„Gându-i robul vieții, iar viața-i paiața timpului.”
Henric al IV-lea
Nu era prea greu să înveți să scrii în engleză pe vremea lui Shakespeare. Nimeni nu te mustra pentru greșeli de ortografie pentru că așa ceva nu exista. Varianta reginei sau a ultimului slujbaș era la fel de bună. Dacă știai alfabetul puteai aduna gânduri laolaltă în cuvinte englezești. Scrierea engleză în epocă era spectaculos de nereglată; aștepta sistematizarea marelui Dicționar al Dr. Johnson de la 1755. Shakespeare avea, fără îndoială, pasiunea cititului. Dar după standardele noastre, ar fi fost foarte mult de citit; a început, probabil, studiile la șapte ani, într-o școală din Stratford upon Avon.
O școală de gramatică avea un singur scop și anume să predea gramatica latină. Nu istorie, nu geografie, muzică, biologie, nu chimie, nu fizică, numai gramatica latină.
Anglia elisabetană privea Imperiul Roman ca pe un model al virtuților civice; eroii englezilor erau eroii romani. Se crezuse, odată, că un Brutus era fondatorul Britaniei, drept pentru care un manual de istorie engleză putea fi numit, pur și simplu, un Brut.
Romanii, deși morți, ocupau un plan mai înalt al realității decât englezii înșiși, fie ei morți, fie vii. Pentru a căuta și găsi adevărata cultură trebuia să te îndrepți spre lumea antică. Măreția grecilor era recunoscută, însă nu se prea găseau erudiți ai culturii grecești, cu atât mai puțin în orașe mici ca Stratford.
Cultura romană o absorbise pe cea greacă. Cert, Shakespeare îl iubea pe Ovidiu. Imaginile de inspirație clasică din piesele sale sunt deseori derivate din Metamorfozele lui Ovidiu (cele 15 cărți de povestiri mitologice care urmează firul temei centrale a transformării miraculoase). Povestea lui Pyram și Thisbe de care mulți aflăm pentru prima dată din Visul unei nopți de vară se află în cartea a 4-a.
Romanii scriseseră și piese și, dacă nu în ce-1 privește pe Shakespeare, cel puțin pentru restul lumii, Plaut și Terențiu pregăteau calea pentru teatrul profesionist.
Mai era de studiat și tragicul Seneca, deși ce-i atrăgea pe elisabetani era mai puțin dramaturgul din el, unul foarte influent de altfel, cât filozoful moral.
Seneca trăise sub Caligula, Claudiu și Nero și avusese motive întemeiate să conceapă un ghid stoic al vieții și morții care spunea atât de multe mai bravilor cetățeni ai Angliei Tudorilor. Ei aflau că gânditorul și-a atras ura lui Caligula, că a fost alungat din Roma la instigarea Messalinei și apoi, întors la Roma, s-a sinucis pe vremea celei mai negre tiranii neroniene. Temele lui Seneca sunt demnitatea în condiții vitrege, inviolabilitatea de substanță a omului cinstit, virtuțile unui anume fel de înțelepciune a inimii. Prima comedie a lui Shakespeare, Comedy of Errors, era o adaptare după două piese ale lui Plaut. Titus Andronicus, prima lui tragedie, e bazată pe Seneca; Venus și Adonis, primul lui poem, e din școala lui Ovidiu.
Când Shakespeare a ajuns să adune o bibliotecă, dacă a făcut-o vreodată, putem fi siguri că nu arăta ca aceea a lui Bacon.
Un singur lucru nu poate oferi studiul academic, oricât de extins, unui scriitor potențial și anume: darul cuvântului. Studiul nu-1 poate învăța meșteșugul fundamental de a îmbina cuvintele în feluri noi și surprinzătoare care, și asta-i minunea, vor reflecta adevăruri până atunci neștiute despre viață.
Neegalata știință a lui Shakespeare de a exploata engleza venea dintr-o înzestrare naturală și nu s-ar fi putut împlini altfel decât prin lucrul cu limba vie, iubită, pipăită – o pricepere care nu se predă în școală.
