La originea Condiției de nemuritor: cursive, publicistică, de Horia Gârbea stă chiar pasiunea autorului pentru scrierea cursivului revistei Neuma, pe parcursul câtorva ani, în tandem cu editorialele Andreei H. Hedeș. În opinia mea, cartea se aseamănă ca stil cu Pliculețul Minervei, publicată de Umberto Eco în 2004. Referindu-se la cursiv, autorul definește această specie publicistică drept luare în răspăr, astfel că trecut prin condeiul și experiențele unui erudit, sarcasmul și umorul produc efecte publicistice usturătoare.
Pe parcursul celor aproape două sute de pagini, autorului nu-i scapă nici cele mai ascunse cusururi ale pretinșilor literați, o temă predominantă reprezentând-o sancționarea oportuniștilor din literatură. Să nu uităm că trăim în vremurile în care internetul, după cum a afirmat același Eco, dă posibilitatea „unei legiuni de imbecili” să dăuneze comunității, cu ajutorul rețelelor de socializare. Dar până la acestea, nu doar în mediul online, ci și în offline, există o inflație de pretinși scriitori, pe care dl. Gârbea o sancționează dur.
Scrierile pendulează între istorisiri comice, cum ar fi povestea unui dosar evaluat spre a fi primit în Uniunea Scriitorilor, care a fost aruncat, la propriu, pe fereastră, și teme care țin de promovarea lecturii, indispensabilă autorilor care vor să scrie cât de cât rezonabil. În acest sens, dl. Gârbea duce o luptă neobosită cu obiceiurile unora, nu puțini, de a-și posta pe Facebook creațiile imediate – „Orice prost care scrie o poezie șchioapă o postează imediat pe Facebook și trebuie să găsească imediat câteva zeci de inși mai proști ca el care să-i dea like”. Desigur, nu scapă nici epigonii rețelelor de socializare, mai dăunători decât cei care scriu poezii proaste, însă de bună credință.
Un subiect interesant este și cel abordat în Mode, timp și statistici, de unde aflăm că, în trei decenii de libertate s-au scris cam 15 mii de volume de poezie, dintre care, în opinia lui Horia Gârbea, vreo 50 ar fi la nivelul excelenței – „În acest caz, fiecare dintre ele se va afla într-un teanc cu alte 299 de volume, cu care seamănă perfect la dimensiuni, culoare, design. Diferența ar sta în versurile închise în el. Dar moda și facilitatea publicării îl vor trage în grămada lipsei de șanse”. Această situație îl face pe autor victimă a excesului de cărți publicate, este de părere dl. Gârbea. Aș mai adăuga și că dacă intri pe cele câteva grupuri de pe Facebook, în care diverși cititori schimbă opinii despre cărțile pe care le citesc, ai surpriza să descoperi că cei mai mulți preferă cărți traduse. Un număr redus de autori români contemporani se află printre opțiunile de lectură ale multora dintre cei care setează trendul de lectură în vremurile noastre, cu atât mai puțini cei ale căror nume sunt vehiculate prin revistele Uniunii Scriitorilor. De asemenea, statistica se arată nemiloasă și atunci când vine vorba despre concursuri, mai ales de umor. Nu în ultimul rând, atunci când clasifică tipurile de autori, Horia Gârbea recunoaște că deseori se simte jenat de „puținătatea aportului intelectual al autorului”. Este sancționată și lipsa ambiției stilistice, cu texte banale care „aduc a proces verbal” și personaje care vorbesc la fel.
Condiția de nemuritor, cursivul care dă titlul cărții, se referă la condiția scriitorului în lume și în societate. Nici din acest punct de vedere, autorul nu se arată optimist, fiind de părere că cei care se îndeletnicesc cu scrisul ar trebui să privească tot mai resemnați condiția lor de ființe muritoare. Desigur, ironia auctorială își face loc și în această scriere, în care aflăm povestea unui confrate bucureștean care n-a mai avut răbdare (sau încredere) ca posteritatea să-i recunoască meritele și a pus „cu anticipație” o placă memorială pe un imobil în care a locuit cândva, spre indignarea foștilor vecini.
Pentru că este formată din cursive scrise încă de la apariția revistei Neuma (anul 2017) până în anul 2024, cartea surprinde, în mod firesc, și perioada pandemiei. În Covidel și Izoletta, autorul face o analogie între frica din timpul comunismului și frica de virus.
Este abordat și paradoxul excesului de volume, în aceeași perioadă pandemică, în pofida creșterii prețului hârtiei. Pentru că genul poeziei rămâne favorit în rândul cărților publicate, dl. Gârbea remarcă, dat fiind contextul, orientat spre supraviețuire, un efect bizar, punându-și problema dacă nu cumva poezia determină un fel de narcoză, conchizând în aceeași notă, că efectul este, desigur pentru cei care o scriu, nu și pentru cei care ajung să o citească. Scriitorul identifică printre motivele acestui exces, lipsa de rezistență (și răbdare) a scriitorilor pentru cercetarea operelor înaintașilor valoroși, dar uitați, dar și lipsa preocupării pentru noi interpretări.
Instrumentul statisticii este folosit și în construirea argumentativă a altor scrieri. Adevăruri care ies la iveală din cifre și procente, se găsesc și în Dacă am ști…, unde este abordată tema „mobilității profesionale”, rezultată și din raporturile dintre educație și muncă, concluzia fiind că atât mediul universitar, cât și liceul, până la un punct, produc „pe stoc” – „După cum se vede cu ochiul liber că mulți oameni trec prin numeroase îndeletniciri fără a se pricepe la niciuna.”, conchide dl. Gârbea.
Condiția de nemuritor: cursive-publicistică se dovedește o bornă loială a vremurilor actuale și amintește de felul în care și regretatul Nicolae Manolescu sancționa impostura din literatură, în cel mai dur mod, iar în paralel trăgea un semnal de alarmă cu privire la degradarea sistemului educațional românesc.
Horia Gârbea, Condiția de nemuritor:
cursive și publicistică, Editura Neuma, 2024