În Academia României noastre nu are acces cel mai important scriitor român, tradus și cunoscut și premiat în cele mai circulate limbi de cultură din lume. Un nemuritor mai vechi a stabilit și declară că Mircea Cărtărescu e un scriitor bun, dar nu e chiar pentru Academie! Dacă asta crede academicianul Nicolae Breban, e normal să o spună, nu? Că altceva cred alți scriitori, Ana Blandiana, Ion Pop, ca să mă refer numai la academicieni, n-are importanță, Mircea Cărtărescu a fost respins a doua oară!!! Conform reegulamentului, candidatura sa se mai poate pune o singură dată. Cineva din afară, un intelectual întâlnit pe stradă (sic) e de părere că Mircea Cărtărescu ar trebui să renunțe. Altcineva ar fi spus că trebuia să anunțe asta după primul vot negativ. Pentru că, nu-i așa?, în cazul în care, finalmente, ar fi votat, cum ar sta un mare scriitor alături de cei care i s-au opus de două ori, inclusiv autorii unei cabale mizerabile, semnată de un membru de onoare (sic!), în cazul când, a treia oară, ar fi, în fine, votat?
Nu demult a fost respinsă și Marta Petreu, o scriitoare de valoare și o profesoară de filozofie, autoare a unei opere temeinice, volume de poezie, romane, cărți de filozofie. Dar ce să zicem? Să ne întrebăm ce criterii stau la baza alegerii membrilor acestei academii, când Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici, Andrei Oișteanu, Mircea Mihăieș, Gabriela Adameșteanu și alți scriitori și gânditori de azi nu se califică pentru a intra în Academia Română. Acum câteeva decenii, sub dictatură, circula pe la Uniunea Scriitorilor un catren despre care se spunea că i-ar fi fost trimis de acad. G. Călinescu lui Al. Rosetti, academician de asemenea, prin anii ’50 -’60 ai secolului trecut: „Trec zilele și anii,/ Iubite Gaitany/ Și-n jurul nostru vid e./ Ți-o spune Ioanide”. Catrenul ar fi fost compus într-o ședință a Academiei RPR, din care făcea parte și „atomul poeziei noastre”, poetul proletcultist A. Toma. G. Călinescu s-ar fi reprezentat pe sine în personajul titular al romanului său Bietul Ioanide, iar amicul său, marele lingvist Al. Rosetti, ar fi fost modelul personajului Gaitany. Lucrurile s-au schimbat mult de atunci, deși, dacă ne gândim mai bine, încă mai sunt atomi (ai poeziei), care se opun din răsputeri – la urma urmei explicabil – primirii unor adevărate valori ale culturii noastre în „cel mai înalt for cultural al României” (sic). Explicabil pentru că prezența lor ar demonstra încă o dată, dacă ar mai fi nevoie, absurditatea prezenței unor nulități de onoare. E păcat că scriitori de reală valoare fac uneori, dintr-un motiv sau altul, jocul unora care s-au strecurat, prin cine știe ce manevre, alături de ei.
Zoil lucrează.
Dar anomaliile vin de foarte departe. În fond, pare logic un fapt ca acela relatat mai sus, nu ca informație, ci ca argument; pare logic într-o lume unde un ins precum C. Georgescu poate trece drept patriot înflăcărat, atunci când tot ce face și spune el numai nu strigă că e impostură și trădare. A spune că de la noi NATO va porni războiul împotriva Rusiei nu e decât un act de instigare a forței de la Răsărit împotriva țării pe care, cică, o apără. Las la o parte celelalte aberații, pseudo-științifice, cu care amețește mințile odihnite ale semenilor săi. Apelul la religie, pacifismul lui Putin, dar și la un arhiereu mereu în acord cu Kremlinul și în răspăr cu Patriarhia Română, sunt acte de patriotism, doamnelor și domnilor susținători ai așa zisului „președinte ales” de o televiziune sau două?
Lumea românească a blamat, mai mult pe rețelele de socializare, abuzurile și exagerările fostului președinte Johannis (acum pot să-i scriu numele corect, nu?), când a călătorit pe ruta București-Tokyo, via Sibiu, sau în legătură cu alte cheltuieli de parvenit din banii unui stat pentru care nu făcea mai nimic. Pe bună dreptate. Acum se miră că președintele interimar se duce până acasă, la Oradea, cu un avion de linie, își duce singur bagajul la avion și de la avion și nu vrea, la București, alt apartament decât cel de rezervă de la Palatul Cotroceni, în care n-a locuit nimeni de zeci de ani. Și, firește, obișnuiți cu ultimul președinte parvenit, se întreabă dacă acest comportament nu e cumva un început mascat de campanie electorală pentru o posibilă candidatură la președinție, în mai. Nu de alta, dar ne e greu să credem că toate aceste gesturi sunt firești în cazul unui om astfel educat și obișnuit să-și facă datoria și să nu abuzeze de banul public nici chiar când legea i-ar permite. Cui să-i spui că oamenii politici de altădată cheltuiau din propria avere când intrau în politică în loc să se auto servească din banii publici?
În România noastră, comportamentul normal, civilizat, politicos, poate părea expresia unei dizidențe.