Engleza nu era folosită în diplomație, erudiții străini nu prea vedeau de ce ar învăța-o, iar acasă existau destui învățați, printre care și Bacon, care preferau să încredințeze profunzimile gândirii lor limbii latine.
Dragostea de engleză nu a fost un lucru pe care Shakespeare să-1 învețe din literatura nației. Pentru că am adus vorba despre nație, este timpul să vedem (neapărat!) și cum arăta marele oraș pe vremea când Shakespeare avea să-1 cunoască. Sigur Londra, în primul rând: era gălăgioasă, țăcănit de copite și zdrăngănit de roți metalice de trăsură pe piatră cubică. Strigătele vânzătorilor, ciondănelile ucenicilor, încăierările evadaților… Până și conversația obișnuită trebuie să fi fost cam zgomotoasă, de vreme ce toată lumea era, după standardele noastre, destul de afumată. Nimeni nu bea apă (despre murdărie ce să mai vorbim?), iar ceaiul nu fusese încă adus în Anglia. Oamenii chefuiau de obicei cu bere, iar berea era tare. Lumea mai bună bea vin. Londra nu era ceea ce am putea numi un oraș cu mintea limpede. Oamenii se arătau oricând gata să cânte, poate din cauza euforiei cu infuzie de malț.
Dacă stai să te gândești, limba vorbită nu era un instrument foarte exact, să te tot împiedici și să-ți ceri scuze că nu găsești cuvintele potrivite; trebuia să te ajuți de mormăituri și gesturi care, cu certitudine, reprezentau o modalitate primitivă, dar sigură de comunicare.
Shakespeare poposise în capitala engleză la momentul potrivit. Trebuie să mai spunem că înfruntarea cu Spania nu se încheiase încă, dar o nație mică demonstrase cum hotărârea, patriotismul și entuziasmul inițiativelor personale puteau înfrânge un mare imperiu. Încrederea capitalei, semn pentru încrederea întregii Anglii avea nevoie să se articuleze într-o formă de artă populară, pe care Shakespeare putea cel mai bine s-o ofere, odată ce ar fi deprins toate secretele meseriei. Teatrul nu mai era o distracție ușoară, menită să alunge pentru câteva ore plictiseala unui oraș… Teatrul pășea pe scena mare a lumii – să nu ne grăbim – înainte ca el să devină acea tradiție elisabetană în care Shakespeare avea să-și găsească locul pentru eternitate, teatrul mai avea nevoie și de un lăcaș.
Structura fizică pe care teatre ca Swan, Rose, Globe sau Fortune o aveau era preluată din alcătuirea unui han elisabetan, curtea interioară fiind o scenă foarte potrivită pentru o reprezentație de o zi; galeria de la etaj dădea în camerele de dormit și era și loc de stat în picioare pentru cei cu punga mai săracă; deasupra, la balcon, fiind scaune pentru cei mai înstăriți. Să nu uităm: în timpul spectacolelor se bea vin și bere din belșug, se râgâia, se sughița, se înjura… Dacă lăcașul s-a tras dintr-o curte de han (court of an inn), piesele se trăgeau dintr-o Curte de Justiție (inns of Court).
La începutul lui 1592, când Shakespeare se apropia de aniversarea a 28 de ani, în Londra existau trei teatre. Părinții orașului nu aveau încredere în teatre pentru că erau locuri unde se puteau răspândi molime, unde se adunau vagabonzi și pungași, unde religia era luată în râs (arta actorului fiind deja un păcat nedefinit). Ba mai aveau loc și lupte cu urși, lupte cu tauri, cu maimuțe, unde mulțimea se înfierbânta și urla. Așa că cele trei teatre erau așezate în afara hotarelor orașului.
