Dintre regizorii care au transpus pe ecran romane sau nuvele ale lui Marin Preda (listă pe care mai intră nume notabile ale cinematografiei românești, precum Paul Călinescu, Șerban Marinescu, Iulian Mihu, Mircea Mureșan și Constantin Vaeni), Stere Gulea este cel care i-a rămas loial prozatorului din Siliștea Gumești, legându-și filmografia de opera acestuia, până spre sfârșitul carierei (cineastul octogenar a dat de înțeles că Moromeții 3 ar putea fi ultimul film al său). Stere Gulea, de altfel un adept al adaptării (alegere motivată politic – post-factum, desigur – pentru epoca „de dinainte”, ca și în cazul altor colegi din „generația ’70”), un mare iubitor al literaturii, care a preferat mai mereu să ecranizeze și/sau să colaboreze cu scriitori (Nicolae Dragoș, Vera Ion, Dan Lungu, Herta Müller, Mihail Sadoveanu, Mihai Stoian, Lucian Dan Teodorovici, Sorin Titel, Eugen Uricaru, Jules Verne etc.), a dovedit o afinitate specială față de Marin Preda (pe care l-a și cunoscut) și i-a studiat temeinic biografia și lucrările înainte de a se încumeta să abordeze cinematografic, cu respectul cuvenit unui mare creator, universul scrierilor sale.
Lansat în septembrie 1987, după zeci de vizionări cu cenzorii, urmate de lungi liste cu modificări solicitate (cărora regizorul afirmă că le-a cedat doar în două situații: secvența de generic și cea în care legionarii conduși de Victor Bălosu îl ucid pe Dumitru lui Nae), Moromeții, adaptarea primului volum al romanului predian omonim, este singura capodoperă incontestabilă semnată de Stere Gulea. Pentru unii critici de cinema, primul Moromeții reprezintă chiar „cel mai bun film românesc de până acum!”[1]. Pelicula lui Stere Gulea a dus la o mai bună cunoaștere și o mai largă prețuire a cărții lui Marin Preda; în recentul său volum de memorii, regizorul opinează: „Înainte de realizarea filmului, romanul Moromeții era deja o operă clasică a literaturii române, apreciat de critica literară; odată cu filmul a devenit un roman popular”[2].
Deși ecranizarea s-a bucurat de succes atât în țară (unde a triumfat la premiile acordate de Asociația Cineaștilor sau la defunctul festival de la Costinești), cât și în cele câteva festivaluri străine în care filmul a fost înscris de decidenții vremii (San Remo, din Italia, și Santarem, din Portugalia), aveau să treacă trei decenii până să fie anunțată continuarea. Moromeții 2, cu premiera în 2018, este însă, după cum precizează genericul, o „adaptare liberă după romanele Moromeții (vol. II) și Viața ca o pradă de Marin Preda”; mai mult, regizorul-scenarist le-a adăugat celor două opuri menționate pagini din prozele volumului de debut al scriitorului, Întâlnirea din Pământuri (de pildă, schița Calul), și din publicistica acestuia. Narațiunea este plasată în 1945, când în România apare noua putere, impusă de la Răsărit. Filmul alternează traseele celor doi protagoniști: Ilie Moromete (Horațiu Mălăele, preluând ștafeta de la Victor Rebengiuc, memorabil în primul film, reușește cel mai bun rol de cinema al său) – „cel din urmă țăran” (cum l-a numit pe personaj Nicolae Manolescu în Arca lui Noe), și Niculae Moromete (Iosif Paștina, înlocuindu-l și el pe Marius Badea, junele interpret din 1987), care este atras de „noua religie” propovăduită, cu Lenin în mână, de un nomenclaturist local, și pătrunde apoi în lumea literaților din Bucureștiul imediat postbelic. Pe Stere Gulea l-a interesat mai mult Niculae-scriitorul, devenit definitiv un alter ego al lui Marin Preda, decât Niculae-activistul, mult mai prezent în volumul al doilea al romanului, consacrat „obsedantului deceniu”.
