Doar unele poeme din prima ediție a acestui volum (Arta războiului), cele din ciclul care îi dă titlul, au fost păstrate în această nouă ediție – pentru amatori de statistici, într-un cuvânt-înainte, poetul precizează chiar o cifră: 44% sunt poeme noi.
Cu citatele în latină, mai mereu voit aproximative, care agrementează alegoria luptei pentru sens („De la soldatul roman la soldatul român” se numește textul introductiv, de motivație al noii ediții), Romulus Bucur scrie un impresionat poem despre rolul poeziei. Volumul este dedicat inițial „prietenilor plecați întotdeauna prea devreme”, numindu-i pe Mariana Marin, Ion Stratan, Alexandru Mușina, Traian T. Coșovei, Andrei Bodiu, adică „Madi, Nino, Sandu, Traian, Andrei…”, cu un citat în latină despre efemeritatea naturii umane – redat însă în „traducerea” lui Ion Stratan, de tip „cafea cu sare” (după cum își denumea unele aforisme pe care le semna în revista Contrapunct, la începutul anilor 1990), „Venit mors velociter” fiind nici mai mult, nici mai puțin decât „Vine moartea pe bicicletă”. În ediția a doua, doar primul ciclu, cel reluat din ediția precedentă, mai poartă dedicația „prietenilor plecați, întotdeauna prea devreme”, ceea ce avertizează cumva asupra naturii metaliterare a noului volum, mai pronunțată.
Latina ajută foarte mult la alegorizare, în felul în care proceda Traian Ștef în Epistolele către Alexandros (2004), ale unui imaginar Ovidiu, model al poetului ca exilat la Varadinum sau Oradea, orașul de baștină al lui Ștef, și loc de confruntare cu diferite personaje, prea-puternicii zilei. Ayatolachos, Tiran Pentikostales, Proletcultus de la Ștef pot fi la Bucur un Catamitus (om politic), Ambitus (poet), aedul Kokalarides, bardul Meltenix, Hipstærius (recrutator). Se adaugă și o expresie psalmică, pe care o puteam găsi într-un volum de Aurel Pantea, transpus în latină, Nimicitorul. Sub semnul timpului – Internecans. Sub temporis signo (2012).
Totuși, latina lui Bucur este adesea coruptă, este evident latina populară dunăreană, unde mai pot fi întâlnite forme clasice – dar cel mai adesea îndemnuri de felul „Pro Deo amur et pro christian poblo/ et nostro commun salvament” sau „Eheu sugaces postume postume labuntur anni”.
De mare carieră în poezia noastră, comparația poetului cu soldatul este miza lui Romulus Bucur, deși poetul încearcă să controleze interpretarea, în amintitul cuvânt-înainte, insistând asupra „experienței contemporane și directe”, pentru a o retrage aproape imediat: „subliniez, nu livrești, deși această distincție nu mi se pare a avea cine știe ce relevanță”.
O carte despre poezie și despre poeții „căzuți” în luptele lor, ieri și astăzi, o carte despre destin poetic și viață a poetului, care își stabilește, inerent, două axiome. Prima dintre ele, cronologic, trimite la cunoscutul poem al lui Nichita Stănescu, care a și trecut în legendă, din moment ce Poetul ca și soldatul se numește recenta biografie romanțată de la Editura Polirom (2022). A doua este o replică a celei dintâi: „Cred că lucrurile stau cu totul altfel: că, mai degrabă, poetul, ca și soldatul, are viață personală. Unică, de neînlocuit, specifică, distinctă. Și, în plus, el mai are nu numai conștiința tragică a acestei singularități trecătoare, ci și o sfâșietoare nevoie de a-și găsi expresia, de a se vedea pe sine, el necunoscutul, nevăzutul” – spune Simona Popescu într-un eseu din Volubilis (1998).
Altfel, Romulus Bucur trimite la perioada armatei obligatorii, recompune amintiri și stări, care se înscriu explicit pe orbita poeziei, nu doar prin temele profunde ale căutării sensului vieții, ale retrospecțiunilor, ci și prin dialogul cu publicul, cu critica, pentru că „știi că vor exista voci revoltate/ din pricina jargonului cazon/ dar te abții de la comentarii”. De mare preocupare – disprețul față de poet, tema eminesciană a posterității nerecunoscătoare: „nu contează că vine o zi când/ meritele reale sau câștigate prin INGENIUM/ îți vor fi puse la îndoială”. Dar și dragostea absurdă („în vremurile bune de odinioară/ războinicii erau înmormântați/ cu armele lor acum/ au mai rămas/ doar versurile astea nostalgice”), ipocrizia din lumea literară și artistică în general („vii cu un VOLUMEN pe care scrie DE AMICITIA/ purtând ascuns în el pumnalul/ pe care vrei să mi-l împlânți în spate/ în timp ce mă îmbrățișezi).
