Probabil munca la Moromeții 3, originalul film prin care Stere Gulea își încheie superba trilogie, în care viața personajului fictiv se întretaie cu cea a autorului romanului, Marin Preda, rezultând o convingătoare frescă a vieții culturale din România anilor ’50, i-a dat cunoscutului regizor ideea de a scrie o carte de confesiune despre viața sa, pe înțelesul celor două nepoate, Jeanne și Louise, născute în Franța, fiicele fiului său și ale actualei lui soții franțuzoaice, Laure. Principala dificultate a demersului autorului a fost aceea de a face textul plauzibil și relevant unor copile născute și crescute într-un mediu social, economic și cultural complet străin de evoluțiile contorsionate și regulile de multe ori arbitrare, specifice lumii românești.
Prima întrebare pe care trebuie să și-o pună autorul unei astfel de confesiuni este ce episoade din viața sa trebuie reproduse pentru ca textul să fie inteligibil și credibil pentru cei cărora se adresează, mai ales în cazul de față, în care destinatarii săi sunt persoane concrete, identificate cu numele reale, provenind dintr-o familie franco-română care locuiesc în Franța.
Încă din primele rânduri ale Confesiunilor sale, Jean-Jacques Rousseau ține să-și asigure posibilii cititori de deplina sa onestitate intelectuală. Spune el că, în ziua judecății finale, se va prezenta în fața lui Dumnezeu cu această carte în mână și va spune: „Iată ce am făcut, ce am gândit, ce am fost. Am mărturisit binele și răul cu aceeași franchețe. Nu am ascuns nimic din rău, nu am adăugat nimic binelui și dacă mi s-a întâmplat să folosesc câteva ornamente neutre, aceasta nu a fost decât pentru a acoperi vidul cauzat de scăpările mele de memorie”.
Mutatis mutandis, Stere Gulea își mărturisește aceeași grijă pentru onestitatea mărturisirilor sale, la începutul cărții. Odată procesul confesiv declanșat, textul s-a scris după un fel de dicteu automat, aproape fără voința autorului său, în orice caz, fără o strategie prestabilită, menită să ducă spre o concluzie a celui care le citește. Scrie Stere Gulea: „Ceea ce s-a așternut pe hârtie sunt fapte și întâmplări pe care le-am trăit pur și simplu, cum le trăiește orice om, semnificația, dacă există vreuna, o adaugă mintea ulterior, fără ca noi să știm sigur dacă au sau nu acea semnificație.” (Cuvântul autorului, p. 7)
Deși textul are destinatar direct (nepoatele autorului) și scrisorile sunt cumva adaptate la nivelul de înțelegere al acestora, există detalii ale cărții care par mai degrabă să se adreseze cititorilor Humanitas decât celor două fetițe care trăiesc în Franța. Sunt detalii de o anumită finețe analitică despre mica perioadă de destindere politică de după invadarea Cehoslovaciei de către trupele țărilor care compuneau Pactul de la Varșovia, din vara anului 1968 sau bogăția de nume proprii, de la Dumitru Popescu-Dumnezeu, la Mihai Dulea sau la marii actori ai României, pe care i-a cunoscut și cu care a lucrat sau ar fi trebuit să lucreze (Toma Caragiu, Gina Patrichi, Victor Rebengiuc, Octavian Cotescu, Leopoldina Bălănuță, Mitică Popescu, Horațiu Mălăele sau oamenii de cultură cu care s-a intersectat, unii dintre ei aproape uitați astăzi (poetul Vasile Petre Fati, criticul Mihai Ungheanu, scriitorii Marin Preda, D.R. Popescu, Adrian Păunescu). Toate aceste nume au cu totul altă rezonanță pentru cei care trăiesc în cultura română decât pentru cei care trăiesc în cu totul alt mediu cultural și care, probabil, au dificultăți majore în a le asocia vreo fizionomie. Cu certitudine, nepoatele lui Stere Gulea au auzit multe dintre poveștile bunicului, dar nu sunt convins că ele ar putea identifica personajele cărții cu ușurința cititorilor care trăiesc în țară. Pe de altă parte, iese în evidență un anumit aspect cinematografic al relatării. Textul are un caracter foarte vizual, este ușor de imaginat în cadrele unui film. Pare scris după tiparele unui scenariu de film, mai mult decât după regulile unei scrieri memorialistice. Înțelegerea dintre regizor și Miki, cea care avea să-i devină soție, pare desprinsă dintr-un film romantic de ficțiune. Femeia îi dă întâlnire în parcul Cișmigiu, unde are loc următorul dialog desprins parcă dintr-un film de dragoste:
„– Uite, după o lună ne vedem aici, în locul ăsta, la ora 2, când ies de la școală (era profesoară) și vedem dacă ce simțim unul pentru celălalt supraviețuiește. Dacă nu, nu ne mai vedem și nici de sunat să nu mă suni.
