Anglistica și americanistica românească au suferit o grea pierdere la jumătatea lunii ianuarie, odată cu încetarea din viață a unuia dintre cei mai iubiți dascăli ai Universității București: Ștefan Stoenescu, cel care n-a fost doar un mare erudit și un mare deschizător de drumuri în domeniul pe care l-a slujit cu atâta devotament, ci și, în primul rând, cum ar spune englezii, a father figure, un părinte spiritual. Sau, într-un cuvânt, un om – un termen metonimic ce sintetizează ideea de generozitate, susținere necondiționată, sprijin dezinteresat acordat atâtor și atâtor studenți cărora le-a îndrumat pașii nu doar până la absolvire, ci și peste decenii. Așa cum frumos remarca Gabriela Massaci într-o postare pe Facebook, lecțiile de poezie ale lui Ștefan Stoenescu erau și lecții de viață. Despre cât de mult a contribuit la formarea mea și la cariera mea literară am scris într-o evocare publicată în altă parte. Mi-a înlesnit debutul ca traducător literar în anii 1990, mi-a stimulat apetitul pentru cercetarea filologică, mi-a prefațat primul dicționar de argou englez-român când altor universitari li se părea că un asemenea demers ar fi sub demnitatea lor, mi-a dat sugestii prețioase atunci când mi-am început cariera universitară, a fost cel dintâi lector al tezei mele de doctorat și, ca atare, mi-a transmis feedback-ul său obiectiv, adesea polemic. Nu mai spun cât de mult îi datorează biblioteca mea personală acestui spirit generos.
Cred că, dincolo de cuvintele de mulțumire și gratitudine din partea mea și a atâtor altor foști studenți ai săi, cea mai nimerită formulă de evocare a acestui OM (cu majuscule, da!) ar fi publicarea unor fragmente de epistolar. În cele ce urmează, îi dau așadar, cuvântul lui Ștefan Stoenescu.
*
Epistolarul nostru a început după ridicarea Cortinei de Fier (profesorul emigrase în SUA în 1987, stabilindu-se la Ithaca, New York, lângă Cornell University, unde a și activat o vreme, în dubla ipostază de cadru didactic și doctorand). La 3 martie 1991, Ștefan Stoenescu îmi scria:
„M-a bucurat mult semnul de viață pe care mi l-ai dat și faptul de a nu-ți fi răspuns pe dată, de a fi amânat sine die se datorează angrenajului de îndatoriri și obligații în care funcționez la ceasul de față. E greu să fii studinte la 55 de ani: rutina ta te și ajută, dar te și încurcă; gradul de flexibilitate și disponibilitate la ideile altora e redus; capacitatea ta de a mima acordul în loc de a slobozi sictirul e și ea foarte înghesuită. Dar, ca să pot supraviețui profesional a trebuit să pull down my variety, cum zice Ezra Pound, și să revin în pielea (și rolul) de învățăcel. Numai că toate notițele mele sunt minate de semne de exclamare și întrebare: la toate aș fi dat altă rezolvare, totul ar fi fost prezentat sub un alt unghi dacă aș fi schimbat locul cu cel de la catedră. Societatea de aici nu mai este ca acum treizeci de ani – a evoluat spre birocrație și totul e acum cu număr, ștampilă, dată. Firește, exagerez. Prin comparație cu ce am lăsat în urmă, încă e raiul pe pământ.”
Scrisoarea continua cu o lungă serie de întrebări legate de preocupările mele și se încheia cu un frumos îndemn:
„Tonul tău tonic, optimist – „de om liber în țară liberă” – îmi traduce traversarea unor experiențe secetoase. Ai continuat sau ai schimbat acel învățământ [militar]? Ce mai lucrezi? Pe dl. profesor Levițchi l-ai mai văzut? Dânsul ce face? Dacă îl vezi, să-i spui că n-am reușit încă să-i răsfoiesc traducerea Istoriei lui Călinescu. S-a văzut volumul lui prin București? Care mai este temperatura culturală? S-au reîntors apele în matcă? Într-un fel, regret că nu sunt la fața locului; pe de altă parte însă îmi spun că am avut o mare șansă, chiar dacă în al șaselea deceniu de viață și la capătul unei „cariere” care adunată bob cu bob și la munca de jos și la munca de „sus” a însumat 35 ½ ani. Ține-mă la zi cu ce plănuiești și înfăptuiești. Mai colaborezi la Kriterion? Dă-mi de veste dacă eu te pot ajuta cu vreo ceva. (…) Deci, George, vreau să aud că ai planuri și că ești angrenat în proiecte. (…) Perseverează.”