Teatrul Rose își deschidea porțile în februarie 1592… Era o companie distinsă, deseori invitată să joace la Curte. Legea din acele timpuri îi obliga pe actori să se organizeze sub patronajul unei persoane nobile, altfel erau socotiți vagabonzi sau bandiți. La 3 martie teatrul prezintă o piesă istorică pentru care se obținuseră cele mai mari încasări ale întregii stagiuni. Se numea Harry the Sixth, iar autorul ei era William Shakespeare. El se alăturase celei mai bune companii teatrale a timpului, cândva între 1587-1592. Arta lui Shakespeare nu a continuat-o pe cea a lui Marlowe.
Temperamental erau prea diferiți, iar calea lui Marlowe va duce la Ben Jonson, la acel tip de comedie satirică de care Shakespeare nu s-a simțit niciodată atras. Dar pentru tânărul Will, Marlowe era un model prin felul în care cuvintele se aranjau în fraze avântate, un maestru al declamației, care trecea cu ușurință de la liric la retorica bubuitoare, un creator de fraze si imagini sonore memorabile.
Actorii abia se bucuraseră de momentul când desfășurau, pentru prima oară, steagul teatrului: Hercule cu lumea pe umeri; motto-ul va fi: „Totus mundus agit histrionem.”: „Lumea întreagă e o scenă.” Numele teatrului avea să fie The Globe.
In 1576, când Shakespeare era un elev de 12 ani la Stratford, James Burbage construia primul teatru în Londra, The Theatre.
Hamlet, așa cum scrisese Shakespeare, apărea pe la 1604 și primul actor care 1-a jucat a fost Dick Burbage.
La 37 de ani, cărunt și cu barbă, Shakespeare își rezervase rolul Duhului (tatăl său murise în acel an și, nu cu mulți ani în urmă, fiul său Hamnet). A pus foarte mult din sine însuși în piesă dar nu el a ales să o scrie.
Burbage a descoperit la un moment dat vechiul Hamlet, în cufărul cu piese al lui Thomas Kid și i-a sugerat că ar fi o idee bună să dea o versiune modernă și mai sofisticată vechii povești a prințului danez care a simulat nebunia ca să răzbune moartea unui rege și tată ucis. Povestea se trage, de fapt, dintr-o legendă populară, din omul verde Amloth care făcea pe nebunul. Istoricul danez Saxo Grammaticus a fixat acest subiect în scris.
Hamlet-ul lui Shakespeare începe și se încheie simetric cu moartea prin otrăvire, otrava dând o lovitură violentă și invizibilă care sugerează o atmosferă nesănătoasă. In Hamlet domină imaginea bolii. Imagistica piesei arată că Shakespeare nu o vede deloc ca problema unui individ, ci ca pe ceva mai mare și chiar mai misterios, ca pe o condiție de care, evident, individul nu este răspunzător mai mult decât este bolnavul vinovat de infecția care-1 mistuie implacabil pe el și pe alții, pe inocenți la fel ca și pe vinovați.
Educația „perfectă” burgheză care începea să triumfe în epoca lui Shakespeare se putea sintetiza în formula – părinții tăi sunt totul; cultul părinților presupune idolatrizarea acestora prin anularea oricărei urme de simț critic. Ispita unei atari educații este ispita unei nebănuite capcane. A dori să fii socotit perfect presupune a fi cândva demascat ca imperfect, dacă nu te supui grelelor încercări impuse de calea perfecționării – căci ne naștem oricum, numai perfecți nu.
Și acum Hamlet află că mama lui era incestuoasă, iar tatăl o victimă a propriului său frate. In raporturile cu tânărul prinț, înainte de moartea regelui, Regina era o mamă desăvârșită, Regele un tată desăvârșit, Claudius un unchi desăvârșit. Acum Hamlet cunoaște ambele chipuri ale realității. Pentru el începe criza gândirii. Erupe criza. Hamlet, cel dinainte de moartea tatălui și de nunta reginei, îmbina ca certitudini ale personalității sale virtuțile evocate de Ofelia. Tânărul desăvârșit al Renașterii, cu deschiderea acelei epoci, dornic să descopere lumea din afară și dinlăuntru, nu gândește în scheme și nu se mișcă în numele unor convenții.
