Într-o comunicare despre căutarea „limbii perfecte”, Umberto Eco prezenta, în final, un soi de „produs de probă”. Pe un panou publicitar din Belgia, semiologul reținuse un slogan polilingv: „La plus speed pizza”. Nu e un exemplu perfect, conchide lingvistul, dar e o încercare. Romanul Cristinei Hermeziu Nichel* poate fi considerat (și el) o ofrandă adusă unui Babel fericit (dar cu final imprevizibil, vom vedea cum se consumă acest mit în actualitate): constituirea unor legături interumane în pofida limbilor și a tradițiilor diferite. Or parabola Turnului Babel nu e atât despre limbi, cât despre limbaje, caractere și tradiții diferite; despre (ne)înțelegere.
Personajele romanului, muncitori români și francezi, sunt angajații unei întreprinderi care produce piese pentru industria aviatică, urmând să fie strămutată din Franța în România. Și aici începe… de fapt, nu începe nimic. Cartea fixează scene scurte, disparate, episoade insignifiante din viața acestei comunități. Povestirea, fragmentară, nonlineară, e un experiment romanesc, având condiment de bază bilingvismul (ba chiar tri-lingvismul) și, la fel de inevitabil, semilingvismul (comunicarea trunchiată și aproximativă), plus comunicarea nonverbală, adesea salvatoarea situației.
Sub pielea romanului Cristinei Hermeziu se poate intra în mai multe moduri, cu mai multe feluri de seringi exploratoare, dar începutul contează. Romanul e cu lista personajelor în față: „J., directorul, cu mâna dreaptă deja întinsă, cu mâna stângă făcută pumn, în buzunar…”; „Madame Aurélie, șefa de atelier. Zisă și Aurélie-Cruela. Cruela-Demon” (Cruela mă trimite la personajul feroce din povestea celor 1001 dalmațieni – n.m., mvc)… Sau: „Juliette cea cu pistrui” Sau: „Șoferul de tir. Zis și Șoferul-de-tir. Zis și camionagiul”. Sau, caz special: „Tim, el. Zis și Loki-zeul nordic”. Tot așa, echipa românilor: „Olga, fostă taximetristă în Iași”; „Lili. Zisă și Lili-la-phénomène”; „Victor, de la atelierul de cabluri. Zis și Victor-R2-D2”. „Cristi, șef pe români. Zis și Cristi-Cruela”. Cazuri speciale: „Miodrag. Zis și Le petitvilain canard, zis și Mon chéri” sau: „eu, gorgona”.
Cartea e o hologramă, un serial de episoade ale unei benzi desenate sau, după cum au remarcat primii cititori, un puzzle, care trebuie reconstituit. O bună observație, de la un prim cititor, Ovidiu Nimigean, pe coperta a IV-a a cărții: „Cititorului i se propune completarea unui puzzle de secvențe, stop-cadre, zoomuri, replici suspendate, e prins, încă nedumerit, într-o «coregrafie» textuală cu efecte imagistice, sonore, ritmice în care, miraculos, se întrevede și apoi se confirmă o solidă construcție epică”. Dar să nu ne scape un amănunt: secvențele sunt dinamice, uneori incluzând dialoguri. Sunt cinematografice. O tehnică a fluxului (cinematografic) discontinuu, cu un montaj aplicând foarfeca subconștientului, al memoriei capricioase, selective și fragmentare. O însumare de episoade dinamice, amintind, deopotrivă, tehnicile Neorealismului italian, ale Noului Val francez (Nouvelle Vague) din anii 50-60 ai secolului trecut și, mai ales, ale actualului Nou Val românesc (Romanian New Wave), dar sugerând și tehnica BD. Nu e neapărat o strategie a autoarei, e percepția și strategia mea, explicativ-demonstrativă.
Dar contează nu experimentul în sine (salutar, ca orice noutate în materie de ficțiune literară), ci efectul obținut din acest joc al proiecțiilor disparate (atât de potrivite unei lumi în disoluție, grăbite, în care lucrurile se întâmplă fugar, în care viața se consumă din mers, nedigerat, ca fast-foodul). Elipsa, cu toate riscurile ei (ale ne-spusului până la capăt), aici nu deranjează, ci devine productivă, prin tehnica rarefierii construcției, pentru că și aerul dintre cuvinte contează, ca și pauzele în teatru.
