– studiu de empatie cerebrală –
Eugenia Țarălungă este nu doar colaboratoarea noastră de multă vreme, autoare a rubricii breviar editorial, ci și, aveam să descoperim cu surprindere, dar și cu nedisimulată plăcere, o poetă cu deosebite virtuți creatoare, în ciuda faptului că se află acum doar la a patra apariție în volum. Vom trece în revistă volumele, păstrând grafia originală (sunt la modă titlurile cu litere mici, e mai cool!): mici unități de percepție: poeme & texte-bloc, editura muzeul literaturii române, 2002; biu, poeme & texte-bloc, editura limes, 2010; rabatabil la cerere, poeme & texte-bloc, editura tracus arte, 2014.
Un fapt remarcabil și poate surprinzător pentru un autor cu contribuții mensuale la o revistă literară este că ea publică rar poezie (8, 14 și 10 ani sunt intervalele de timp dintre aparițiile cărților ei!). Cel mai recent volum al Eugeniei Țarălungă, apărut la finele anului trecut, are un titlu la fel de provocator ca și celelalte: dez-astrul-aproapele-nostru: poeme & texte-bloc.
Parcurgând cartea, o primă constatare formală ar fi pasiunea pe care poeta o face pentru sintagma texte-bloc. Acestea sunt fie file de jurnal camuflat, fie trunchiuri de narațiuni în toată regula, fie poeme în proză. Ele amenajează perfect zonele eminamente lirice, creând un mixtum compositum foarte agreabil la respirația lecturii, prin conținutul lor, dar mai ales prin denumirile bizare: privirea aia spartă în bucăți; restricționați fiecare în felul nostru, bucuroși, ba chiar fericiți; merele; 2 locomotive mari; spre Libertate; Ființa cea fără sfârșit S-a milostivit de noi, finiții (jocurile dintre majuscule și minscule continuă să deruteze!).
Componenta cealaltă, poematică, de fapt, cum e și nomal, cea mai consistentă a volumului, este aceea care dă percepției lecturii gradul cel mai înalt de savoare.
Mai întâi, o observație despre ceea ce Mircea Martin numește în cazul de față „erotismul sublimat”. E adevărat, fundamental, poezia Eugeniei Țarălungă este o poezie de dragoste. Sigur, dragostea nu este o boală vindecabilă nici la „Spitalul amorului”(!), nici prin pase taumaturgice sau vrăjitorești, nici la un cabinet de psihoterapie. Însă, se simte dindărătul tuturor poemelor, se ițește așa, ca un abur părelnic, ca un puf de eter, se ghicește în adâncimea poeziei umbra unui Amor obosit, lipsit de ghidușiile sale legendare, un Amor trist, resemnat și devitalizat. De aceea, iubirea nu este declarativă, nu este afirmată sau confirmată, ci doar sublimată cu grijă, devenind un soi de „anexă la anexă/ o confrerie a marginalizaților/ în doze variabile” (marea perimare).
Neliniștea metafizică este cea care otrăvește retorica interioară și răstoarnă toate raționamentele posibile, aidoma unei fântâni carteziene care seacă, pierzându-și vigoarea și consistența: „când învestirea cu sens/ îți pare de neocolit/ zi de zi/ ceas de ceas/ fărâmă de fărâmă/ cel mai important/ vital/ devine dozajul:/ iluzia pândește hămesită/ la marginile flotante ale semnificațiilor(…) (marginile flotante ale semnificațiilor). La rândul ei, ea, neliniștea metafizică provoacă suferință, se transformă în maladie: „(…) boala moartea gloria/ piticaniile de pe creier/ nu te validează nicicum/ dacă nu dai apă la moară/ listelor scurte/ de subiecte de conversație// cei cărora li se dă boala/ sau moartea/ sau gloria/ (la fel de perverse)/ sau piticaniile de pe creier/ trebuie să stea într-o rezervație/ ca indienii sioux (…)” (îmi rezerv dreptul de a fi rezervat). Sau se preschimbă în sumar de intenții irealizabile: „micile ritualuri zilnice/ aproape nevinovate/ sunt/ după cum urmează:/ interceptarea liliecilor/ reconstrucția pomeților/ scrisul/ recensământul sfârșelilor la zi// TO DO devine/ Tu te stră-dui(ești)/ și iar te strădui(ești)/ zilnic/ să adaugi staturii tale un cot/ frumos/ trans-lucid / perfect/ care nu mai are nevoie/ (măcar el!)/ de nici un fel de adăugire// până la proxima ediție revizuită/ firește” (trans-lucid). Alteori, constată singură, cu un umor rece, fals apoftegmatic: „după semnalul sonor/ tac/ respir/ desigilez plicul/ aburul din uimirea noastră” (respir).
Aș mai remarca, așa, ca o impresie generală, pe lângă jocurile lexicale sau juxtapunerile nefirești, dar cu mare efect, și o anume retorică șugubeață. Adică, expune premisa, pe care o rostește sentențios, continuă cu dezvoltarea, pe care o duce până aproape de final și spun „aproape” fiindcă la final apare ruptura logică: ”(…) așa va fi/ până nu se va mai/ auzi/ până nu se va mai/ zări/ deloc/ ha!” (orice neajuns este întâmpinat H.A.2)
Dar cea care duce greul acestei cărți de versuri este imaginea, metafora obținută prin împiciorongări inedite, neașteptate, sărite de pe fix (dar ce mai înseamnă azi „fixul”?!). Exemple sunt nenumărate: „orice neajuns este întâmpinat/ sau potolit/ cu ceai de anason/ democratizat la domiciliu/ ceaiul de anason/ elixirul puericulturii/ furnizor de nou echilibru lăuntric/ pentru proaspetele mămici/ (daaa, și ele au o viață lăuntrică, malgré tout)…(idem) Sau: „a venit tata prin conducta de tați/ Tată, cât te-am așteptat!/ tu ești învingătorul întunericimilor… (tisular 1 de la țesut). Ori: „cantonată în drăgălășenie/ (par delicatesse j`ai perdu mai vie ah!)/ și în epigeneză/ nu am pe cine să corectez/ decât pe mine… (marcând un coș decisiv).
Cartea abundă de astfel de combinații lexicale gustoase, mustind de sensuri electrizante, pe care doar împătimiții de poezie știu să le savureze. Aș încheia cu un autoportret foarte reușit, tăiat artistic dintr-o materie vie, temeinic așezată și bine rânduită: „nu sunt tipică/ nu am fost niciodată/ am alte păcate/ (tipic tipic/ și la inimă nimic)// niște ambasadori ai păzitorilor/ pragului celui de sus/ își fac de lucru pe aici/ pe la triaj/ precum și niște elfi/ rămași în bună rânduială/ dintr-o carte anterioară/ suspendată înaintea surpării/ solfegiez catrene alandala/ conform logicii fuzzy/ cum fractalii întodeauna au fost/ preferații mei/ în descrierea realității înconjurătoare” (umwelt).
Cu acest volum bine echilibrat între empatie și cerebralitate, Eugenia Țarălungă – o poetă matură, de aceea prudentă și ponderată, dar înnobilată de o anvergură intelectuală ce-i poate uimi chiar și pe preferații ei, „fractalii” – se poate considera un punct serios de referință la o cercetare indiferent cât de completă asupra peisajului liric al literaturii noastre contemporane.
Eugenia Țarălungă, dez-astrul-aproapele-nostru: poeme & texte-bloc,
Editura RAFET, 2024