Când Horațio spune că fostul monarh iubit și respectat al Danemarcei „a fost un rege”, Hamlet îi răspunde „a fost un om”. El refuză relația oficială care instituționalizează raporturile între indivizi și îi opune legătura afectivă a prieteniei. Horațio îl salută declarându-se „servul” său, Hamlet îl corectează „prieten”. In comportarea lui Hamlet lipsește tonul ceremonios, ceea ce contrastează puternic cu formalismul lui Claudius, afectarea lui Osric și solemnitatea lui Polonius: „Stăpâne-ocrotitor și doamna mea/ De-ar fi să postulez ce-i majestatea/ Și datoria ce-i/ De ce e ziua zi și noaptea noapte -/ Și timpul, timp – atunci ar însemna/ Să pierd și zi și noapte – să pierdem timpul/ Fiind scurtimea sufletul gândirii/ Iar vorba lungă trupul și podoaba-i”.
Pentru Friedrich Nietzsche Renașterea este marea epocă a supraomului. Renașterea s-a separat de sacru și s-a îndreptat spre uman, spre energiile sale.
Rege și curteni, ei aparțineau unor instituții cu uniformă și limbaj propriu care subordonau sau anulau personalitatea și împiedicau orice descoperire, fiindcă subsemnau totul unor forme stereotipe. Singura instituție căreia Hamlet îi aparține, înaintea zguduitoarelor evenimente este tinerețea. Ea aduce, prin elanul vital și lipsa de experiență, încrederea în armonia lumii și incapacitatea de a vedea răul.
Atunci însă când vede ființele cele mai apropiate că trăiesc după același tipar, echilibrul său lăuntric este zdruncinat, dar nu distrus. E limpede, el nu mai poate ființa ca și până acum în lume pentru că lumea nu mai e aceeași. Alienarea de societate duce la alienarea de sine, personalitatea fiind în mare parte un produs social.
Individul își marchează legătura cu ea făcând eforturi să o reașeze pe făgașul propriu ei. Societatea nu trebuie să te simtă străin de ea. Se cuvine să-i împrumuți chipul și purtarea. Hamlet mai are un țel: acela de a verifica adevărul ascuns în spusele Duhului. El caută dovezi. In acest scop adoptă el masca nebuniei, în conformitate, de altfel, cu sfaturile adresate de către Polonius spionului Reinaldo – se va face că nu cunoaște realitatea pentru a o cunoaște profund.
Opțiunea pentru pseudo-nebunia sa nu este doar o cale de asimilare în societate, nu este numai o cale necesară aflării adevărului, ci și o ultimă instanță de afirmare a libertății sale, să-i spunem un catharsis dominat de euforie. Chipul nebuniei mai are un rost: îi înlesnește să se retragă dintr-o altă capcană: dragostea Ofeliei.
Această iubire l-ar fi aservit definitiv serviciului de contrainformații al lui Polonius. Asta însemna să se bage în gura lupului de bunăvoie, să-1 asculte pe tatăl (vasal) femeii adorate. După ce ascultă mărturisirea Duhului, Hamlet declară că va scoate din mintea sa „mărunțișurile”, miezul cărților, dulcele amintiri și reflecțiile tinereții.
Uciderea înseamnă confruntare cu necunoscutul morții, care îl înfioară, acțiunea înseamnă greșeală posibilă, iar Hamlet trăiește cu iluzia acțiunii perfecte.
Tragedia hamletiană caută o conciliere între etică și acțiune, între existența individuală și condiția umană. Trebuie „să căutăm sensul destinului nostru omenesc nu în ceea ce ni se întâmplă, ci în ceea ce devenim”. Iată-1 pe Laertes care trece la fapte fără multă chibzuială. Laertes, om al Renașterii galante și mondene, format nu la Wittenberg ci la Paris, greșeala comisă de el astfel dovedind, prin contrast, temeinicia de a delibera a lui Hamlet. Prin Laertes Shakespeare ne arată ce înseamnă cu adevărat instabilitatea morală.
