Martor (Leopold și ruinele) de Constantin Stoiciu, Editura Timpul, Iași, 2022, 436 p.
Un roman cu tușe apăsat autobiografice, al unui transfug – așa se numeau acum câteva decenii cei care „fugeau” în țările libere – cu o viață interioară (prea) bogată și (prea) mult pusă la încercare. Protagonistul, Leopold, „reportat” din alte romane ale autorului, problematizează asiduu, dar nu trăiește numai în sfera reflecțiilor, ci se și lasă dus de caruselul lumii de aici, al lumii de afară: „O lume neverosimilă, haotică, căzută în capcana iluziei libertății. Nu bănuia că pentru cei mai mulți trezirea avea să fie bruscă, dureroasă, să lase răni ascunse, de nevindecat și de nemărturisit. Singura certitudine din lunile de așteptare a «exilului voluntar» fusese frica. O frică viscerală, animalică, de sărăcie, de decădere, de umilințe, care l-a urmărit ani de zile. În forma lui acută, delirul l-a aruncat în voluptatea «eroismului literar», și ultimele crispări de raționalitate și de bun simț se pierduseră. Trufia a răbufnit în el pe scara avionului, înainte de a traversa pentru prima oară oceanul Atlantic, când a smuls cartonașele Agence de l’ONU pour Ies réfugiés agățate grijuliu de gâtul lui și al Norei de o funcționară canadiană de culoare. A reînceput să scrie după zece ani, în franceză, romanul regăsirii patriei, treizeci de ani mai târziu o mai căuta”.
Refugiat în Grecia în 1981 și exilat voluntar in Canada în 1982, Constantin Stoiciu a fost scriitor, jurnalist, editor, scenarist al unor filme de referință și regizor român. A finalizat romanul de față (scris în București, Montreal, Tenerife) în primăvara 2022.
S-a stins în 14 iunie 2024, la 85 de ani.
Fata cu aluniță de Anița Vulcan Grigoriu, Tracus Arte, București, 2024, 196 p.
În viziunea Cristinei Bogdan, „Cartea semnată de Anița Vulcan Grigoriu surprinde treptele și pragurile unui destin, care adună laolaltă firele vieții unui personaj (fata cu aluniță) și ale unei comunități (din Țara Pădurilor Albe). Sensul ultim al acestui Bildungsroman este acela că nu suntem niciodată doar individualități, ci părți dintr-un întreg, unite prin sentimentul apartenenței la un loc si o istorie anume.” Oare natura, paradisul copilăriei, ar putea împrumuta din forța și vitalitatea ei oamenilor puși să-și înfrunte destinul, cu (ne)împliniri cu tot, în momentele când parcă nu se întrevede nimic bun? O ipoteză ar fi să redevenim parte și, mai mult, inimă a acestui tărâm mitic, imaculat, al albului fără prihană: „Pădurile Albe aveau secretele lor. Cine învăța să le cunoască și să le respecte nu făcea decât să se bucure și să se îndestuleze.
Prin poieni se auzeau triluri de păsări, iepurii săreau sprinteni pe cărare și o zbugheau în tufișuri, veverițele se jucau cu nuci și ghinde printre picioarele copiilor, căprioarele și țapii treceau mândri în galop, să se adape la izvoarele din inima pădurii. Ursii si mistreții erau mai de temut, dar nu coborau niciodată în sat. Cine își vedea de treaba lui știa că nu avea de ce să se îngrijoreze din pricina lor.
Pădurile Albe, pădurile copilăriei mele, erau acum departe, ca într-un vis în care experimentam senzația zborului. Cel mai tare mă durea că Pădurile nu mai primeau pe nimeni, că nu se mai arătau nimănui. În tot acest timp, Țara Pădurilor Albe a rămas un foc ce arde continuu în inimă, dar si furtună si viscol. Amintirea ei era adâncă și sfredelitoare, ca o mușcătură de viperă.”
Destine de sticlă. Povestiri stinghere de Florin Anghel Vedeanu, Editura Kafka, Iași, 2024, 296 p.
