Motto:
„Și nu e pentru că poezia merge împreună cu o mistică,
este într-un fel o mistică?”
Maria Zambrano
Dan Arsenie a fost una dintre cele mai stranii personalități ale culturii noastre din anii 1980 încoace. L-aș asemui, prin erudiția specială și „marginalitatea” preocupărilor, cu Ioan Petru Culianu. Fără a fi ajuns la afirmarea academică a acestuia. Un adevărat „om secret” (folosesc o ad hoc traducere românească, pentru că în spaniolă ar avea un alt sens cultural, aici îi dau unul cât se poate de propriu), mai ales după plecarea lui din țară, după 1990. Câteva date esențiale despre biografia lui sunt de găsit în tulburătoarea prefață a acestui volum, scrisă de Victor Ivanovici, care transmite emoția întâlnirii cu acest mare risipitor de sine. De aici aflăm că a murit în Franța în 2019. De asemenea, se cuvine consultat flamboaiantul portret pe care i-l face prietenul lui de o viață, Dan C. Mihăilescu: „…Dan Arsenie a fost minunea plăsmuitoare a tinereții mele./…/Prieten frate, duhovnic, model uman și mentor cultural. /…/ Ca mistic rebel, sau rebel mistic – cele două formule sunt și nu sunt același lucru aici –, Dan era fascinat de tot ce ține de mister, încifrare, fantastic, enigmă, taină, fabulos. Așa că, excelent și tenace seducător manipulator, mă uluia în fiecare dintre întâlnirile noastre de sâmbăta, trecând de la manuscrisele esenienilor de la Qumran către orfico-pitagoreici, de la Viețile lui Diogene Laertios către ocultism, astrologie, alchimie, masonerie, oniromanție, sanctuarul de la Niculițel, sau Căscioarele, cavalerul trac și șarpele tomitan cu plete de miel, pentru a sări apoi în simbolistica biblică, la Ficino și Hölderlin, via, Heidegger, înspre Claudel, Péguy, hermetism, manierism și ars combinatoria, etnologie, psihologie abisală”[1]. Cea de față este prima (și singura) lui carte în română, Dan C. Mihăilescu este singurul care a scris, acum câțiva ani, despre eseul tizului său, publicat în Franța: Le presque rien nourrissant[2]. Interesantă este firește în cartea neștiută la noi, și prefața de semiotică a savorilor, aparținând bătrânului său prieten, Mihai Șora. Trebuie de altfel reamintit că în dialogul filozofic din A fi, a face, a avea[3], pe lângă Tânărul Prieten (Toma Pavel), apare și Devotatul Amic (Dan Arsenie). Personal, scena de impact, (îl știam evident din facultate) a fost într-un tren de noapte spre Cluj în care noi, un grup de studenți, ne duceam la cine știe ce colocviu de filologi. Dan ne-a ținut atunci toată noaptea (avea să continue și în noaptea următoare, în camera de cămin unde eram cazați) o adevărată introducere în mistica spaniolă (nu cred că aveam vreo informație serioasă despre temă pe atunci), evident și despre… San Juan de la Cruz. Mă reîntâlnesc cu el, iată, în interiorul aceleiași teme, după o jumătate de secol. „Secolul nostru întrerupător de destine” (scrie D.A. în cele câteva ardente pagini de prezentare a Mariei Zambrano) i-a fracturat și lui brutal traseul. Sau…?
