Două doamne ale literelor noastre actuale, Monica Pillat și Georgeta Filitti, înfățișează în cuprinzătoare comentarii scrierile unei doamne din trecut, Pia Alimăneștianu (1872-1962). Stilul lor comprehensiv-simpatetic ne aduce astfel în apropiere ființa unei autoare întrutotul demnă de interes, căzută în uitare. Fiica cea mai mică a lui Ion C. Brătianu se mândrea cu trei frați ai săi, Ionel, Dinu, Vintilă, care au îndeplinit un rol cunoscut în viața politică a României. În anii liceului i-a avut profesori particulari, la moșia Brătienilor de la Florica, pe Spiru Haret și pe Ion Vianu, găsindu-se de asemenea prin preajmă Vasile Conta, prieten al familiei. A luat bacalaureatul la colegiul „Sfântul Sava” cu magna cum laude. În anii primului război mondial, a lucrat ca soră de caritate la un spital de contagioși din Capitală și totodată a participat la activitatea Crucii Roșii. În interbelic, s-a distins printr-o seamă de proiecte culturale, educative și caritabile, prezidând înființarea unor asociații de o atare speță. Și-a îndreptat consecvent iubirea spre familie, preferat dintre nepoții săi fiind Ion Pillat, ale cărui lecții le supraveghea. S-a căsătorit abia la vârsta de 50 de ani cu diplomatul, economistul și bancherul Alexandru Alimăneștianu, întrucât Ion C. Brătianu avea încontinuu nevoie de sora sa în postură de secretară. Sub regimul comunist, locuința familiei Pillat din capitală fiind naționalizată, vârstnica Pia Alimăneștianu s-a văzut nevoită a se muta într-o odăiță de la demisol. În ultimii ani de viață, după cum a consemnat Dinu Pillat, „exista fără vârstă, ca o călugăriță”, care primea „din când în când vizita unor domni bătrâni din generația ei, fantome în haine negre, demodate”.
Textul cel mai relevant al Piei Alimăneștianu ar putea fi considerat cel intitulat Însemnări din timpul ocupației germane. Pasional în destule secvențe, consemnând concretul cotidian, dar având și perspectiva simțământului patriotic, acesta relevă o conștiință feminină angajată, de un tip mai puțin întâlnit în epocă. Modul de a aborda realitățile e unul analitic, fără menajamente. „Azi răsună muzica militară prin oraș, vestitoare a serbării de mâine, ziua Kaizerului. Chiar pentru germani, dacă ar fi învingători, ar fi o nenorocire. Le trebuie o purificare radicală, o ispășire a păcatelor. O renaștere, căci, din nația civilizată și disciplinată de altădată, au devenit tâlhari la drumul mare, de la cei de jos până la cei de sus. Guvernul german este el însuși șeful organizației escrocheriilor. Simți cum, din zi în zi, chiar cei ce îi apărau mai mult se răcesc; sunt toți înmărmuriți de atâta îndrăzneală rafinată.” Oamenii politici oportuniști au parte de o taxare pe măsură: „Singurul care are înrâurire asupra lor este Petre Carp, dar, din nenorocire, este cu totul în vederile lor. Mai deunăzi, a fost disidență între el și Marghiloman. Voia să împartă țara în căpitănii, administrată de germani și români. Cel de-al doilea, voind să mai joace un rol politic în țară și dându-și seama că i s-ar putea tăia craca de sub picioare dacă consimte la asemenea ilegalități, s-a opus. De rândul acesta, a fost aproape o ruptură între ei.” Nu mai puțin latura caritabilă a activității desfășurate de autoare e menționată precum o ipostază a datoriei împlinite. Un reflex din comportamentul Reginei Maria, la care de altfel a fost raportată Pia Alimăneștianu: „Singura mulțumire pe ziua de azi a fost consfătuirea și stabilirea cantinelor școlare și populare. Vor începe de săptămâna viitoare să funcționeze sub inspecția unui comitet de doamne și a directoriilor respective. S-au găsit copii morți pe străzi de frig și de foame.” Finalul războiului aduce un moment luminos. Răul încercat se confruntă cu euforia victoriei care oscilează între real și ficțiune, ultima ca un test al primului factor: „Când stai de te reculegi, câteva clipe, când ai văzut trecând în revistă armatele române lângă cele franceze, engleze, italiene, americane, în urale nesfârșite, înfrățindu-și steagurile și marșurile militare, când ai văzut bucuria poporului manifestându-se zile și nopți, nebuni de bucurie, prin jocuri și cântece naționale pe străzile Bucureștilor și în toate colțurile țării, de la Nistru la Tisa, te întrebi dacă această Românie nouă, urmărită de atâtea generații în trecut, este realitate sau un vis minunat.”