Prozatorul Florin Anghel Vedeanu s-a dovedit a fi, prin ultimele lui cărți de proză, intens preocupat de fenomenele sociale, dar și de (ne)putința individului de a înțelege „mersul lucrurilor” – a se vedea, de pildă, naivitatea tânărului ce își dorea să ajungă jurnalist (de primă pagină) din Dragoste în suburbii. Tot un fel de ingenuitate (cam bântuită de pulsiuni, „căpăstruite din varii motive”) regăsim și în povestirea care dă titlul volumului, Destine de sticlă – un omor prin imprudență la volan pecetluiește viața unui bărbat care, ajuns aparent aproape de senectute, își amintește: „Am trăit, repetat, grozăvia omorului multiplu săvârșit fără voia mea… Vedeam copilul nenăscut cum se zbate în calea mea cerându-mi să-l iau în brațe… bălți de sânge, lipicioase, îmi blocau tălpile între morții care umpleau străzile… Himerele au început imediat după accident, apoi au continuat și în detenție dar mai abitir, după… întrucât li se adăugau și coșmarurile zilelor din iadul pușcăriei prin care a trebuit să trec, pe acolo, pe unde dracii sunt de fapt oameni, mă rog, au chip uman…! Bătăi și umilințe. Frică. Foame. Anularea totală a demnității umane, silnicii, și, cu pătura-n cap, sodomizări repetate, nopți la rând, cu brute porno. Violatorii, nocturnii, demenții, au rămas necunoscuți. […] Abia de atunci a început mă stăpânească gândul crimei. Mă închipuiam omorându-i pe toți cei din celulă în diverse moduri. Da, acum gândeam ca un criminal. Simțeam că trăiesc pentru a omorî. Dar nu știam pe cine să mă răzbun chiar dacă aș fi putut.” În chip cumva neașteptat, peste decenii, Mina Gheorghiade, vecina lui de bloc, își va sfârși viața prin asfixiere cu gaz, pentru că, nu-i așa, lumea „mai avea de repetat și inventat suplicii pentru trupurile neprihănite, dar și pentru sufletele obosite de păcate.” Prihănire cu suspans bine temperat, aici vădindu-se negreșit talentul scriitoricesc al autorului.
Lumini în noapte (Aventuri spațiale) de Emil Lungeanu, col. Arcadia, Editura Neuma, Apahida, 2024, 220 p.
Apreciat de Horia Gârbea ca fiind „un scriitor talentat, de factură enciclopedistă, care trece acum de la ficțiuni palpitante la realități științifice, bazat pe enorma lui cantitate de cunoștințe”, Emil Lungeanu vede Cosmosul ca izvor de (ne)cunoscut, problematizând – cum altfel?!, căci, spune autorul acestor incitante articole științifice, „adevărata amenințare pentru specia umană rămâne ea însăși. Iar dacă în această mare loterie se va întâmpla vreodată să ne pocnească din cer norocul la fel ca pe stăpânii mezozoicului, n-o să ne plângă nimeni (tema capodoperei lui Lars von Trier, Melancholia). Ba chiar, de-ar fi să-l luăm în serios pe un glumeț de pe planeta Google cum că «cea mai clară dovadă a inteligenței din univers e faptul că n-am fost contactați», vecinii noștri galactici mai degrabă vor răsufla ușurați.”
Dacă alții nu au ajuns să lase urme vizibile pe pământ, noi, oamenii, am socotit că e firesc să cartografiem cumva, prin tehnici sofisticate, teritoriile necunoscute de pe firmament. Ori măcar să le dăm nume. La cca 37,2 mil. km distanță, Venus ar fi cea mai apropiată planetă: „Șapte nume românești, toate feminine, ne fac cinste pe tărâmul Afroditei: craterul Elenei Văcărescu din regiunea Nsomeka Planitia, patera (= formație vulcanică) sopranei Hariclea Darclee și alte cinci cratere mai mititele, de câțiva kilometri – Irinuca, Natalia, Zina, Esterica și Veta. Cum care Veta? A lui Mațe-Fripte, cine alta («tu ești steaua, pot pentru ca să zic chiar luceafărul» etc.) […] Întrebarea e cine-s celelalte (Zina care-ți bagă-n faliment uzina?) și ce caută «Esterica» între numele feminine «românești». Să fi greșit ăia de la U.A.I. transcrierea originalului «Isterica»?”