Abia după acest ocol inițial (din păcate atât de necesar pentru memoria culturală a generațiilor mai noi) ajung astfel la cartea pe care vreau să o semnalez, o carte despre San Juan de la Cruz și tema călăuzei. Cred că este prima carte, neafiliată teologic, trebuie precizat, despre legătura dintre mistică și poezie din cultura noastră. San Juan de la Cruz, „poate singurul caz al unui sfînt poet” (Maria Zambrano), putem spune că a transfigurat poezia prin mistică și mistica prin poezie. Cartea poate fi citită deci în mai multe feluri: normal, mai întâi eseul apoi florilegiul de texte care-i stau la bază; în ordine inversă, cu condiția să „memorăm” afectiv textele poetului, sau, chiar, alternând „teoria” (în sens etimologic) din eseu cu ilustrările ei din opera poetului mistic. Mai dificilă tehnic, evident, recomand această din urmă cale. Dan Arsenie este posesorul unei erudiții speciale, care nu se vădește neapărat, belferește, în note și bibliografie, cât într-o albă incandescență a scrisului și o ritmică galopantă a ideilor, care par topite în arderea interioară. Căldura este caracteristica fundamentală a acestui scris cu laser. Scris care nu transmite atât informații, cât special trăiri. Hermeneutica sa, sagace, șocantă și barocă, expurgată de orice voință de a demonstra, cu lungi și încâlcite rădăcini filozofice, teologice, de istoria artei, a poeziei și a culturii universale, cu săgetări asociative scurtcircuitând gândirea, aș asemui-o cel mai mult cu a Părintelui André Scrima. Exercițiu ce rămâne de dezvoltat de către specialiști. În literatura noastră, în care se mai crede că mistica e o chestie de patologie mintală iar poezia nu are nimic de-a face cu credința, eseul acesta cade, ca un fulger pe o stâncă, într-un spațiu gol. Încep de aceea un fragment din excepționalul eseu al Mariei Zambrano tradus aici și care încheie triumfal cartea: „În realitate, ceea ce se întîmplă în mistică nu e nicidecum străin de omenesc și nu-i treabă de impostori și nici de țicniți, cum a crezut pozitivismul. Și, oricît de stranie ar părea mistica în cadrul neamului omenesc, marele ei curent fecund și de nestins e să ne facă să medităm. Ca să medităm și să gîndim că ceea ce are loc în mistică are cel puțin temeiul în firea omenească, într-o putință esențială a ei, poate într-un fel de a fi care se dezvăluie în mistică mai degrabă decît în orice altceva”. Am păstrat în citate grafia cu î din carte, care are o anume semnificație îmi pare. Iar autorul nostru spune: „Poate că [acest poate că, atât de puternic apare, iată, nu întâmplător la ambii scriitori contemporani], azi, mistica e asemenea poeziei, înaintează, traversează înveșmîntată în disprețul celorlalți, drapată chiar în refuzul vădit, conținută în el ca mesajul într-o sticlă sau ca acea femeie saddhu ce umbla goală prin localitățile din sudul Indiei, nu e goală, s-a replicat, pentru că-i îmbrăcată în privirile celorlalți. Într-un fel, mistica și poezia, azi, au nevoie de disprețul celorlalți. Le vedem împreună în călăuza lui Tarkovski, sau în flamenco în momentul cînd se ivește acel duende. Ce-i mistica azi? O cantitate egală de lumină distribuită lucrurilor (melc, piatră, plantă, om, obiect) – am răspuns eu odată la această întrebare, cu totul inabil, la Paris”. Mistica este un fel de cunoaștere. Cunoașterea prin iubire, cunoașterea ca iubire. Anticul filozof Filon Iudeul, din Alexandria, spunea că sufletul poate ști că Dumnezeu există, dar nu poate ști ce este el[4]. Precizează mai departe, în comentariul său, Hegel că esența lui este lumina originară, „concepție cu totul orientală”. Dar nu este aceasta mistica? Și poezia? De aici începe eseul lui Dan Arsenie, pentru că în acest tărâm al cunoașterii contemplative, al urcării Carmelului, al vederii nocturne în plină lumină nu se poate înainta fără călăuză. „Pentru că atît durează noaptea Călăuzei, cît noaptea sufletului, a omului”. Opera întreagă a lui Juan de la Cruz este pentru eseistul nostru „un manual in via pentru a parveni in patria”. Avem, deci, un drum, un munte, o noapte, un suflet și pe Dumnezeu. De aceea avem nevoie de Călăuză: „Dar la ce bun călăuza?” este un capitol. Pentru că drumul nu este direct și contemplația nu lipsită de pericole. Dintre care rătăcirea nu este cel mai mare.