Și eu, în timpul ăsta, ce să fac?, am întrebat-o pierdut.
În ziua fixată, 2 octombrie, i-am zărit silueta din spate – mă așezasem special așa, știind direcția de unde vine –, cu mersul ei drept, cu tocurile care se înfigeau hotărât în asfalt. Era ceva maiestuos în mersul ei.
Am avut cinismul să o las să se uite câteva secunde în jur, căutându-mă. Au trecut 57 de ani.” (p. 63)
Amintirile pe care Stere Gulea le împărtășește nepoatelor sale sunt mai mult decât simple povești de familie. Pe alocuri ele sunt mărturii importante despre climatul cultural și politic din anii României comuniste, dominat de cenzură și capriciile celor aflați la conducere, mereu supus unor schimbări imprevizibile și aflat sub amenințarea unor permanente terori. Arestarea tatălui în primii ani ai „regimului popular” (în anul 1955) a fost traumatizantă pentru viitorul regizor. Acesta a fost dus de mama sa la unul dintre termenele procesului. Povestește scena, încă o dată, ca și cum ar fi fost privită prin obiectivul unei camere de filmat sub indicațiile regizorului. „Când au intrat deținuții, îmbrăcați cum erau în haine vărgate și tunși chilug, nu se deosebeau unii de alții, maică-mea mi-a atras atenția să mă uit la tatăl meu, care întorsese capul spre noi, dar a fost împins brutal cu patul armei de soldatul aflat lângă el. L-am văzut și mi-a fost greu să îl recunosc: slab, galben la față, cu ochii care parcă își pierduseră culoarea, adânciți în orbite”. (pp. 28-29) Fără să o spună direct, maturul autor al acestor rânduri simte încă în suflet șocul suferit de copil și imposibilitatea lui de a cuprinde cu mintea toată dimensiunea dramei care se derula sub ochii săi. Însemnările sunt cuprinse de un umanism care străbate toată creația cinematografică a importantului regizor: „Atmosfera era extrem de stranie pentru mine. Erau mult prea multe lucruri pe care nu le înțelegeam: știam că oamenii sunt arestați, dar în toată atmosfera, în comportamentul tuturor, deținuți sau civili, era ceva nefiresc. Pentru un copil, una este să audă că un om este arestat, și alta să înțeleagă cu adevărat ce înseamnă acest lucru.” (p. 29)
Sensibilitatea cu totul specială a lui Stere Gulea este pusă în evidență și de însemnările legate de cutremurul devastator din 4 martie 1977. Regizorul se afla la Câmpulung unde trebuia să înceapă filmările la Iarba verde de acasă, în a cărui distribuție străluceau nume uriașe pentru cinematografia românească: Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Ion Caramitru, Vasile Nițulescu, Dorel Vișan. Primul tur de manivelă se trăsese în dimineața zilei de 4 martie la școala din Malu cu Flori și la el trebuia să participe și Toma Caragiu. Seara, au început să circule zvonurile legate de seismul devastator care a lovit Bucureștiul. A doua zi, regizorul pleacă la București cu o mașină și se duce direct în Piața Universității. Descrierea are încă o dată calități cinematografice, surprinzând trăirile și privirile celui în cauză: „Când am ajuns în apropierea blocului lui Toma, lângă Biserica Rusă, nu se putea pătrunde de lumea adunată și de cordonul de protecție. Un excavator ridica molozul, iar militarii căutau printre dărâmături. Blocul era pe jumătate prăbușit, dar etajul cu apartamentul în care locuia Toma era neatins. De unde eram, vedeam interiorul apartamentului absolut intact și așteptam ca dintr-o clipă în alta să apară Toma cu câinele lui, Pușică, în brațe, să-mi facă semn să urc.
Când m-au zărit, surorilor lui Toma, Matilda și Geta, li s-a stins din priviri speranța că fratele lor ar mai putea fi în viață: circula știrea că Toma ar fi la Câmpulung, cu Gulea, la filmare.” (p. 90)
Este o plăcere să citești poveștile lui Stere Gulea despre cinematografia românească și despre propria sa familie. Scrisoare către nepoatele mele este o carte scrisă cu sensibilitate și dragoste, în care fiecare cititor va găsi fragmente care îl vor pasiona, oferindu-i bucuria lecturii. Mai ales că editura Humanitas a garnisit volumul cu imagini inedite și spectaculoase din filmele prestigiosului regizor, apte să producă încântare și nostalgie.
Stere Gulea, Scrisoare către nepoatele mele. Însemnările unui regizor,
Humanitas, 2024