LUMINĂ
ca să pot traversa neînsoțită cenușiul
îmi iau lumină dinăuntru
la fiecare traversare, mut
câte ceva, de-aici dinăuntru, în grădina pustiită
când se va termina, de mult
voi fi adormit
de partea cealaltă
IMAGO MUNDI
nu contează cine vede greșit – eu sau tu
prin imateriala pânză secretă prin freamătul alb
prin acest ceva care ne unește
că nu despre greșeală vorbesc, nu despre
moarte, ci despre înlocuitoarea lor, aici,
a erorii, a morții
ea pune împreună ceea ce vezi tu cu ceea ce
eu văd
în orice punct al orizontului ei am migra
CĂDEREA
de câte ori nu mi-o ia înainte imaginația!
și eu, nevolnică, gata să încasez!
chiar acum o lină încă zguduire de frunze pe care
le știam deplin liniștite în creier
frica unui cerb salvat acolo de mult, vrând
prin ochiul meu să se refugieze
durerea imposibilă (animalic? omenește? totuna)
ce s-ar vrea numaidecât linsă gustată devorată… –
și imaginația ar merge departe prea departe
dar, astupându-mi ochii urechile gura,
o interzic cuvintelor, în ultima clipă
evit, în ultima clipă, din nou căderea în
cea mai impură realitate
SURÂSUL
cum frica de cel care-ar crește din tine
înfricoșat de pieire (tu nu, el!)
cum frica asta, încă blândă, senină, gata
oricând să negocieze cu spaima aceluia
ce te-ar substitui cu încetul
cum frica de împietrire a apei, piersicul
înmugurit prima oară:
ții minte surâsul lui sugrumat de gheața
ce-și vedea în el deja
moartea?
IDENTIFICAREA
ca atunci când, vorbindu-se de moartea cuiva
anonim, constați de minute bune-ascultând că
de fapt pe tine te gândești ca pe-o absență
ca și cum de moartea ta s-ar vorbi
atât de limpede rupt bănuiești atunci că e orice
nume de cel care-l poartă
atât de calm jupuit orice trup de
îmbrățișarea scrisă cu propriul sânge în el
atât de imperial interzis pe buze cuvântul
când tu ești de fapt absența aceea, și nouă, și veche
absența a ceva statornic neștiut, viu
GRĂDINA DESCHISĂ
adulmec… caut mirosul de carne al trufiei
arse în cele din urmă de flacăra timpului
caut mirosul de timp atât cât desprins
cu unghiile de pe zidul desăvârșirii lui a
ars, el, în flacăra efemeră
dar aici nimic nu vorbește de zile și nopți,
de râs și durere nici mai ales că odată mi s-ar fi
îngăduit o duminică lungă mai lungă
în jocurile apei – două săbii stinse… ca una
FÂNTÂNA BĂTRÂNEȚII
zic timpului, abia sunt la pagina cinci,
parcă n-aude, omite, ignoră prefețe,
șterge episoade întregi
dar, îi strig din urmă, știi că hrana mea nu e ziua,
ci umbra, fie ea întreagă, a zilei… –
și-așa bâjbâiam… acum nu se mai înțelege
nimic și
tocmai începe să urce,
chiar acum mă scoate scara rulantă din adâncul
de probă unde m-a dus
nu-i nimic îmi zice de departe fluturându-și
coama în fugă
numai ție ți se întâmplă: mai sunt până la ușă
câteva cuvinte și o mare tăcere
o să ne odihnim împreună
ai să faci apoi pe-ndelete fără mine tot ce-ai lăsat
nefăcut în urmă
RIDICAREA MUNTELUI
bătrânul acela abia dacă urnește roaba cu pietre
noroc că obosind tot zvârle câte o piatră și
până acasă roaba se golește
le-adună apoi din drum câte una: în fiecare zi la fel
și la ce bun? iar dacă aici aparențele par atât de greu
de îndurat (că aparențe duce, nu? roaba)
cât de greu atunci or fi Esențele de dus?
duce fiecare cât poate, ce poate: ușor nu i-o fi
cui i se pun în cârcă întrebările lumii, când abia
de-și pune propriile întrebări
după cum nici, de-l împovărezi cu lucruri ușurele,
celui chemat să despice muntele cu gândul…
dar roaba – aparențe duce? Esențe? și până la urmă
ce să facă bătrânul cu ele?
PRIN GRĂDINA SĂLBATICĂ
după legea lor m-aș da, a celor de pe-aici,
să mă accepte poate, să mă așez, să-mi fac un adăpost:
resurse-aș găsi în lumea nouă pentru slujba mea,
pentru ce știu să fac
aș servi și eu în felul meu comunitatea
deși nu se uită nimeni că pielea ta pare doar, nu e,
mai subțire, ochiul mai slab
oricum nu se dau deoparte scaieții când treci, ba
parcă anume saltă de nicăieri și-ți taie calea, fața
mă lipesc cu spatele de zidul care, bănuiesc,
ne-ar despărți, aud strigăte țipete șoapte râs, le recunosc
ca ale mele dar ale celeilalte… – o nadă?
îmi fac loc o urmez ținem împreună cele două lumi
să nu cadă
LACRIMĂ
cu gândul alături întruna printre zgomote printre
oameni s-alergi!
forma locului unde cazi mereu să n-o iei: în spin sau
vulcan, în sorb sau în mlaștină să nu te prefaci
până la sfărâmare pe gheața sărată să joci
din oglinda ei, de-acolo, din abisul nemișcării lor,
înfrângerii neputinței și vinii drum să deschizi
pe primul turn de tăcere să urci, în voia vulturilor,
în văzduhul eliberat de respirația lor să te lași
și dincolo de gând deodată s-aluneci unde nici însoțire
nici singurătate nu e, acolo unde gândul tău, chiar el
te-a împins
asta ca să nu iei forma locului în care oricum vei cădea