*
Discuțiile noastre despre planuri și proiecte, îl speriau pe Profesor. Privind în urmă, îmi dau seama cât de utile au fost sfaturile de viață formulate într-o scrisoare datată 11 decembrie 1993 și reiterate într-o epistolă din 25 septembrie 1997.
„Am citit darea ta de seamă asupra activității din ultimele luni și, drept să-ți spun, am avut o strângere de inimă. Faci mult prea multe, în prea multe direcții și te încumeți să te măsori și cu lucruri vrednice, și cu lucruri efemere. Această omnivoră capacitate nu e semn de Renaștere și nici măcar de enciclopedism iluminist, te rog să mă crezi.
A te arunca nediscriminat în vâltoare nu e neapărat semn de eroism. Ferește-te să fii categorisit drept Jack-of-all-trades. Nu poți sta și cu Shakespeare, și cu Sandra Brown la (aceeași) masă. – Cunosc nevoile zilnice și tentațiile clipei, dar trebuie să privești lucrurile și într-o oarecare perspectivă. You’re no longer your own man, în ciuda aparențelor. Datoriile față de propria reputație cresc cu fiecare op adăugat bibliografiei proprii. Stabilizează-ți interesele, George, și elimină impermanențele. Altminteri, ai să ajungi să traduci și… cartea de telefon.
Și mai este ceva de care ți-am pomenit. Fibra nervoasă (ca și cea morală, de altfel) nu este extensibilă la infinit. La un moment dat plesnește și atunci nu mai este nimic de făcut. Alergătorul de cursă lungă, lucru valabil într-o carieră intelectual-artistică, trebuie să-și dozeze eforturile judicios, dacă vrea să treacă cu bine linia de sosire. Dar nu te mai dăscălesc. Ești doar om în toată firea.”
Sfaturi, griji, reluate la distanță de patru ani. Ștefan Stoenescu simțea că „omul în toată firea” trebuia readus periodic cu picioarele pe pământ și, slavă Domnului, nu se sfia să o facă:
„Felicitări și ție pentru temeritate. Nu mă îndoiesc că vei izbuti pe toate planurile – numai [să] ai totuși grijă și nu suprasolicita organismul și, mai ales, creierul. Sărit de pe fix, cum se zice, greu se mai așază exact in the grooves.”
*
Ștefan Stoenescu a ținut enorm la foștii săi dascăli, la Ana Cartianu, Leon Levițchi și Andrei Bantaș. Boala, agonia și dispariția acestuia din urmă l-au marcat profund. Andrei Bantaș s-a stins din viață pe 17 ianuarie 1997, dar vestea morții sale i-a parvenit mult mai târziu lui Ștefan Stoenescu, care, pe 24 ianuarie 1997, îmi scria, cu o trimitere și la destinul tragic al lui Marin Sorescu:
„Am înțeles că ai o colaborare de calitate la revistă [Lettre Internationale] și la [Editura] Univers, și că te armonizezi cu Irina [Horea] și cu Mihaela [Dumitrescu], două angliste de nădejde. Sper ca dl. Prof. Bantaș să biruie, totuși, boala. Privațiunile impuse timp de decenii în numele unui viitor utopic, iată, retează vârsta oamenilor înainte de vreme. Este un fenomen tulburător, observat în Rusia și în toate statele fostului lagăr sovietic. Asta în vreme ce speranța medie de viață aici, în Statele Unite, se apropie de 80 de ani și tinde spre 90 sau chiar 100. S-a demonstrat că alimentația calitativă influențează creșterea copiilor în înălțime, în vreme ce alimentația cantitativă are influențe doar asupra ponderii. La fel, bătrânii care se alimentează complex și suficient, care duc o viață sportivă fentează bolile sistemice precum cancerul sau cele cardio-vasculare. O alimentație vitaminizată și atentă – eliminând grăsimile, excesele de proteine animale și zaharurile rafinate (industriale) – însoțite de mișcare în aer liber cel puțin o oră pe zi asigură o bună compensare a stresului suferit de adulții ce lucrează într-o economie solicitantă prin ritmuri înalte și termene scurte cum este piața liberă, concurențială. Marin Sorescu, sunt convins, putea trăi bine mersi încă 10-15 ani dacă avea parte de o medicină investigativă avansată și de o medicație sofisticată adaptată specificității maladiei și organismului său. El ar fi avut banii care să acopere costul unei asigurări versatile […]. Era strict contemporan cu mine și, ca și mine, nu făcea excesele periculoase – tutun, alcool. El era croit pentru capitalism, fiind unul dintre cei mai buni întreprinzători creatori români. Reușise să călătorească fără opreliști și capacitase cele mai talentate și prestigioase condeie scriitoricești de traducători. Țintea, evident, spre Premiul Nobel și doar intrarea României sub conul de umbră al mineriadelor și conflictelor etnice l-a privat de acesta. Pe deasupra, simțindu-și, probabil, sfârșitul, conlucrase activ cu o echipă de guvernare ce se compromisese în ochii occidentalilor.”