Să mai aruncăm acum o privire asupra textului (simetrie excepțională). Piesa debutează cu insinuarea următoare: „Bernardo: Ți-a fost garda ușoară? Francisco: Nici șoarec n-a mișcat.” Deplină pace în regat. Într-o cursă de șoareci e pace atâta timp cât ea nu intră în activitate mișcându-se vreun șoarece. Castelul însuși este o imensă cursă de șoareci. Duhul tatălui este apostrofat: „șobolan bătrân”. Pentru că tatăl său căzuse în capcană. Identificându-și soarta cu a acestuia, Hamlet se vede prins și el într-una: „Pentru mine Danemarca e o închisoare”. În finalul aceleiași scene, pregătind la rândul său capcana în care vrea să-1 prindă pe Claudius, explică: „Piesa-i obiectul în care-oi prinde a regelui conștiință”. In monologul cumpănirii sinuciderii se teme de capcana morții care ar putea fi și somn: „Să mori, să dormi: Să dormi sau poate să visezi”.
O scenă mai târziu se simte iar prigonit de primejdia capcanei, preschimbat ca și tatăl său în șoarece, de către o lume de șoareci; se adresează lui Rosencrantz și Guildenstern: „S-a trimis după voi? Ați venit de bună voie? Știu că bunul rege și regina au trimis după voi”. Lui Hamlet i se întind capcane, dar și el întinde capcane. Claudius e primul. Hamlet e chemat de mama sa; discuție penibilă, regina se sperie: „Ce vrei să faci? Doar nu vrei să mă omori. Săriți!” Draperia din iatac se mișcă. Hamlet își închipuie că în spatele ei se ascunde Claudius.
Prin mișcarea acestui șoarece tihna regatului explodează. Conflictul ce mocnea de la început se dezlănțuie. Mintea lui Hamlet fierbe încă, așa că adresându-se Reginei revine la cuvântul cheie: „Te du-n patul regelui buhai/ Să te ciupească vesel de obraz/ Să-ți zică șoricelul lui”. O clipă mai târziu el se simte șoarecele vânat: „Eu trebuie să plec în Anglia. Stai!” Regina: „Uitasem că așa au hotărât”. Hamlet: „Scrisoarea-i sigilată, iar colegii/ In care mă încred ca-n vipere cu colți/ Mandatul poartă/ Drumul spre trădare ei mi-1 deschid”.
Este rândul lui Claudius să-i întindă o ultimă capcană, confecționată cu Laertes: sabia și cupa otrăvită. Dar, în timpul luptei, Laertes, după ce-1 rănește pe prinț, este rănit cu aceeași armă de care va cădea străpuns și Claudius. Ca o concluzie a întregii tragedii, Horațio rezumă, adresându-se lui Fortinbras, pomenindu-i despre mârșavele capcane în care înșiși născocitorii au căzut.
Hamlet va demonstra conștient și voit nebunia, fără a cădea în capcana ei, de care atâta s-a temut, ca de propria-i moarte.
„Nu-i marmoră, nu-s lespezi de morminte
Regești, mai mult ca versul meu să țină.”
Dacă natura umană ar pieri și nu ar rămâne despre ea alt document în afara operelor lui Shakespeare, alte ființe ar putea să afle din acestea ce a fost omul.
Caracterele sale nu poartă pecetea obiceiurilor dintr-un anumit loc, nepracticate în restul lumii, a particularităților de stări și profesiuni, sau a accidentelor de modă trecătoare ori ale părerilor vremelnice, ele sunt adevărați descendenți ai umanității obișnuite; e mai corect să spunem că natura vorbește prin poet decât el vorbește după natură.
Dacă spunem că Shakespeare este cel mai mare dintre intelecte, am spus totul cu privire la el; dar el este un intelect inconștient. Goethe spunea: „Acest lucru e adevărat spus odată pentru totdeauna, oriunde se va afla și atâta timp cât se va afla un suflet omenesc deschis, acest lucru va fi recunoscut ca adevărat.”
