Pentru a înțelege evoluția lui Nicolae Manolescu către Arca lui Noe, trilogia din 1980-1981-1983, sunt de urmărit nu doar cărțile, traseul de maturizare a viziunii și a stilisticii de la Lecturi infidele la Sadoveanu…, ci și restul scrierilor sale, ca și alte conjuncturi care l-au marcat, personale și de câmp.
În primul rând și cel mai vizibil pe scena culturală de-atunci, cronicarul își limpezise formula. Însă articleria nu face decât prin excepție obiectul recenzisticii, care se ocupă de „întâmpinarea” cărților. Drept urmare, importanța, seducția, autoritatea cronicarului au fost mereu recunoscute cu argumente sumare, fără analize serioase. În schimb „medalioanele” consacrate în Lecturi infidele și în Metamorfozele poeziei unor autori vechi, apoi monografiile Maiorescu, Odobescu și Sadoveanu au fost imediat remarcate și examinate de confrații-cronicari. Sigur că orice scriitor important, în toate genurile, inclusiv în cel exegetic, are preocupări diverse, personalitățile lor fiind complexe (cu puținele excepții ale monocorzilor absoluți, dacă există!). În ce-l privește pe Nicolae Manolescu, el a pendulat întotdeauna și cu mare ușurință, mai mult ca alții, între comentarea noutăților editoriale și fondul patrimonial, între critica „de actualitate” și istoria literară, încât nu s-a pus problema de a-l diferenția pe cronicarul prezentului de interpretul trecutului. Totuși, cărțile constituie cristalizări compacte, la anumite intervale, concentrarea asupra subiectelor alese contribuind la evidențierea inevitabilelor discontinuități ale traseelor personale (cărora le comentăm și „continuitatea discontinuităților”, dacă se poate spune așa: construcția treptată a operelor din etape care derivă unele dintr-altele, mai evident ori mai discret, până la insesizabil). În schimb, cronicăreala săptămânală e o activitate „la foc continuu”, în a cărei exercitare se oglindește evoluția pas cu pas a titularului. Drept care recenzistica manolesciană oferă date bogate portretului său de autor în evoluție.
Nu fac afirmații de principiu, general valabile: în urmă cu niște ani, am parcurs sistematic, în câteva stagii de lectură, colecțiile revistelor Contemporanul și România literară de până pe la jumătatea carierei cronicarului. Începând din studenție, îi citisem articolele pe măsură ce le publica. „Documentare” care mi-a permis observațiile din prima secvență a acestei reconstituiri de carieră critică despre treptata „emancipare” a lui Manolescu de sub modelul tiranic al primei tinereți.
Rămâne de rezolvat, cum de asemenea am spus, editarea corpusului integral al cronicilor. O selecție prea restrânsă a realizat Alexandru Mușina sub titlul foarte discutabil Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu (3 vol., Aula, editură deținută de Mușina, 2001 – textele din sumar fiind departe de o panoramă a epocii, în timp ce partea a doua a titlului a părut că-l parafrazează cu totul nepotrivit pe cel al unui faimos film american de reconstituire a unui episod din istoria Holocaustului). Aflată în lucru sub îngrijirea lui Nicolae Țone, proprietar al Editurii Vinea, cu titlul O panoramă critică a literaturii române contemporane. Cronici literare (4 vol.), integrala cronicilor a tot fost amânată, editura anunțând un set de 4 volume pentru același an 2001, cu coperțile expuse în Internet (ultima – accesibilă/ „accesabilă” și astăzi pe site-urile Tîrgul cărții, https://www.targulcartii.ro/nicolae-manolescu/croniciliterare/an=2001&editura=Vinea&coperta=Brosata%20(paperback)&pid=2875227, și Okazii.ro, la adresa https://www.okazii.ro/nicolae-manolescu-cronici-literare-iv-o-panorama-critica-a-literaturii-a210835714).
În paralel, Nicolae Manolescu mai adăugase scrisului său un strat constant: Temele, micile eseuri publicate în alte gazete decât cele în care filtra fluxul editorial „la zi”.