*
Ștefan Stoenescu preda cu ușurință materii complet diferite, atât poezia, cât și și romanul britanic și american, având știința redactării unor cursuri memorabile. Mi s-au părut încurajatoare, dar mai ales utile, sugestiile pe care le-a formulat în legătură cu survey-ul meu de istorie a literaturii engleze „de la Beowulf la Jane Austen”. În același timp (ce frumoasă dovadă de încredere!) ținea și la părerile mele despre scrierile sale. Citez din epistola datată 24 iunie 1997:
„Mulțumesc și pentru succinta informație privitoare la prefețele (postfețele / „exegezele”) subsemnatului. Bine, bine, le-ai citit, dar cum ar fi trebuit să fie, ce le lipsește, de ce suferă? – aș fi fost interesat de reacții critice (neprotocolare) pentru ca, eventual, să țin seama în viitor sau să perseverez, după caz.
Te felicit pentru perspectiva unui curs de literatură – panoramă istorică, după câte îmi dau seama. Asta te va solicita, dar creșterea intelectului se face numai sub bici, sub presiunea termenelor scadente. Știi doar de la traduceri și alte activități editoriale. Intelectualul procrastinează din scrupul; au însă grijă cei pragmatici – redactori, editori etc. să se revanșeze. Anticipez satisfacții, dar și gustul amar al improvizării. Tot ce te pot sfătui este să nu te îneci în angrenajul faptic. Nu lăsa amănuntul să întunece viziunea întregului, structura, profilul, direcția majoră a unei epoci. Lasă analiza stilistică la seminar, unde poți să te dedici câte o lună unei singure opere.”
Într-o altă scrisoare, datată 1 decembrie 1997, sugestiilor de principiu le luau locul niște indicații clare, extrem de utile:
„Cât de greu trebuie să-ți fie din lipsa de surse. Am trecut și eu pe acolo (în Arcadia de ciment-beton). Dar nu cred că încă o istorie literară este răspunsul și încă una concepută pentru treabă și învățarea papagalicească, cum este Martin Day. Daiches, cum spuneai, oferă scheletul. Pe el îți construiești cursul recurgând la opere de mai adâncă investigare, pe porțiuni (autori, genuri, sub-perioade etc.) care să-ți furnizeze „carnea” sau „mușchii” prelegerilor. Dacă scheletul îți este, le devine și [studenți]lor limpede printr-o lecție introductivă, apoi te poți dedica cutărui sau cutărui aspect pentru care susții că ai material suficient și interes. Ca în chimie. Odată tabelul lui Mendeleev fixat (pe perete, în minte) se poate lucra atât pe orizontală cât și pe verticală, cât și, în fine, pe căsuțe, luate separat.
O condiție a succesului este ca efortul să nu fie nici din cale afară de mare, nici prea mic. Supraîncărcarea îi avantajează pe cei înclinați spre învățarea automată, subîncărcarea bagatelizează disciplina. Mi-aduc aminte că la noi, în Pitar Moș, se practica o supraîncărcare nerealistă → indigestie și scârbirea de materie. O altă problemă pe care aici, în America, am constatat-o mai lesne este dată de nejudicioasa repartizare între materialul primar și cel secundar. Textele trebuie să primeze, acaparând 75-80% din timpul și spațiul afectat. Critica, restul de 25%, trebuie să vină 50% direct de la tine și 50% de la o bibliografie secundară (eseuri, capitole de lucrări, rar câte o carte de sinteză). Dacă nu se respectă acest principiu, cunoașterea suferă, iar habitas-urile lor intelectuale se stereotipizează prin imitația jargoanelor critice la modă. Mai ales în primii 4 ani de studiu, accentul trebuie să cadă pe cunoașterea operelor numai în original – acum învață ei, de fapt, limba.”
„Problema” constatată de Profesor era, de fapt, înlocuirea brutală a lecturii prin dictatura teoriei în mediul academic occidental, schimbare de paradigmă ce va duce, practic, la moartea studiilor literare, înlocuite de studiile culturale – incubator al unor efemere tendințe critice, la proliferarea jargoanelor golite de sens, abandonarea textului literar ca literatură și promovarea ideologiilor radicale sexo-marxiste de tip woke și cancel culture, care cer eradicarea oricărui canon și propun liste negre, cu autori cenzurați (v. Mark Twain, Margaret Mitchell etc.). Mă întreb cu tristețe nu unde sunt zăpezile de alt’dat’, ci unde sunt acele promoții de studenți care citeau, mai de voie, mai de nevoie, de la caz la caz, „cărămizi” precum Ambasadorii, Moby Dick, Tristram Shandy, Tom Jones, Henry Esmond etc. etc.