Shakespeare aparține atât Olimpului cât și teatrului de bâlci, nu-i lipsește nici o strună. Arta sa are, ca și infinitul, un „pentru că” superior oricărui „de ce”; ia întrebați oceanul care e „de ce”-ul unei furtuni.
Shakespeare este mai presus de orice imaginație. Imaginația înseamnă profunzime. Nici una dintre facultățile spiritului nu pătrunde și nu sapă mai adânc decât imaginația. Știința, coborând până la cele mai adânci abisuri o întâlnește. Imaginația este coeficientul calculului și atunci matematicile devin poezie. Poetul filozofează atunci când creează din închipuire. Iată de ce Shakespeare mânuiește cu atâta siguranță realitatea, fapt ce-i permite să-și satisfacă toate capriciile. Și acest capriciu însuși este o formă a adevărului. Formă pe care trebuie să ți-o închipui. In fața acestei opere în care există imposibil și adevărat. Sufletul omenesc vibrează cuprins de o emoție întunecată și violentă. Imaginile îi vin de la sine, se îmbulzesc, acoperă cugetările, întunecă prin strălucirea lor lumina curată a logicii. Nici un om nu a supus cuvintele la astfel de chinuri-iluminări.
Când isprăvim cu sporovăiala, nu apare nici o rază privitoare la raporturile dintre toate acestea și cel născut din zeiță. Shakespeare este singurul biograf al lui Shakespeare. Nu se poate spune că era un poet al idealurilor religioase, etice, politice sau sociale.
Reforma religioasă impusă de Henric al VIII-lea când se despărțise de Roma și de catolicism, declarându-se șef al bisericii engleze și instaurând anglicanismul, pregătise desigur terenul pentru spiritul liber al Renașterii. Constrângerea religioasă era mai tolerantă și starea aceasta avea să dureze, până când puritanismul, cu Cromwell, pe la mijlocul veacului următor, avea să readucă un regim de îngrădire și strictețe morală de o asprime nemaiîntâlnită. Deocamdată predomina spiritul pe care îl caracterizează o expresie tradițională engleză: „merry old England” – vesela Anglie veche – o Anglie unde bucuria de a trăi se desfășoară în toată libertatea, tradiția stă la temelia vieții. Sigur, ne-am tot întrebat când și cum a căpătat Will o parte măcar din acel imens bagaj de cunoștințe de tot felul care stă la baza creației sale literare.
Ajuns la Londra pentru prima oară, trage la un prieten din copilărie, plecat din Stratford, care era acum calfă sau în ultimul an de ucenicie aici. Dick Field (fiul tăbăcarului Henry Field, la moartea căruia John Shakespeare, tatăl poetului, a fost chemat ca executor testamentar) venise la Londra și intrase ucenic la tipograful George Vautrollier – meseriaș deosebit de prețuit la vremea lui. Dick Field a învățat atât de bine meșteșugul tipografiei și al îmburghezirii, încât la moartea patronului s-a însurat cu văduva primind ca zestre întreaga întreprindere. Se tipăreau și se vindeau în prăvălia lui Vautrollier tot felul de cărți și tratate: de călătorii, de vrăjitorie, de astronomie, de medicină, de bune maniere, de politică, de muzică, de istorie și de poezie. Nu încape îndoială că puțina greacă și latină au fost un argument pentru angajarea lui Will ca proof-reader (corector) și ucenic în arta și misterele tiparniței.
Să revenim la Hamlet… Îndoiala, însăși îndoiala, călăuzită de o fantomă, iată ce este Hamlet, Hamlet-ul lui Shakespeare.
