„Binecuvântat să fie luxul!… Civilizație înseamnă să simți luxul ca pe o necesitate, să depășești animalul și să nu te poți mulțumi cu mâncatul, cu băutul, cu somnul, cu femeia… Tot ce are mai bun lumea asta, tot ce s-a salvat din furnicarul de lume, este luxul: un tablou, o floare sculptată, un cântec, o idee dincolo de gândirea comună. Luxul este cea mai mare necesitate a omului superior” (Nikos Kazantzakis – Jurnal de călătorie – Japonia, China).
Se poate să nu fii atât de atrăgător sau atrăgătoare, viața ta să nu fie una exemplară, alegerile tale banale, succesul mereu la distanță, să fii catalogat ca neadaptat, ușor antisocial, fără apetit pentru marile teme la modă, nepriceput în ale tehnicii, demodat. Să-ți asumi riscul de a fi perceput în modul acesta, plin de prejudecăți, este un lux. Eleganța de a-ți asuma propriile alegeri, cu discreție și finețe, este o recunoaștere a valorii propriului interior.
Luxul este un stil de viață. Fast, grație, splendoare. Nu înseamnă neapărat că poate fi cântărit în aur sau cumpărat. Timpul a devenit prețios. Mai ales acum, în vremea etichetărilor, a trierii și a clasărilor, de foarte multe ori arbitrare, a vitezei în care sunt consumate toate, lucruri sau concepte, chiar și hashtag-uri. Un univers al apelativelor, al aprecierilor de tip corect politic. Simplitatea profundă, enigmatică, nedeslușită complet, lipsită uneori de eficiență, pare că aparține unui altfel de răstimp.
Bogățiile autentice sunt insondabile, mai ales cele sufletești. Au un aspect minimalist, ca un Mondrian, „Composition II in Red, Blue, and Yellow” 1930, Kunsthaus Zürich, sau unul dintr-o colecție newyorkeză. Nu se găsesc pe toate drumurile și, culmea, nu pot fi cumpărate. Dar pot fi dăruite. Comorile sufletești sunt translucide, nu țin de mode, sunt piese de lux ce traversează epocile. Ele rămân și după ce primul lor proprietar părăsește lumea de aici. Își continuă existența sub forma unei cărți, a unei muzici frumoase, a unui gest generos, a unui tablou sau a unui zâmbet tandru. Dar unde-s diamantele? Să ne aducem aminte de un celebru cântec ”Diamonds Are a Girl’s Best Friend” cântat de Marilyn Monroe în filmul ”Gentlemen prefer blondes”. Așa o fi și nu ne dorim să punem la îndoială aceste convingeri. În „industria” luxului, în toate palierele sale, sunt amestecate emoții, fulgurații, tăceri, seducție, amăgiri, dezamăgiri, tandrețea unor gesturi, greutatea unor vorbe.
Din cele mai vechi timpuri femeile și-au dorit să se împodobească. Dacă privim un chip feminin pictat la Fayum în Egipt, din seria de portete pe panouri de lemn ce acopereau mumiile, putem găsi acolo imaginea splendorii în ochii mari și adânci, în atitudinea nobilă și în micile piese de bijuterie. Panourile au fost pictate începând cu secolul I î.Hr iar producția lor se pare că a încetat undeva în decursul secolului III d.Hr. Însă tradiția acestor picturi pe lemn a continuat într-o altă formă. Cea a artei copte, iconografia coptă, și a artei bizantine a icoanei. Luxul și eleganța și-au mutat accentul pe interioriate, totul în intimitatea credinței creștine, păstrând însă, mai ales în arta bizantină, un ceremonial fastuos al lumii de aici. Grandoare, măreție, splendoare și lumină, accentuând faptul că a intra pe teritoriul credinței nu înseamnă să lași deoparte frumusețea sau chiar un anume tip de ighemonicon.