*
Tot în scrisoarea din 1 decembrie 1997, Ștefan Stoenescu îmi trimitea câteva considerații privind traducerea de poezie din engleză în română. Trecut, în facultate, prin școala lui Leon Levițchi, am rămas adeptul traducerii formale, fidele prozodic, spre deosebire de trioul Ivănescu – Stoenescu – Abăluță, adept al traducerii conținutiste. Una dintre micile mele trădări la capitolul fidelitate prozodică a fost traducerea în decasilabi (în loc de octosilabi) a poemului To His Coy Mistress de Andrew Marvell. Iată punctul de vedere al Profesorului:
„Da, într-adevăr, nu se poate transpune din engleză în română o poezie densă în determinări în același tipar cantitativ. O aritmetică elementară ne arată că româna se cuprinde în mai multe silabe, chiar dacă engleza se risipește în prepoziții și alte particule. Când tragem linie, avem un excedent de cca. 15% în română fără de care sensul suferă. Sigur, făcând exhibiții, denaturând sintaxa, intervenind (brutal) în echivalarea propriu-zisă, preferabil suprapunerii / telescopării semantice, putem, la rigoare, „respecta” originalul. Numai că acest tip de „rigoare” nu este o rigoare autentică, ci doar o dubioasă fidelitate. (Sigur, exceptăm acele puține și întrutotul remarcabile transpuneri care uneori reușesc și această performanță – dacă o putem numi astfel.) Traducătorul de poezie din toate timpurile a încercat să sune firesc în tradiția în care face echivalarea. Acesta e baremul absolut. În rest, putem discuta până în mileniul al cincilea.”
*
Devenind doctorandul lui Virgil „Bill” Stanciu, n-am ezitat să-i trimit lui Ștefan Stoenescu toate referatele preliminare tezei. Iată un crâmpei de feedback la unul dintre acestea, datat 15 septembrie 1999:
„Eu cred că este bine că ai luat contact cu neo-istorismul. De fapt, Renașterea și Shakespeare reprezintă teritoriul predilect. Abordările lor cultural-materialiste (neo-marxiste) vin în contradicție cu deconstrucționismul post-structuralist care exclude tot ceea ce nu este „text”. Prin contrast, neo-istoriștii parcă fug de text, căutându-și sevele în contexte (tot textuale, la urma urmelor, dar mai ales complementare, documentare etc.). Este adevărat că, asemenea oricărei mode, are câteva trăsături obsesive, dar așa au avut toate metodologiile și abordările critice, indiferent de denumire. Când știi ce cauți, ce te interesează, găsești. Cu alte cuvinte, simplifici, reduci și re-creezi textul pe care chipurile vrei să-l explicitezi. Decât să citesc o carte, însă, eu prefer să citesc o sută – chiar dacă în final realizez că toate au același numitor comun. Există, totuși, diferențe specifice între cele 100 și cred că una dintre bucurii este să ierarhizezi cele 100 după criterii proprii și astfel, să poți izola cele mai bune 10 sau 5.”
Și iată și părerea lui Ștefan Stoenescu despre școala de anglistică clujeană:
„Comisia ta de la Cluj este cum o descrii. Ardelenii sunt curtenitori și afabili. Au substanță și caracter. Sunt intelectuali serioși și solizi. Îmi pare bine pentru tine, după cum îmi pare bine că mi-ai urmat sfatul, să te sui în primul tren de Cluj.”
În aceeași epistolă apărea și un sfat de care nu am mai ținut cont după anul 2008, când am început să mă gândesc tot mai mult la retraducerea integralei Shakespeare:
„În altă ordine de idei, nu cred că faci bine închizându-te în piese și poeme. Ca traducător, piesa este și mai grea (prin firescul și neîngrădirile ei) și mai importantă prin accesul la public. Marele public consumă proză și, dacă tu vrei să traduci poezie, n-ai decât să faci asta de 2-3 ori pe zi câte o jumătate de oră. Poezia necesită concentrare și inspirație; proza, după cum bine știi, necesită rutină, răbdare, continuitate. Un capitol de roman, în mod ideal, ar trebui tradus într-o ședință…”
Aceasta a fost ultima scrisoare timbrată Par Avion din lungul nostru epistolar, ulterior metamorfozat în corespondență electronică. Închei această incursiune „în mintea profesorului”, cu una dintre formulele sale preferate de încheiere, ce includea și salutul adresat unor persoane dragi:
„Te rog să transmiți, când le vezi, urările mele următorilor: G. Dumitriu, D. Comănescu, N. Prelipceanu, C. Bucur, I. Horea, M. Dumitrescu, I. Ieronim.”