O coincidență să fie? În câteva zile, la două teatre din București, două premiere cu aluzii canibale.
În largul mării de Sławomir Mroźek e o piesă absurdă, care poate înșela mințile inocente, sau, cum ar spune ardelenii, odihnite. Spectacolul lui Felix Alexa de la Teatrul Național din București, sala Pictura, urmează linia umorului negru mroźekian, dând buzna din realismul cel mai evident în absurdul cel mai tipic, dar în același timp semnificativ. Celor trei personaje de pe pluta aflată în mijlocul mării, Grasul (Victoria Dicu), Mijlociul (Șerban Pavlu) și Slabul (Emilian Mârnea) li se face foame și, rezervele fiind terminate, decid că va trebui mâncat unul dintre ei. Alegerea liberă dă greș, mai ceva ca-n scrutinul prezidențial românesc de anul trecut, așa că își caută argumente care să decidă cine pe cine mănâncă. Alianța Grasul & Mijlociul reușește să-l oblige pe Slab să recunoască dreptul lor de a-l sacrifica. Minciunile demagogice tipice pentru democrațiile populare sunt cele care decid. Chiar după ce sunt date de gol, tot ele înving. Spectacolul e bine construit, din momentul inițial al foamei și până în finalul când Slabul își acceptă soarta, convins fiind de ceilalți doi că va fi un erou-martir, sacrificându-se pentru o cauză înaltă. Celor care au trăit în vreo democrație populară instaurată de tancurile rusești povestea le sună foarte cunoscut, inclusiv discursul final al victimei. În final, ceilalți doi descoperă o conservă și ar cam trebui să renunțe, sugerează unul dintre ei, dar celălalt îl oprește cu un „nu vezi ce bine se simte?” care înseamnă, de fapt, ce bine a prins ceea ce se numea, în țările lagărului, învățământul politic, acea propagandă, deșănțată și obligatorie. În afara celor trei personaje mai sus menționate, avem două apariții scurte, episodice din punct de vedere tehnic, dar extrem de importante pentru semnificațiile piesei, lacheul (Andrei Finți) și poștașul (Eduard Cârlan). Decorul lui Ștefan Caragiu ne înfățișează o platformă înconjurată de un perete semicircular, parcă plutind pe un nor bine stabilizat de ceață care dă impresia mării. Sigur, cei trei nu devin canibali la propriu cum i s-a putut părea cuiva, ci canibalimsul este un simbol al unei puteri politice demagogice, pe care Mroźek o mai denunță, cu umor, când negru, când ceva mai însorit, și-n alte scrieri ale sale, piese ori povestiri. Felix Alexa păstrează un ton echilibrat între vag real și accentuat absurd, așa cum, înțelegem, a fost regimul impus de Moscova în lagărul său.
Neguțătorul din Veneția nu e propriu zis o piesă despre canibali, deși faptul de a pretinde o livră din carnea datornicului, luată de aproape de inimă, nu e tocmai o clauză obișnuită nici măcar în contractele din epoca medievală în care își plasează Shakespeare acțiunea. În cele două spectacole publicului, dar și viitoarelor victime prezumate li se arată și cuțitele cu care se vor tăia, în primul caz bucățile cele mai bune, iar în al doilea livra pretinsă. Decorul din largul mării ne arată vesela și tacâmurile cu ajutorul cărora va fi devorat colegul de naufragiu, în timp ce micul scalpel cu care e înzestrat Shylock în scena semi-finală își are doar un rol tehnic, pentru că livra nu e destinată vreunei farfurii. Mă rog, într-un fel, livra din carnea lui Antonio, care garantează un împrumut pentru amicul său Bassanio, hrănește și ea ceva, dar nu trecând prin stomac. Ea răzbună seria de insulte – azi le-am spune rasiste, pe-atunci termenul nu se născuse încă – pe care Antonio și amicii săi i le-au aruncat în față „neguțătorului din Veneția” evreu, Shylock. În spectacolul de la Teatrul Evreiesc de Stat, regizat de Eugen Gyemant, Shylock e intepretat(ă) de Maia Morgenstern, care face o creație remarcabilă, în mijlocul unei distribuții destul de puțin competitive. Marea tiradă despre apartenența evreului la specia umană, cu detaliile viscerale, este climaxul așteptat al spectacolului, iar Maia Morgenstern a luat foarte convingător această adevărată acută a rolului său. Se pot reține, apoi, prin mobilitate și comic, Nicolae Botezatu în Launcelot, dar mai ales cuplul Natalie Esther (Portia) și camerista sa Nerissa (Viorica Predica), ele apărând și ca judecător și grefier ce îl salvează pe Antonio, astfel încât totul să fie bine, când se termină cu bine… Spectacolul se coagulează în jurul marii actrițe, iar faptul că Shylock e o Ea nu schimbă nimic, nici mesajul cam pe muchie de cuțit al acestei creații shakespeariene și nici percepția spectatorilor. Iar distribuirea unei actrițe într-un rol masculin e, poate, un răspuns târziu la exigențele epocii lui Shakespeare de a nu permite femeilor să urce pe scenă, iar rolurile lor fiind jucate de bărbați. Ei, bine, aici se vede invers!