Cercei, coliere, diademe, accesorii ale lumii greco-romane ajunse pe teritoriile egiptene, ne transmit acest apetit pentru eleganță și fast chiar și atunci când moartea e un liman apropiat. Sau poate că este doar o poartă? Aceste personaje se pregătesc, tăcute, să parcurgă liniștite deșerturi noi și ceruri înnoite. Splendoare în tonuri saturate, finalul unei dominații ce părea făurită din pânza eternității, un Egipt ce se topea cu calm în adâncurile fertile ale Nilului, oferind cu simplitate ștafeta unei noi lumi ce irumpea.
Dialogurile grațioase ale unor inimi clare se încheie cu gânduri limpezi, iubitoare. Discuțiile arțăgoase sau prea obscure, sibilinice, creează aluviuni și îi conduc pe cei implicați spre confuzie. Teritoriu de unde niciun suflet nu a scăpat teafăr.
Putem vorbi despre obiecte de lux însă în același timp putem aduce aminte și de o dimensiune a responsabilității față de orașul în care locuim. Așa cum este în cazul Fundației Louis Vuitton de la Paris. Un centru cultural deținut de grupul LVMH unde pot fi admirate expoziții de artă spectaculoase, retrospective de autor sau dialoguri originale între artiști, cum a fost spre exemplu marea expoziție Basquiat X Warhol, à quatre mains. În acest context, luxul devine un stil de viață, accesibil și oferit unui public rafinat și numeros. Din aceste spații arhitectonice splendide, privitorul pleacă mai bogat, retina lui se împlinește și poartă un bagaj de imagini și idei expuse într-un context bine gândit. Timpul poate fi și el transformat într-o piesă de lux? Există un timp care îl sărăcește pe om și altul care-l îmbogățește? Este vorba despre deschiderea în fața unor experiențe noi? Câte lucruri poți face într-o oră? Este luxul, în acest caz, un spațiu al memoriei? Un gardian al omului?
Este sau nu luxul ceva democratic? De multe ori, în lumea noastră explozivă, invadată de imagini ce se doresc a fi călăuze ale tendințelor și stilului de viață, apar și obiectele contrafăcute. Un anti-lux, am spune, un fenomen interesant. O ofertă abundentă de copii după mărci celebre ce se adresează tuturor celor care vor să pară că dețin un stil de viață pe care, de fapt, nu îl au. Luxul pentru toți, un concept ce prezintă obiecte modeste și sulemenite în așa fel încât să inducă purtătorului iluzia unei alte identități. Și ajungem iarăși la o criză a identității, desigur nu prima din istorie, însă cea care ne privește pe noi cei ce trăim, prin grația lui Dumnezeu, în această perioadă. Până la urmă pe ce punem preț? Pe imaginea exterioară sau pe interior? Ori pe ambele, într-o măsură de bun gust? Și nu ajungem cumva la dorința omului de a avea o viață mai bună? O dorință legitimă, profund legată de natura umană. Chiar dacă această cale e pavată cu multe iluzii, ea este una reală și de luat în seamă.
Când vorbim despre abisurile sufletului omenesc, să ne amintim și de versurile Psamilor lui David. Ritmul lor se aseamănă cu bătăile inimii în dorința de a vorbi continuu cu Creatorul ei. Cel care nu o disprețuiește niciodată. Cel care nu dorește ca sufletul să fie pierdut ci să-l ridice la înălțimea Iubirii sale, ca să trăiască la această temperatură. Desigur că nu trebuie confundat cu planul cotidian sau cu logica curentă. Mai degrabă să fie privit ca o invitație la o întâlnire privilegiată în care făptura umană este prețuită la valoarea ei eternă. În Psalmul 103, 2, întâlnim: „Întru strălucire și în mare podoabă Te-ai îmbrăcat. Cel ce te îmbraci cu lumina ca și cu o haină;” Dacă omul ar știi cât de mult este iubit și ce lux este acest dat, poate că nu ar mai rătăci așa de mult prin tenebrele contrafăcutului și și-ar da voie să trăiască, iar și iar, în luxul de a se ști iubit neîncetat.