Sfântul Ioan al Crucii (Ioan de Yepes) nu este o referință culturală de uz curent la noi, cu atât mai puțin una poetică. Deși s-au publicat destule traduceri, mai ales la editura Carmelitană. Spun aici doar că autorul uneia din cele mai profunde poezii de dragoste a lumii (cu originea în primul rând în Cântarea Cântărilor) a trăit între 1542 – 1591 și că, la îndemnul Sfintei Tereza din Avilla, a fost un mare reformator religios, în lăuntrul Ordinului Carmelitan. Iar Muntele Carmel, simbol al Țării Sfinte, are un rol deosebit în Biblie, legat în special de profeții Ilie și Elisei. Mă voi limita însă în acest spațiu doar la dimensiunea pe care o ia în considerație eseistul. Care desprinde din opera poetului mistic, – cu atenție specială spre „biletele sfinte”, „adevărate seminarii sfinte”, acele indicații ale călăuzei („scrisorile, nu tratatele mistice constituie cea mai bună intrare în lumea lui Juan de la Cruz”) – punctele de odihnă intensă-reflecție: drumul, muntele, asceza, tăcerea, contemplația, noaptea, taina, nimicul, discernământul. Sunt acestea trepte și, totdeodată, puncte de reper. Fundamentate prin iubire. „Unde nu-i iubire, pune iubire și vei găsi iubire. În amurgul vieții noastre vom fi judecați după cît am iubit” sfătuiește Sfântul. Text excepțional despre rolul Maestrului spiritual, eseul acesta se cuvine, la rându-i, citit ca o îndrumare de înțelegere și de trăire, ca un proiect existențial spune autorul undeva (vezi descifrarea, de exemplu, a desenului hermetic al Muntelui Carmel). „Misticul nu vrea să cunoască, ci vrea să fie”, citim în eseul Mariei Zambrano. Căci totul purcede și sfârșește oarecum în cunoaștere. Iar aici poezia și mistica se îngemănează până la a deveni una. Avem de-a face cu un text pelerinaj, un text despre inițiere și străfulgerarea controlată a revelației. Controlată spun, pentru că astfel este unul dintre rolurile maestrului spiritual: el este trecut – paradox nesurprinzător la atentă privire – în textele călugărului poet printre cei trei adversari ai ajungerii la lumina vârfului de munte. „Călăuza este un centru trecător, un centru care trece, un centru care de-centrează falsele centre [ascultați, aici ca și peste tot, muzica frazei n.m.], traversează circumstanțele. Călăuza, în calitate de centru, trece și te îndeamnă să fii un adevărat centru”. Ea, călăuza, are și rolul paradoxal de a-i opri pe cei care vor repede, fără ocoluri să ajungă la unirea cu Dumnezeu. Este un întârzietor, cum avea să spună mai târziu Noica, pe aceeași temă a maestrului spiritual. „…rumegați ceea ce v-am învățat…” îi scria doctorul mistic unei discipole, și verbul e extrem de sugestiv în această ordine de idei.
Avem deci în față Muntele, drumul spre culme și valurile de tăcere care coboară (și în care ne învelim spre a urca). Drumul inițiatului este un „drum fără de drum”, camino sin camino, drum interior: „drumul lui Juan de la Cruz este un drum în noapte și un drum de o noapte”; „Ce este un drum? – o succesiune străbătută, povestită, narabilă și transmisibilă, plăsmuită de toți, inventată de toți și de nimeni – de vietăți, tradiție și relief, acolo unde se încrucișează peisajul cu nevoia omului de a merge cu scop”; „Deci, pentru mistic, drumul fără drum deconstructiv, lucrat neîncetat de operatorul metodic pomenit [nici – nici, metoda de înaintare prin eliminarea, rând pe rând, a tuturor inutilităților contingente, specifică misticilor în general n.m.], duce către acel loc, în felul acesta fiind fixat și răspunsul la întrebarea „Încotro?, unde duce acel drum?”. Și, caracterizând epoca lui Juan de la Cruz: „Era o lume dornică să-și găsească drumul. Acesta-i cuvîntul central al acestei spiritualități – drum. Drum, metodă, cale, călăuzire”. Ascensiunea aceasta este lucrarea vieții întru Dumnezeu, asupra căreia se întreabă neîncetat luminatul: „E oare posibil a lucra pentru Dumnezeu fără ca el să o știe?”