Episoadele cinematografice, scurte, dinamice ori statice, nu atât adună de o poveste, cât divulgă niște stări. Fiind vorba de muncitori români și francezi, liantul dintre aceste comunități (dar și persoane, indiferent de naționalitate) construindu-se și fortificându-se treptat, această poveste a Babelului pe invers urmează să fie asamblată, episod cu episod, de cititorul însuși, puși și ei să muncească la această întreprindere a montajului narativ-poetic. O colaborare deloc ușoară, dar onestă, între narator și ascultător. Fiecare destin în parte adună (câte) o nuvelă desăvârșită. Iar filmul, în integralitatea lui compozițională, fie și fragmentar și discontinuu, are o coerență a sa, stările acumulându-se în tehnologia bulgărelui de zăpadă.
Într-un alineat, încape teoria romanului, a poeziei și a iubirii: „Romanul de iubire fericită nu există cu adevărat, romanul nu poate să existe decât dacă trece timpul, iar timpul distruge mai ales iubirile, în schimb, poezia da, poate fi despre iubiri depline, iubirea durează cât spui o poezie”. O jumătate de pagină încape în ea o scenă erotică, cu detalii expresive, dacă nu cumva o întreagă istorie de dragoste; de fapt, secvența e un poem, o expresionistă „Cântarea cântărilor” (voi delimita cu bare alineatele/ versetele): „Tim / De la Timothée./ A zis că sunt ca une planche (nu ştiu ce-i aia) şi cam maigre (asta ştiu), după care m-a muşcat de un sfârc lipit de coaste până am simţit în măduva oaselor că-1 vreau şi chiar nu m-a durut, deloc, sau nu-mi amintesc./ A umblat gol prin cameră şi m-am putut uita în detaliu la toate tatuajele lui./ Francezii sunt nişte tâmpiţi dacă chiar cred chestia asta. Mi-a zis că toată lumea ştie, tulmond, tulmond, că fetele din est au păr pe picioare, că nu se epilează. I-am aplecat ceafa peste pulpe, să-mi arate mie un fir de păr pe picioarele mele! Şi a început să râdă, m-a lins ca un dement şi mi-a zis că eu oricum nu sunt femeie, sunt un schelet”.
Povestea este și o istorie despre cum se rescriu miturile și poveștile. Olga, un personaj activ, fostă taximetristă, pleacă undeva cu un camionagiu francez („Olga s-a urcat în cabină dar pe locul șoferului”). Ea devenise șoferiță de taxi după ce divorțase și abandonase meseria de cusătoreasă de haine din piele. Naratoarea îi dedică și un scurt poem (are inserate mai multe, țesute în pânza narațiunii): „Olga a divorțat,/ s-a urcat la volan/ și a început să coase unul de altul/ toate drumurile din Iași”. La plecarea acesteia cu camionagiul francez toți și-au imaginat – se putea altfel? – o poveste de dragoste. Un roman. Șoferul de TIR a dus-o (însă) la spitalul unde era internat fiul său, aflat în comă după un accident de motocicletă. Bărbatul vine aici, ca să-i recite (sic!) cărți. Privindu-l în ochi și așteptând să-l surprindă reacționând, tresărind, „să prindă exact momentul când o să-i tremure pleoapele”. Și tot aici o explicație extinsă: „Înainte de accident băiatul începuse un podcast la postul de radio al liceului. Ideea era asta: să vorbească despre cărți, dar să rescrie poveștile de iubire cu final nefericit.” Tatăl său e convins că una dintre poveștile recitate îl va trezi.
Miodrag, tânărul de care erau îndrăgostite toate franțuzoaicele și toate româncele, e victima unui incendiu. Arsurile îi afectează chipul angelic. Deși nu asistă la cazul dramatic, naratoarea îi țese și lui un poem în această pânză peticită (apropo, nu sunt deloc sigur că impuritatea stilistică face bine scriiturii, dar e un fapt pe care îl accepți, dacă crezi acestei povești): „bluza de supraelastic cu paiete aurii s-a aprins și s-a topit pe/ corp/ ca o piele cenușie,/ noaptea,/ într-un club cu efecte pirotehnice.” Urmare a arsurilor, băiatul se alege cu „un nufăr imens pe gât, roz cu irizații grena”. Reținem detaliile, care țes o istorie originală. Amănuntele fac literatura. Doctorița îl sfătuiește să-și lase părul lung, să-i acopere rana. „Iubitele lui o să i-o descopere dându-i părul după ureche și o să-l iubească și mai mult”.