Un capitol intim al scrierilor pe care le avem în vedere îl reprezintă cel al Scrisorilor din Florica, dedicate poetului Ion Pillat. Chiar primele lor rânduri denotă o retranșare în sine, o apetență lirică. Postura publică tranzitează în una a interiorizării: „Aceste scrisori nu le va primi nimeni. Ele vor fi scrise numai pentru mine. În ele voi colinda tot ce mă înconjoară, în ele voi spune tot ce simt, ce văd, ce gândesc. Voltaire zicea că cele mai alese bunuri lăsate omului din cer sunt somnul și nădejdea. Eu voi adăuga și taina gândului.” Peisajul social se transmută într-unul al solitudinii selenare: „Toți dorm. Afară, luna răspândește atâta lumină! Aproape nu se mai văd stelele. Grădina, valea iau aspecte ferice, de aici, de la fereastră. Felinarele aprinse ale orașului, împrăștiate prin întuneric, dau impresia licuricilor ce împodobesc așa frumos pădurea, în serile de vară.” Observația realistă intră în suspans, făcând loc uneia care admite incertitudinea visătoare, aproximația sugestivă, umbra tangentă la mister: „Aș vrea să-mi lămuresc pentru ce același loc, văzut ziua, nu te farmecă, (așa) cum te farmecă pe clar de lună, și mă întreb dacă nu suntem tot noi pricina, atrași de imprecizia formelor, de acel ceva misterios al umbrei, al necunoscutului în deosebite chipuri. Pe unii îi îmboldește la cugetare, pe alții îi înspăimântă, se tem să-l pătrundă. Printre aceștia din urmă sunt și eu.” În consens apar citate și câteva vechi stihuri franțuzești: „Trec zilele. (…) M-am dus de dimineață pe deal, ca să grăiesc pe limba lui Millevoie: «De la depouille de nos bois,/ l’ automne avait jonché la terre,/ Le rossignon était sans voix/ Le bocage était sans mistère». Aceste versuri îți evocă o stare sufletească, o priveliște întreagă. De câte ori mi le aduc aminte, îmi închipui că sunt aici, toamna, și anume pe aleea din capul viei, croită de-a lungul pădurii. În căpătâiul celălalt, iese Valea Izvoranilor, ies casele, potecile de viață și de crâng, întretăindu-se, Carpații, în fund, și Piatra Craiului, în mijloc, ca un bloc. Pe aleea aceea, în lumina dimineții, când frunzele sunt ruginite și parte din ele s-au așternut pe jos, ai crede că-ți stă în față o pânză de La Touche, îmbibată în rozalb.” Aristocratica Pia Alimăneștianu, deschisă mai întâi frământării obștești, apoi propriilor sale dispoziții lăuntrice poetizate, nu ar putea avea pentru noi, chiar în prezentul moment istoric, un sens paradigmatic?
Pia Alimăneștianu, Opera omnia. Însemnări din timpul ocupației germane. Dobrogea. Plaiuri oltenești. Prin Cetatea lui Bucur. Trecutul viu. Ediție îngrijită și prefață de Monica Pillat. Note explicative de Monica Pillat și Tudor Vișan-Miu. Cuvânt introductiv de Georgeta Filitti la Însemnări din timpul ocupației germane. Colecția Distinguo, Editura Spandugino, 2024