Probabil puțini spectatori s-ar fi așteptat ca, după ultima secvența din Moromeții 2 (trimițând la finalul din Iarba verde de acasă, debutul în lungmetraj al lui Stere Gulea, din 1978), regizorul-scenarist să revină cu Moromeții 3, în care Ilie Moromete să fie din nou un personaj important. Totuși, Moromeții 3, lansat în cinematografele românești la finele lui 2024 (așadar, la 37 de ani după primul film), este mai unitar ca Moromeții 2, concentrându-se asupra lui Niculae (interpretat aici de Alex Călin, la fel de convingător ca predecesorii săi), iar tatăl său (Horațiu Mălăele, din nou) are o prezență mult mai restrânsă pe ecran. Episodul ce închide trilogia lui Stere Gulea (ne este greu să ne gândim la o tetralogie) pornește de data aceasta de la un scenariu original al cineastului, inspirat însă de fragmente din romanul autobiografic Viața ca o pradă, din memoriile Ninei Cassian sau din interviul pe care regizorul i l-a luat, la Paris, primei soții a lui Marin Preda, Aurora Cornu. Rezultatul este probabil cel mai personal film al lui Stere Gulea, în care acesta vorbește deschis despre „omul (și artistul) supt vremi”.
În 1954, cu un an înainte ca Niculae Moromete/Marin Preda să publice primul volum din Moromeții și să-și asigure un loc de frunte în istoria literaturii române, protagonistul filmului trăiește un dublu conflict cu implicații etice. Pe plan intim, el este îndrăgostit – și i se răspunde pe măsură – de poeta Vera Solomon (personajul Olimpiei Melinte este construit după datele Ninei Cassian), căsătorită cu superiorul ierarhic al lui Niculae, și toată suflarea scriitoricească pare la curent cu relația lor „de alcov” (după cum se dovedește în ședința de demascare a „deviaționismului”). Apropierea de o mai tânără aspirantă la gloria literară, Aurora (Mara Bugarin joacă un personaj inspirat de Aurora Cornu), îl va impulsiona pe protagonist să pună punct legăturii adulterine lipsite de perspectivă. Pe plan profesional, el cunoscuse deja succesul cu nuvela Desfășurarea, ecranizată rapid (prezentarea filmului în Siliștea Gumești constituie un bun pretext pentru vizita unei delegații de „tovarăși scriitori” din care fac parte Niculae, „fiul satului”, Vera și consortul ei încornorat, Stere Gulea intersectând astfel, încă o dată, drumurile celor doi Moromeți), dar încearcă să se elibereze din chingile realismului socialist și să revină la stilul frust, înrâurit de comportamentismul nord-american, al debutului. Schimbarea de optică nu este văzută cu ochi buni de confrații supuși/sus-puși, iar insubordonarea lui Niculae (el merge singur în satul mamei sale, unde țăranii se revoltă împotriva colectivizării forțate) le dă apă la moară celor care de abia așteaptă să-l înfiereze public. Un procuror ideologic (inspirat probabil de Nicolae Moraru) îi oferă posibilitatea să se reabiliteze prin scrierea unui reportaj din care să reiasă limpede că răzmerița fusese pusă la cale de chiaburi („dușmanul de clasă” din mediul rural). Dilema chinuitoare a protagonistului (să nu uităm că Marin Preda, personajul din Viața ca o pradă, pleda, în fața prietenului său Paul Georgescu, pentru moralitate ca o condiție sine qua non a unei creații literare durabile), jucată elocvent de Alex Călin (excelent deopotrivă în secvențele intense de criză erotică), potențează tensiunea filmului. Iar escaladările ulterioare (precum arestarea și interogarea lui Niculae, suspectat că ar fi implicat în organizația „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim) nu fac decât să chestioneze și mai stăruitor concesiile unui artist pentru opera sa.