Pornește cu acest titlu de rubrică în Luceafărul, la invitația lui Ștefan Bănulescu, redactorul-șef al celei mai importante „serii” a gazetei. Debutul – pe 25 aprilie 1970. După 1971, când Bănulescu e înlocuit, se va muta la revista Teatrul, condusă de Radu Popescu, unde alege un supratitlu insolit în context: Carnet neteatral. Migrează tot în anii ’70 către ieșenele Convorbiri literare și Cronica, în perioadele dirijate de Corneliu Ștefanache, respectiv Ion Țăranu, foiletonul numindu-se, interesant, Cronică subiectivă, alternativ la genericul revistei săptămânale (cealaltă, Convorbirile…, era lunară), dar și la rubrica sa bucureșteană de Cronică literară, unde reflecta mai „obiectiv” piața editorială, mai strict critic, materia primă fiindu-i dată de producția la zi, în timp ce în „teme” își alegea subiectele… „subiectiv”, fără să-i fie „dictate” de ceva, de cineva. A continuat în prima parte a anilor ’80 în Steaua clujeană, sub conducerea lui Aurel Rău, sub marca Temelor. Aproximativ în aceeași perioadă a semnat și o serie de articole supratitrate Cartea străină în România liberă, către finalul mandatului directorial al lui Octavian Paler. Și s-a mutat în ultima parte a deceniului în Ateneul băcăuan, pe când la timonă se afla George Genoiu, Sergiu Adam fiindu-i lui Manolescu legătura-complice din redacție pentru rubrica devenită Aperto libro (= Carte deschisă).
Rezultatele s-au putut vedea în culegerile cu asemenea „cronici subiective” editate cu începere din 1971, spre deosebire de cele „obiective”, rămase în paginile celor două reviste-gazde: Teme [I] (1971), Teme 2 (1975), Teme 3 (1978), Teme 4 (1983), Julien Green şi strămătuşa mea (Teme 5) (1984), O uşă abia întredeschisă (Teme 6) (1986), Desenul din covor (Teme 7) (1988, toate la Cartea Românească).
După căderea regimului comunist vor apărea selecții mai restrânse, la inițiativele unor scriitori și editori admiratori: Cărțile au suflet (Editura Moldova, 1995, alcătuită de Val Condurache în 1991 – cf. notei de la p. 7), Teme (Universalia, deținută de Doina Uricariu, 2000), Lectura pe înțelesul tuturor, Decalogul criticii literare și Cum citim, poate și altele (toate la Aula, subțiri, în selecția aceluiași Alexandru Mușina, 2003, 2005, respectiv 2006), Teme franceze (antologie de Cristina Chevereșan, Editura Institutul Cultural Român, 2006), Andersen cel crud și alte teme (selecție de Andrei Terian, Corint, 2006), Povești pentru oameni mari (cele câteva proze și fragmente de jurnal din volumele de Teme, alături de eseuri-„povești”, Editura Mașina de scris a soților Domnița și Alex. Ștefănescu, 2011).