. Cât despre tăcere, hermeneutica ei pornește de la tulburătorul pasaj din I Regi, 19,11-12. Acolo apare și operatorul de care aminteam, nici – nici (căci Dumnezeu nu e nici în furtună, nici în cutremur spune Cartea, e în adierea, boarea care trece la urmă). Este „tăcerea teofanică”, soledad sonora. „Tăcerea este un loc de întîlnire unde te întîlnești cu cei dragi sau morți, aflați departe. Sau există o tăcere tranzitivă, eu tac lucrurile sau tac față de lucruri. Sau e o singurătate cu obiecte care se dez-obiectivează. Este fie un loc de trecere, fie un tărîm aparte”. Astfel privind lucrurile, poezia vorbește despre „Evenimentul prezenței divinității în tăcere, în tăcerea ca ceva în sine, legată de caracterul delicat și infinitezimal al ei, [care] s-a păstrat ca atare în memoria lui Juan de la Cruz și a misticii europene în general”. „La Juan de la Cruz totul trimite în direcția tăcerii” decide abrupt interpretul său. Căci: „Tăcerea este un exercițiu de deschidere a unui spațiu în care e menit să se nască Fiul, e un exercițiu care încearcă să reproducă un model. Este tăcerea fundamentală în care a fost rostit un cuvînt fără sfîrșit, iar ca omul să-l audă, e necesar ca el însuși să facă tăcere”. „Starea aceasta de contemplație autorizează o serie întreagă de ascunderi etice față de oameni, de discreții de origine divină [excepțională formulă! n.m.]. Și nu acordă nici un permis de intrare maestrului care se oprește aici”. Pentru că „maestrul spiritual autentic e cel care respectă tăcerea discipolului”. Tăcerea e ceea ce face posibil cuvântul. Iar „momentele în care se lasă tăcerea sînt rugăciunea, credința, speranța. Sînt semne că nu mai are rost să vorbim – sau că am vorbit destul”.
Unitatea dintre iubire și cunoaștere își află în creația autorului lui Noche oscura poate cea mai profundă expresie lirică și teologică. „Cu Sfîntul Juan de la Cruz a avut loc ceva mult mai grav, și anume faptul că nu a avut nevoie, pare-se, de moarte ca să treacă peste anumite limite, ca să se ducă. Și a izbutit aceasta pe două căi: cea dintîi mistica ascetică, vechea religie asiatică a Carmelului, cea de-a doua poezia” notează Maria Zambrano, comparându-l cu marea sa contemporană, Santa Teresa de Jesus. „Legea Castiliei e singurătatea, singurătate nudă, fără muzică și fără cuvinte, mută singurătate în care nu cîntă nici o pasăre ca în aceea sonoră. Oare cum să fi fost Castilia cînd din ea ieșeau păsări care cîntau, care auzeau și transmiteau muzica tăcută, singurătatea sonoră? Cum era ea cînd un sfînt poet era poetul ei și sfîntul ei?” ridică tot ea un imn interogativ Castiliei și sfântului ei poet.
Nu știu de ce, hermeneutica specială și tăioasă a lui Dan Arsenie mi-a evocat omul fantă al lui Nichita Stănescu. Cel a cărui retină e lipită de retina lucrurilor, într-o indistincție de dinainte de facerea lumii. Dar, totuși, el este, chiar dacă nu există spațiu pentru vedere. „Nu e loc pentru semne/pentru direcții./Totul e lipit de tot”. Aici vine hermeneutul, omul fantă, nu se știe de unde vine, poate de dincolo sau mai de departe de dincolo. El introduce semnele. Vine și face un loc, atât de îngust, pentru rază. Universul atunci începe să respire, să vadă, să digere. Cam așa arată itinerarul interpretării lui Dan Arsenie, după ce retina lui a părut lipită de retina poetului sfânt din secolul XVI.
„…rătăcitorii nu știu multe unii despre alții” notează, în aceleași pagini, trist de a nu o fi întâlnit, Dan Arsenie despre Maria Zambrano. Poate că această carte ne va ajuta să știm mai multe despre rătăcitorul Juan de la Cruz. Și despre rătăcitorul Dan Arsenie…
Dan Arsenie, Juan de la Cruz (însemnări despre călăuză), Tracus Arte, 2024;
Cuvânt înainte de Victor Ivanovici
[1] Dan C. Mihăilescu, Alte mijlociri. Arest livresc la domiciliu. Cronici literare. Humanitas, 2023, p. 214;
[2] Françoise Truffaut éditions, 2001. Cu precizarea pe pagina de gardă Le presque rien nourrisant par l’écrivain roumain Dan Arsenie.
[3] Ed. Cartea Românească, 1985;
[4] Apud G.W.F. Hegel, Prelegeri de istorie a filozofiei, volumul al doilea, Ed. Academiei R.P.R., 1964; p. 151; traducere D.D. Roșca