În această lume a armelor apare concursul grotesc de poezie, ce contribuie la fatala identitate dintre cultură și divertisment, cu autori precum amintiții aedul Kokalarides și bardul Meltenix, la care se adaugă poeții Labagistes și Labatristes (poemul XVIII din ciclul Arta războiului), o întreagă lume supusă trivialului, care apreciază obscenitatea, lipsa de sine. Circumscrierea la lumea noastră este neechivocă, printr-un canticulus „zgâriat pe peretele unei tabernæ din Dionysopolis” (istoricii identifică această așezare cu actualul Balcic din Bulgaria): „Cântaț gloria țării az e sărbătoare/ Dă departe vin bravi eroi/ Ce-a învins pă dujmani săriț cu fecioare/ Că băieții are valoare” (XVI).
Dacă prima ediție a ciclului Arta războiului se încheia cu poemul XIV, ce făcea un salt în timp către constanta preocupare a lui Romulus Bucur, de autodefinire, noile versuri ce continuă ciclul în cea de-a doua ediție ridică la un alt nivel scepticismul intrinsec.
Astfel, la debutul din Cinci (1982), poetul se portretiza sub imaginea „și ai să ajungi vreun bard județean/ povestind despre curajul tău/ din tinerețe”. În XIV vorbește altfel cu sine: „te-ai hotărât: nu vrei/ să fii un bătrân cerșind importanță/ cu poveștile în care apari ca personaj principal (sau secundar tot aia)// ești un barbar recrutat la marginea imperiului suspect/ prin definiție” – lucru important și prin faptul că ediția din 2015 a Artei războiului încheia prima mare culegere a lui Romulus Bucur, Opera poetică (2017), din colecția îngrijită de Călin Vlasie.
Între timp, până la Arta războiului, au mai apărut eseurile din Glose (2017), poeziile din Mare nostrum (2022), plus prezența în alte antologii tematice; în tot acest timp, poetul elaborează și ajunge la poemul numerotat XV, în continuarea seriei din prima ediție. Aici, identitatea de poet este camuflată în hainele de soldat roman, supus asediului („berbecul bubuie în poartă/ în maximum o oră va ceda”), minat de scepticism, imaginându-și cum adversarii vor pătrunde în oraș și cum se vor lupta cu ei, cedând în permanență („le-am pregătit o baricadă/ dincolo de poartă/ și încă una/ pe VIA PRAETORIA la mijloc”). O singură îndoială în această alegorie a destinului, a fundamentalei întrebări „ce rămâne?”: „suntem mai buni/ sunt mult mai mulți”.
Sub un asediu permanent („un pas o lovitură un pas”; „de pază în turn/ lumina focului/ te face o țintă perfectă pentru săgeata/ venită de oriunde”), poetul, ca și soldatul, știe că este posibil să cadă, se gândește mereu la cădere – ceea ce îl face autentic, profund și tulburător.
„Epilogul” acestei „virtus romana”, ultima poezie din volum, repune în discuție epoca războiului, în care trăim și în care am putea trăi. Romulus Bucur aduce o mărturie din experiența directă a unei generații care s-a maturizat în ultimii ani ai dictaturii, generația optzecistă: „uneori te gândești/ că ceaușescu ți-a făcut cea mai proastă glumă/ murind cu un an înainte de termenul/ pe care i-l acordaseși/ acum/ probabil ai fi fost un veteran/ care în loc să scrie ARTA RĂZBOIULUI// ar fi trăit-o/ ar fi murit-o”.
Seferis, Dao de jing, Zbigniew Herbert, Thucydides – notele de subsol, motto-urile și elementele paratextuale în general vorbesc despre o schimbare de perspectivă, de la „bard județean” la „veteran”, care s-a produs prin trecerea implacabilă a timpului.
Romulus Bucur, Arta războiului, ediția a doua revăzută & adăugită,
Editura Tracus Arte, București, 2024, 114 p.