După ce tatăl renunțase la orice speranță de la noua orânduire, în care contemplarea spectacolului vieții și ironia blândă nu-și mai au locul, fiul ajunge și el să își piardă ultimele iluzii privind izolarea, din fața valurilor istoriei, în „turnul de fildeș” al scriitorului. Reconcilierea celor doi din finalul filmului este unul dintre momentele remarcabile ale filmului. Pozând într-un studio, poate pentru o ultimă fotografie, Ilie îl cheamă alături pe Niculae. Când tatăl își lasă mâna pe genunchiul fiului, acesta este inițial surprins de gestul tandru, neobișnuit pentru Ilie, dar apoi își pune mâna peste cea a părintelui și se răsucește către el. Stop-cadrul cu Ilie privind fix înainte (deși tot ce prețuise el se află în spate) și cu Niculae întors cu duioșie către tatăl său, asemenea prozatorului Marin Preda în romanul său din 1955, este un sfârșit cum nu se poate mai potrivit. La fel ca Viața cu o pradă, filmul Moromeții 3 – și, implicit, trilogia lui Stere Gulea – se încheie cu acel prim moment în care „aventura conștiinței” scriitorului atinge apogeul (un altul avea să fie acela al ultimului roman, Cel mai iubit dintre pământeni, în care Marin Preda demască virulent „era ticăloșilor”, reprezentată cinematografic de Stere Gulea).
Moromeții 3, film dedicat de Stere Gulea marii actrițe Luminița Gheorghiu (neuitata interpretă din 1987 a Catrinei Moromete, rol preluat ulterior de Dana Dogaru), are și alte merite ce ar trebui evidențiate, chiar și succint. Imaginea lui Vivi Drăgan Vasile (colaborator de nădejde pentru regizor la toate episoadele trilogiei, toate filme alb-negru) este din nou impecabilă. Realizatorii propun și referințe cinematografice surprinzătoare. De exemplu, chipul luminat intermitent al lui Niculae, întins pe patul de spital pentru electroencefalogramă, într-o scurtă secvență ce poate fi interpretată și ca un coșmar al protagonistului, amintește de imaginea antologică a lui Renée Falconetti din clasicul presonor Patimile Ioanei d’Arc, de Carl Theodor Dreyer. Deși aici, din motive evidente, vocea uliței nu mai este la fel de prezentă ca un plan secund, din afara cadrului, designul de sunet conceput de Ioan Filip și Dan-Ștefan Rucăreanu sprijină eficient desfășurarea epică, la fel ca montajul Alexandrei Gulea (care la filmul anterior o seconda pe Dana Bunescu) și minunata muzică datorată lui Cristian Lolea (un demn succesor al Corneliei Tăutu și al lui Vasile Șirli, compozitorii primelor două episoade). Iar reconstituirea exemplară a epocii li se datorează, în bună măsură, scenografului Cristian Niculescu și creatoarei de costume Dana Păpăruz (ambii colaboratori și la Moromeții 2).
Văzute în ordine cronologică (așa au și fost ele prezentate, în februarie 2025, la importantul Festival de la Rotterdam, dar și mai devreme, în noiembrie 2024, în cadrul longevivului festival autohton „Toamnă la Voroneț”, de la Gura Humorului), cele trei filme ale trilogiei Moromeților ilustrează sugestiv tranziția de la o adaptare fidelă spiritului operei literare la o privire originală (dar bine documentată) asupra destinului autorului acesteia, totodată o meditație profundă asupra condiției artistului în vremuri potrivnice talentului său. Omagiindu-și unul dintre scriitorii favoriți prin trei filme ce-i întregesc universul, regizorul-scenarist Stere Gulea a realizat o saga cinematografică impozantă, fără egal în istoria filmului românesc.
[1] Ioan-Pavel Azap, 7 capodopere ale filmului românesc, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2015, p. 117.
[2] Stere Gulea, Scrisoare către nepoatele mele. Însemnările unui regizor, Editura Humanitas, București, 2024, p. 105.