Mărturisise în Prefața autorului la Cărțile au suflet că „abandonarea” unor texte neincluse în carte i-a provocat „o sfîșiere lăuntrică” (p. 6). De ce nu i-a cerut antologatorului să le recupereze?! Poate că au fost nevoiți să se limiteze amândoi la un număr de pagini prestabilit. Culegerea următoare avea să poarte subtitlul (în selecția autorului) (așa, în paranteză), presupunând o responsabilitate directă. Mai groasă decât precedenta, cartea se prezenta tot cu o compoziție foarte parțială: erau reținute „ceva mai mult de jumătate” din sumarele celor șapte volume din anii ’70-’80 (cf. unei succinte note liminare, Teme, 2000, p. 6). Posibil – tot ca urmare a unui număr-limită de pagini cerut de editură, deși acum erau aproape 500, față de puțin peste 200 în 1995. În ambele sunt și texte ulterioare Desenului din covor, volumul 7 al ciclului. Doar 3 în Cărțile au suflet: 2 „teme” din 1988, probabil din Ateneu, care nu vor fi prins Desenul din covor, deja publicat la mijlocul acelui an („Bun de tipar: 1.06.1988”, p. 255), și paginile memorialistice scrise în 1990 pentru revista Litere a Editurii Cartea Românească sub titlul Cititul și scrisul, de la care avea să pornească volumul omonim (Polirom, 2002), absorbit peste ani în Viață și cărți. Amintirile unui cititor de cursă lungă (Paralela 45, 2009; ediția a II-a, revăzută, 2010; ediția a treia, 2015). Pentru ca în antologia din 2000 să fie adăugate 26 de texte la selecția din cele 7 volume de Teme: unul dintre textele din 1988 recuperate în culegerea din 1995 și altul memorialistic, ulterior integrat amintirilor, apoi însemnări despre Proust și Dostoievski nedatate (îi mai comentase în volumele din anii ’70-’80), iarăși Cititul și scrisul (din 1990), alte câteva amintiri preluate și ele mai apoi în autobiografie, mici reflecții morale, între care un text despre Lovinescu asupra căruia voi reveni la un moment dat, și comentarii despre ideologii și despre istoria de dinainte și de după revoluția din 1989 publicate în anii ’90 în Curentul, ziarul postcomunist care resuscitase titlul interbelic (în aceeași notă asupra selecției e reluată din Cărțile au suflet lista de periodice în care „temele” au apărut în anii ’70-’80 plus Curentul – cf. ibid.).
După toate aceste reluări fragmentare, e de înțeles de ce Nicolae Manolescu și-a dorit o cvasi-integrală a ciclului său de mici eseuri într-o ediție „de autor”. I-a menținut titlul emblematic și a și ameliorat-o când s-a ivit prilejul: tot Teme, dar în montaj amplu și atent gândit (Cartea Românească, 2011; ediție revizuită, 2023). Cuvîntul-înainte anunță că volumul „cuprinde toate Temele”, dar „Poate ar fi mai exact să spun că ea cuprinde numai teme” (2011, p. 5). Autorul a lăsat pe dinafară texte care nu ilustrau formula sau care au intrat în culegerile de până-n 1988 „din motive de circumstanță sau au devenit apoi capitole din monografii și studii mai mult sau mai puțin academice aflate în lucru” (p. 6). N-a mai inclus nici cele câteva proze-proze publicate în volumele „clasice” ale seriei. Și a adăugat și de astă-dată nouă texte de după Desenul…, de la Despre „reținere” ca virtute clasică la Căderea în lume, primul din 1988, restul din 1998 și 1999 (câte patru), unele prezente și în ediția selectivă din 2000.
Formula sau formulele Temelor au fost comentate pe larg, nu ca desfășurare publicistică, ci grație culegerii lor în cele șapte volume apărute între 1971 și 1988 și reluărilor de după 1990. Cu producția transferată în cărți care au putut fi recenzate, microeseistul a fost mai norocos decât mult mai influentul cronicar cu același nume, comentat (cel de-al doilea) sumar, cum spuneam. Nu reiau aici ce-am scris la rândul meu despre ciclul Temelor în anii ’80 și mai încoace. Pe scurt: articlerie foarte liberă, divagantă, speculativă fără limite; aproape întotdeauna despre literatură, despre scriitori și despre cărți, dar de toate felurile, vechi și noi, românești și mai ales străine; reflecții aparent capricioase, cu aer de improvizație, de fapt sistematice prin acumulare și prin reluarea unor idei, până la dezvăluirea treptată a viziunii personale asupra literaturii și a vieții, cum ies la iveală imaginile mari ale așa-numitelor „puzzle”-uri din joncțiunea multor piese mici; plus portrete, amintiri, pagini de jurnal și amintitele proze; „narative” fiind – de fapt – toate tipurile de texte din seria Temelor, cu intervenții metatextuale mult mai frecvente decât în cronici și în cărțile de istorie literară, autorul angajându-se într-o comunicare explicită cu cititorii săi, cărora le face mărturisiri, le explică zigzagurile printre „teme”, asociațiile comparatiste ori de alte feluri, salturile extravagante, îmblânzite prin dezvăluirea unor motivații de el știute, punând uneori totul sub semnul întrebării; vervă, umor de toate intensitățile, de la ironie și maliție la hazul „plin”, într-un amestec de seriozitate și năstrușnicie caracteristic poznașilor cu personalitate, jucăușilor cu miez; spectacol al inteligenței în scriituri mereu elevate, sofisticat-manieriste fără să-și piardă vreo clipă aspectul de frazare lejeră, atașantă; ș.a.m.d.