Nickel (substantiv, aici adjectivizat) calificativul francez pentru lucrul bine executat, e frecvent utilizat în limbajul colocvial din Franța. Etimologia sensului (nu a cuvântului, care e germană ori suedeză) vine din mediul militar, țevile armelor (și baionetele) trebuind să lucească, precum nickelul. Babel veritabil, romanul include limbi și limbaje diverse, amestecate în gura acelorași personaje, pe același spațiu de comunicare: româna literară, populară, dialectală și argotică, franceza literară și argotică, engleza – așijderi. „Ne-am găsit parola”. „Rediurlavaliur, îi zic, ca să tacă din gură…”; „O zi nickel. Maintenant: kakao!”; „Să-mi bag pula, te tâmpește Parisul”.; „Simt cum mi se ridică dreads pe cap”; „Je pourrais raconter dans le détail…” etc.; „Maintenant, du kakao, après, nickel”. „Hai că ți-ai găsit acolo la vie en rose, mi-a trimis pe Facebook. Un bou.”; „A zis că sunt ca une planche (nu știu ce-i aia) și cam maigre (asta știu)”. Nu e deloc o idilă poliglotă, un paradis al comunicării; e mai curând infernul neînțelegerilor. „Sunt zile când conversațiile de la cantină mă exasperează, îmi vine sa mă urc pe pereţi, să-mi bag degetele în cositor, să-mi cumpăr un sac de box./ Nu înţeleg nimic nimic din lumea lor./ Nu înţeleg nimic nimic din lumea lor./ Nu înţeleg nimic nimic din lumea lor”. Deci nu instrumentul de comunicare contează.
Nu pot să citesc cartea decât cu creionul în mână, de parcă liniile, sublinierile, semnele mele de întrebare, comentariile fugare ar încerca să coase aceste petici de realitate într-un bizar covor geopolitic. O reconstruire a turnului ecumenic, ziceam. Cele mai coerente pasaje sunt motto-urile, împrumutate (tehnica „ready-made”!) de la un suprarealist: Gellu Naum; mai exact, din Zenobia (versiunea tradusă în franceză!). Adevărate comentarii treze, limpezi, realiste (sic!) asupra modului de utilizare a discursului, în contrapunct cu discuțiile personajelor despre lecturile (majoritatea – din școală) ce ar putea fi recomandate francezilor, ca niște elementare „cărți de vizită” ale etniei. Dar fragmentele din Naum sunt și marcaje metaliterare. De exemplu, un reper discursiv: „nu văd nicio diferență între stările interioare și fapte”. Sau: „ea (Zenobia – mvc) își face griji de fiecare dată când îmi pierd încrederea în cuvinte…” Și încă: „Totul se derula conform legilor unei ciudate inactivități active; gesturile cele mai neînsemnate prindeau greutate, în timp ce limitele voinței, ale conștiinței deveneau din ce în ce mai vagi: tot ce se întâmpla părea în același timp definitiv”.
Sau, mai explicit (fără să apelez la traducerea inversă): „Jʼétais comme une pierre, ou une branche ou une bête sauvage, avec les sentiments dʼune pierre, dʼune branche ou dʼune bête sauvage, et jʼy participais pleinement et activement. Jʼétais une particule du rien, prête à rentrer au bercail, naturellement et sans aucune tristesse”. Ori, cam în aceeași cheie, un adevăr pliat pe discursul romanului nostru: „Quand on ouvre une porte, une autre apparaît, puis une autre, et une autre encore, jusqu’à la dernière, qui nʼexiste même pas, et ainsi de suite, à la fin on retrouve la première, qui n’existe même pas…” În această consecuție, Nickel se convertește într-o sumă de variațiuni la tema Zenobiei.
Impresia mea este că romanul Cristinei Hermeziu stă bine pe picioare și fără aceste contraforturi/ porți de intrare, împrumutate, care domină peisajul. Mai potrivit mi s-ar fi părut ca aceste mottouri (aici puse în fruntea capitolelor) să fie topite în interiorul narațiunii, ca amintiri culturale a celei care povestește. E umila mea opinie.
În fine, nicio versiune nu e absolută, nu e panaceu bun pentru toate situațiile. Fiecare caz își solicită tratamentul adecvat. În economia ficțională a istoriei personajelor Cristinei Hermeziu, versiunea aleasă poate fi soluția potrivită intenției. Soluția Nickel.
Cristina Hermeziu, Nickel, roman, Cartier, 2024