritabil fragment baroc, impresionant în concentrarea sa simbolică, ce trimite, pe alocuri, și la atmosfera din celebra peliculă Labirintul lui Pan, regizată de Guillermo del Toro… În plus, așa cum îi spusese lui Ryōko însuși Hiroyuki, păunul e mesagerul zeului memoriei, astfel că momentul și întâlnirea respective au semnificații profunde, dezvăluind măcar o parte a marelui mister al vieții parfumierului, complet necunoscute până atunci lui Ryōko. Sigur că textul se transformă, în secvențele respective, în creație simbolică și de atmosferă, ritmul replicilor și al mișcărilor personajelor fiind desprinse parcă dintr-un vis (temă și strategie predilectă a prozei nipone încă din cele mai vechi timpuri), prin intermediul căruia protagonista va ajunge, finalmente, să intuiască unele adevăruri – în primul rând ale propriei existențe, chiar dacă nu atât menite să dezlege taina sinuciderii bărbatului iubit, cel care încercase ca în tot ceea ce făcuse să se apropie de perfecțiune, chiar și având deplina conștiință că nu va fi capabil să o atingă (cu atât mai puțin să o păstreze) vreodată. Fără concentrarea narativă din Profesorul și menajera (unde regăsim aceeași pasiune pentru matematică a personajului central) ori caracterul speculativ din Poliția Memoriei, romanul acesta are, nu o dată, profunzimea unui poem de largă respirație, reușind să trateze dintr-o perspectivă inedită nu doar marea temă a iubirii, ci și pe aceea a inadecvării unei naturi umane sensibile și excepțional înzestrate la lumea înconjurătoare. În egală măsură, Parfum de gheață se transformă într-o lucidă meditație cu privire la esența existenței umane, la semnificațiile temporalității și ale destinului omenesc: „În peștera asta, a zis paznicul, niciodată nu-i prea târziu. […] Totu-i dinainte stabilit. Ce ți-e dat să ți se întâmple ți se întâmplă oricum, fie că vrei, fie că nu. Și trebuie să-ți amintești. Memoria este un crâmpei din plămada noastră. […] Trecutul nu-i pierdut. Așa cum nimeni nu poate schimba ceva ce a fost dinainte stabilit, tot așa nimeni nu poate modela trecutul după bunul plac. Așa funcționează memoria, amintirile… chiar și după moartea noastră.”
Desfășurarea lentă a acțiunii și revelațiile parțiale pe care le au Akira sau Ryōko cu privire la trecutul existenței lui Hiroyuki mențin suspansul până la final, căci doar în cele câteva pagini ale Epilogului vor afla cei doi cu ce se ocupase tânărul care, sătul de nenumăratele concursuri de matematică la care îl ducea mama sa, plecase de acasă, la optsprezece ani, fără a spune nimănui nimic. Și tot atunci devine (mai) clar și de ce acesta își compusese cu CV fals de la un capăt la celălalt, pe care-l folosise chiar și atunci când se angajase ca ajutor de parfumier. Însă, în egală măsură, această căutare a adevărurilor trecutului celui pe care-l iubise atât de mult, îi va dezvălui lui Ryōko multe despre ea însăși, despre sensul propriei existențe și despre (im)posibilitatea de a împărtăși anumite lucruri chiar și cu aceia de care te simți cel mai aproape. Parfumul pe care Hiroyuki îl crease pentru ea, „Izvorul memoriei”, pe care ea îl păstrează cu grijă și pe care îl deschide doar uneori, pentru a-i inspira mireasma, nu pentru a-l folosi, îi vorbește, astfel, din sticluța simplă, completată de minunatul dop împodobit cu pene de păun, mai clar decât ar fi putut-o face însuși iubitul ei, despre singurătate și nevoia de comunicare, despre profundul sentiment al fatalității pe care acesta îl trăise dintotdeauna, dar și despre posibilitatea noilor începuturi – chiar și după mari pierderi. Căci, deși parfumurile exprimă, în felul lor, trecutul, așa cum îi spusese Hiroyuki, tot ele au darul, cel puțin uneori, de a deschide misterioase ferestre către viitor, asemenea unor viziuni miraculoase, precum cele descrise așa de frumos în însemnările celui care avusese marele talent de a crea esențe unice: „Lac în zori, de-abia poleit cu o pojghiță fină de gheață.”
Yōko Ogawa, Parfum de gheață. Traducere și note de Raluca Nicolae,
Colecția „Raftul Denisei”, Editura Humanitas Fiction, 2024