Totuși, jumătate din Hamlet este mânie, pornire violentă, insulte, sarcasm față de Ofelia, blesteme adresate mamei. In toate acțiunile sale există parcă un fel de somnambulism. Aproape că am putea împărți creierul lui astfel. un strat de suferință, unul de gândire, apoi unul de visare. Între el și viață există un văl transparent, este zidul visului, vezi prin el, dar nu poți trece dincolo. Se află în afara spațiului în care trăiește. Hamlet este izolarea la cel mai înalt grad. E mai degrabă retragerea unui spirit decât prăbușirea unui prinț. Într-adevăr, nehotărârea înseamnă singurătate. Nu ai nici măcar voința alături de tine. Eul pare că te-a părăsit. Prinț da, rege niciodată. E atât de în afara lucrurilor încât e incapabil să conducă un popor. Opera capitală a lui Shakespeare nu este Hamlet, opera capitală a lui Shakespeare este Shakespeare în totalitatea sa.
Încă ceva: Shakespeare amintește de educația primită de Hamlet la universitate, deși în vremea lui Hamlet nu existau universități. Shakespeare îl pune să studieze la Wittenberg și n-ar fi putut face o alegere mai nimerită. Numele acesta era foarte popular și ajunsese foarte cunoscut prin legenda doctorului Faust. Universitatea din Wittenberg era vestită în Anglia deoarece, cu puțină vreme înainte, ținuse prelegeri ca profesor și scrisese Luther, iar numele acestuia trezea îndată, fără îndoială, noțiunea de manifestare liberă a spiritului. Ideologia religioasă a Evului Mediu propovăduia că mizeriile vieții nu au nici o însemnătate, că oamenii trebuie să le ignore, să se împace cu aceste mizerii, deoarece sunt hărăziți fericirii veșnice în viața de apoi. Umaniștii au respins această jalnică propovăduire a resemnării. Shakespeare zugrăvește adeseori moartea dar eroii săi nu se gândesc la fericirea de apoi atunci când se află în pragul morții. Ei nu recunosc decât o singură viață, cea de pe pământ. Tot ce poate încerca omul se săvârșește numai aici, căci dincolo de limitele vieții sale pământești există doar ceea ce Hamlet și Prospero definesc cu sufletul omului după moarte, de acționat (pentru eroii lui Shakespeare asta înseamnă viață) el nu poate acționa decât aici, pe pământ.
Acolo unde ființa umană își pierde capacitatea de acțiune dispare și viața. În piesele marii dramaturgii universale oamenii constituie geneza și finalitatea oricărui fenomen. Numai ei pot face viața atât de frumoasă încât din inimile lor să se reverse preaplinul bucuriei de a trăi și tot ei o pot face atât de odioasă, încât nu există unitate de măsură pentru a cuprinde tot hăul suferințelor ce sfâșie dureros, tragic, umanul.
„Când mă gândesc că tot ce este n-are
Decât o clipă de desăvârșire
Că veșnic scena lumii e-n schimbare
Sub tăinuita stelelor rotire
Că oamenii și ierburile cresc,
Hrăniți și arși pe rând de același cer,
Că seva și vigoarea-și cheltuiesc
Fălindu-se că-s vii, și-n urmă pier,
Când văd atâta nestatornicie…”
Obligația creatoare, odată cu pătrunderea în universul capodoperelor dramaturgiei, prin și spre gândire de înfăptuire spectaculară, nu este aceea de a-ți impune autoritar viziunea asupra textului, ci de a coexista în plasma acelei realități transfigurate în poetică teatrală ce se destăinuie prin limbaj scenic expresiv numai în momentul reprezentației.
Spectacolul este o suprapunere de sensuri ce dinamitează tonalitatea înțelesurilor din taina fiecărui cuvânt. Replica, contrar liniei logice a frazei ce informează, este conținută ca într-un colaj, ce imită cursul discontinuu, imprevizibil, incert și fără încetare, neașteptat, surprinzător, provocat și indus de experiența umană.
Și numai atunci teatrul e mai adevărat decât viața, magic în densitate, poezie de cuprindere spirituală ce bucură sufletul și mintea gândurilor publicului său care răsplătește măiestria cu aplauze … Arta teatrului e ecoul tainelor.