Secanta magică a artelor românești Timișoara-Iași s-a îmbogățit cu o performanță uluitoare. O expoziție fabuloasă, intitulată Cărările Luminii, cuprinzând o selecție din opera maestrului timișorean Silviu Oravitzan, care a fost deschisă, timp de aproape trei luni, la Palatul Culturii din capitala Moldovei. Un fel de dialog al zăcămintelor de sacru ce se găsesc în adâncimile spirituale a două provincii istorice de mare însemnătate în cultura română: Moldova și Banatul. Factorul energetic unificator au fost lucrările lui Silviu Oravitzan, pe care ieșenii simpli, oamenii de cultură și iubitorii de artă din capitala Moldovei nu le cunoșteau.
De la 31 ianuarie și până la 23 martie, prețioasele lucrări au putut fi admirate în cadrul impresionant al Palatului Culturii, în spațiile Muzeului de Istorie a Moldovei, într-o expoziție organizată de Complexul Muzeal Național „Moldova” Iași, în parteneriat cu Muzeul Național al Bucovinei, Muzeul Național al Banatului și Fundația „Oravitzan”. Într-o lume în care arta caută neîncetat noi limbaje, Silviu Oravitzan rămâne fidel esenței: Lumina. Lucrările sale, prezentate de-a lungul anilor la New York, Paris, Viena sau Cluj, ne amintesc că în căutarea frumosului, omul se întâlnește, inevitabil, cu sacrul.
Pe „Cărările Luminii”, fiecare pas devine o introspecție, fiecare privire – o revelație. În arta lui Silviu Oravitzan, lumina și umbra nu sunt rivale, nu se caută și nu se exclud, ci, atunci când se întâlnesc, devin partenere într-un dans subtil al simbolurilor și al sensurilor. Ceea ce pare geometric devine sacru, iar ceea ce pare simplu devine profund. „Lumina este în noi” – este crezul artistului. Arta lui Silviu Oravitzan confirmă acest adevăr, purtând privitorul printr-un dialog tăcut între văzut și nevăzut. Expoziția este o meditație despre simboluri, despre sacrul care ne înconjoară și despre cum îl percepem. Cărările Luminii a reprezentat și reprezintă un traseu artistic unic, unde formele geometrice capătă viață, iar lumina își joacă cel mai complex rol – acela de a ne revela nouă înșine sacrul.
Două vorbe despre „momentul zero” al vieții lui Silviu Crețu, cel care și-a zis mai apoi Oravitzan ! S-a născut la 4 octombrie 1941 la Ciclova-Montană, judeţul Caraş-Severin, fiind cel de-al doilea fiu al învăţătorului Iosif Creţu (1908-1976) şi al învăţătoarei Ecaterina Creţu (1911-1981). Copilăria petrecută în zona muntoasă a Banatului de Sud impresionează puternic viziunea creativă a artistului. Diversitatea tradiţiilor şi a civilizaţiilor din această regiune, memoria puternică a semnului şi a simbolului, convieţuirea cu lemnul şi pădurea, formele primare, nealterate, din ţesăturile şi costumele populare – precum pătratul rotit, cercul, rombul sau crucea – mijlocesc tânărului Oravitzan primele înţelegeri ale echilibrului cromatic şi autenticului vizual. Aceste experienţe cu adevărat fondatoare aveau să se topească în ceea ce mai târziu avea să se contureze drept „stilul Oravitzan”.
Deosebit de elocvente și, totodată, într-o anumită măsură lămuritoare, mi se par câteva fragmente dintr-un testimoniu mai voluminos al artistului, o mărturisire ce trebuie înțeleasă ca o profesiune de credință, ca un weltanschauung al unui creator aflat în permanență în dialog cu divinul, un creator care, în credința sa, trăiește copleșit de epifanii.
„Pentru mine – spune Silviu Oravitzan – nu sunt importante decât lucrurile care nu se pot picta. Şi dacă, totuşi, nu renunţ la pictură, perseverând de o viață, acesta este răspunsul la înclinaţia mea pentru tăcere. Mă preocupă legătura dintre ceea ce nu se vede și ceea ce nu se vorbeşte. Rolul meu, ca artist, este să fac un soi de „traducere”. Sigur, nu oricum, după ureche sau la prima vedere. Opera de artă îşi atinge scopul nu oferindu-se pur şi simplu contemplării, ci insinuându-se la însăşi temelia fiinţei noastre, dându-ne formă și conținut în același timp. Iată de ce arta autentică, mai mult decât să ne convingă, ne pune în ordine. Altfel spus, puterea artei stă în capacitatea ei de a zidi. O bună întemeiere te ajută să înțelegi mai bine timpul și locul în care te afli. Arta inspirată demonstrează că există un cer mai înalt decât toate: credința. Ea face posibilă unificarea legii umane cu legea cosmică.” Și continuă:
„[…] Exercițiul de a vedea dincolo de orizontul propriei persoane presupune acceptarea unei densități aparte a luminii. La propriu, vezi altfel. Concret, aurul, materie, devine aură, duh. Dar ce este, în fapt, aura? Ei bine, ea reprezintă o respiraţie întrupată, hieroglifă a sufletului însuşi. Inclusiv în icoane, trebuie să privim aura, nimbul, ca pe un discurs despre respiraţie. Picturalul nu epuizează fenomenul, chipul sfântului nefiind „delimitat” de culoare și proporții, ci doar sugerat. Surprinzător sau poate nu, văzul bun, adică aflat la intersecția dintre interior și exterior, profund și aparent, permite inclusiv distincţia morală fundamentală între bine și rău. Transformarea aurului în aură, a luminii în iluminare, a fenomenului în semn, adică a tăcerii în mesaj – toate acestea nu te pot lăsa insensibil, ci te schimbă. […] Așa revenim, în cele din urmă, la deja amintitul fond simbolic…”. Și încheie:
„Anticipând celebrarea memorială a lumii, arta permite accesul către sinteza dintre principii, simboluri şi ritualuri. Departe de a fi un scop în sine, arta își dovedește „utilitatea” în faptul că trimite insistent la ceea ce este dincolo de ea.”
Cu expoziția Cărările Luminii, Silviu Oravitzan a transmis publicului un argument prin care simbolul central al acesteia, de altfel recurent până la obsesie în opera sa, Lumina, trebuie înțeles ca o solemnitate, ca un ceremonial de comunicare (și comuniune!) între Cer și Pământ. Argumentul sună astfel: „Un artist atunci începe să lucreze: când lumina lucrează în el şi devine un bun conducător între unu şi multiplu, între lumina cea dintâi şi multiplul ei, care suntem noi, între lux (lumină) şi lume”.