Adunat din firimituri, ansamblul e impresionant și-l exprimă integral pe autor. În ciuda faptului că în volumul al doilea din serie, la doar câțiva ani de la start, dăduse principalei secțiuni din sumar, de circa 130 din cele 150 de pagini, titlul Efemeride, practic un sinonim al Temelor. Poate că va fi vrut să facă o reverență genului epic pe care-l ilustra prin cele trei texte din compartimentul secund, de Proze. Sau să fi fost o modestie autoironică, o figură antifrastică, exagerare autodiminuantă pe care cititorul s-o respingă cu simpatie față de glumețul autor?!
Căci el mai spunea: „Temele au reprezentat jurnalul meu de lectură” sub forma unor „eseuri în care nota analitică se împletește cu nota autobiografică, într-un stil personal, viu și nepretențios” etc. (Cărțile au suflet, p. 6)…
Tot în prefața selecției din 1995 – altă poznă: Manolescu dă „temei” sensul școlar, nu cel de conținut, „tematist”! Iată ce spune acolo despre titlul ciclului: „Nu mai știu exact de ce l-am ales. Probabil, fiindcă mi-a plăcut totdeauna să învăț și, încă din școală, să-mi fac în mod conștiincios temele pentru acasă” (p. 5)! Să-și fi scris micile eseuri și să le fi publicat ani și decenii la rând cu o conștiință de elev cuminte?! Textele ne vorbesc despre cu totul și cu totul altceva! Manolescu va reveni în Cuvîntul-înainte la culegerea de Teme din 2011: „Titlul rubricii era ironic: nu despre niște teme de școală era vorba. Sau, dacă vreți, teme erau mai degrabă cronicile, în măsura în care răspundeau unei obligații asumate din capul locului. Noua rubrică îmi oferea, ea, șansa libertății de a alege cărțile pe care doream să le comentez și modalitatea în care doream s-o fac” (p. 5). Tot cu gândul la obligațiile școlare, dar… viceversa: cronicile au fost o obligație, pe când „temele” – nu! Autorul recunoaște că cele din urmă au constituit „o formă de revanșă contra rutinei cronicii literare pe care o țineam conștiincios, săptămînă de săptămînă” (Ibid.).
În 1995 dezvăluise și existența unor caiete de notițe inspiratoare, încât propunerea de rubrică l-a găsit pregătit: „Ideea mi-a surîs, fiindcă îmi oferea posibilitatea de a da o formă coerentă numeroaselor însemnări de lectură pe marginea cărților străine (traduse ori nu) pe care le făceam cu oarecare regularitate, ca și altor reflecții ocazionale, prilejuite de literatură și de viață. N-am fost niciodată în stare să țin un jurnal intim propriu-zis. Dar mi-am notat, de pe cînd eram student, în cîteva caiete, observații disparate de lectură și am extras sute de citate care m-au impresionat. Nu-mi rămînea așadar decît să încerc să le redactez într-o manieră organizată” (Cărțile au suflet, p. 5).
Oare mai există caietele? Le va fi păstrat Nicolae Manolescu în preajmă sau poate că se află în fondul de manuscrise depuse în 2017 la Biblioteca Județeană Bistrița-Năsăud, care a și editat după aceea un album al donației? Dacă vor fi identificate, ar putea apărea surprize, căci tot în Prefața autorului la prima antologie apare și mărturisirea că unele „simple fragmente critice” notate de-a lungul anilor „au rămas uitate în caiete” (Cărțile…, p. 6)…