De când a avut loc performance-ul Marinei Abramović la începutul anului 1974, la Napoli, – în care ea s-a pus la dispoziția publicului, ca un obiect, absolut pasivă, astfel încât oricare dintre cei prezenți să poată să-i facă orice, folosind sau nu obiectele expuse pentru experiment –, evenimentul a fost povestit și reluat în diferite circumstanțe. A fost preluat ca sursă de studiu pentru neurologi, explicându-se diferitele aspecte neuronale și de comportament pasiv-agresive etc., în comunicare, în artă, în aspecte ale relațiilor ș. a. m. d.
Un performance de șase ore cu un ecou de, iată, peste 50 de ani: nu a rămas în urmă nimic material, ca artă, definiția happeningului fiind tocmai imaterialitatea sa, evenimentul trecător. Avem doar înregistrarea fotografică a unor secvențe și descrierea în cuvinte, reluată, cum am spus, din nou și din nou. Dar despre ce este vorba?
După câteva evenimente care au adus-o în fața publicului, unele destul de provocatoare, chiar dureroase, artista iugoslavă Marina Abramović, folosindu-și trupul ca obiect de expunere și interacțiune, a hotărât să-și experimenteze limitele în fața publicului. De data aceasta, a planificat un eveniment (sub titlul de RHYTM 0) în care nu ea se agresează pe sine, ci se lasă, total pasivă, ca o abulică, la mâna celor prezenți. Protagonista, îmbrăcată în pantaloni și cu un tricou negru, urma să stea în picioare, privind în gol, fără contact vizual cu participanții, în spatele unei mese cu obiecte ca: un ciocan, un fierăstrău, o pană, o furculiță, o secure, un pistol cu un glonț alături, un ziar, un șal, agrafe, un ruj, zahăr, o cameră polaroid, un trandafir cu țepi etc., la care se adăuga o foaie de hârtie cu următoarele cuvinte[1]:
Instrucțiuni:
Pe masă sunt 72 de obiecte pe care le puteți folosi cum doriți asupra mea.
Performance:
Eu sunt obiectul.
Îmi asum întreaga responsabilitate pentru tot ce se va întâmplă în timpul acesta.
Durata: 6 ore (8 p.m. – 2 a.m.)
1974
Studio Morra, Napoli
În cartea sa de memorii, după consumarea acestui eveniment, artista scrie că lucrurile au escaladat în manifestări stranii: dacă în primele trei ore nu s-a întâmplat mare lucru, ci oamenii doar priveau, eventual îi puneau șalul pe umeri sau îi dădeau trandafirul, cam la jumătatea timpului, un bărbat i-a tăiat tricoul cu foarfeca, l-a scos și a lăsat-o în bustul gol. Apoi, a fost așezată în diferite poziții, ca o păpușă complet pasivă, i s-au scris mesaje pe piele cu rujul, a fost înțepată cu agrafa adânc, până la sânge, a fost plimbată prin cameră de mână, i s-a turnat apă pe cap, i s-a tăiat pielea gâtului cu cuțitul, a fost împunsă cu furculița, apoi a fost înfipt cuțitul în masă foarte aproape de organele genitale, ea fiind poziționată cu picioarele îndepărtate. Într-un alt moment, un bărbat mic de statură, care a stat mult timp foarte aproape de fața ei, privind-o, adulmecând-o, a încărcat pistolul, i l-a pus la gât, a tras piedica și… a fost oprit de mulțimea speriată, care, de data asta, a reacționat apărând-o pe artistă. S-a creat un conflict, omul a fost scos afară din galerie. Dar lucrurile nu s-au oprit, oamenii au devenit mult mai activi, în general femeile nu acționau, ci îi îndemnau pe bărbați spunându-le ce să facă. Lucrurile se întâmplau ca într-un fel de transă.
La ora două noaptea când au trecut orele stabilite, galeristul a anunțat sfârșitul performance-lui. Marina Abramović și-a „revenit” din letargie, s-a întors spre spectatori, i-a privit în ochi, iar sala a avut un șoc: trezindu-se din transa halucinantă, oamenilor li s-a făcut teamă de ea, de situație, s-au retras îngroziți, conștientizând că tot ce făcuseră asupra ei, ca ființă vie și fără apărare, a fost un abuz impardonabil. Artista s-a îndreptat spre participanți, în dorința unei interacțiuni conștiente, dar unii au fugit îngroziți din sală. Iată descrierea ei din noaptea aceea, aflându-se singură la hotel: „Simțeam durerea palpitândă a înțepăturilor și a tăierii de pe gât, aproape absente în momentul producerii. Și tot nu dispărea frica inoculată de bărbatul scund. Am adormit, în cele din urmă, dar numai pe jumătate. Dimineața, când m-am uitat în oglindă, am văzut că îmi albise o șuviță mare de păr. Atunci am înțeles că publicul te poate ucide […] Am vrut să testez limita, să văd cât de departe merge publicul când nu fac nimic.” [2]
Cu ani buni mai târziu, după decenii de succes, în 2010, ea va performa într-o acțiune cu titlul „The Artist is Present”[3] la MOMA, New York: timp de două luni și jumătate, opt ore pe zi, în totală nemișcare, șezând pe un scaun, întâlnea publicul pentru a sta față în față, în tot acest timp fiind obligatoriu contactul vizual, pentru un transfer nonverbal de informație-emoție. A fost una dintre cele mai ample acțiuni performance de când există această ramură a artei, au trecut prin sală peste 850 000 de oameni, doar în ultima zi au fost s-o vadă 17 000. Mereu era o coadă lungă pentru a ajunge pe scaunul din fața ei, mulți se așezau pentru a-și transfera, în cea mai mare tăcere, emoțiile, de obicei durerea copleșitoare conștientă sau inconștientă, dar uneori îi transmiteau valuri de iubire pe care ea reușea să le conștientizeze. După ce se realiza contactul vizual, în scurt timp se ajustau frecvențele neuronale în așa fel încât pacea sufletească lua locul suferinței și oamenii plecau liniștiți, împăcați. S-au scris cărți despre aceste interacțiuni, persoanele au dat interviuri, s-au făcut poze, înregistrări video etc.
De ce sunt importante evenimentele create de această artistă? Cum a reușit ea să își controleze durerea, fricile, rușinea ca să se poată expune coordonându-și mișcările, suportând ore întregi nemișcarea? Realizările ei spun foarte multe despre autocunoaștere, autocontrol fizic și emoțional, despre a fi „prezent”, a nu pierde contactul cu ființa interioară, a nu reacționa instinctiv când durerea e copleșitoare, a nu da voie trupului să se manifeste reactiv, ci a controla cu blândețe, dar fermitate, fiecare acțiune, până durerea va fi „exorcizată”: „am avut parte de mai multă durere decât pare că poate suporta corpul uman. Și totuși, în momentul în care mi-am spus da, îmi voi pierde cunoștința, mai mult nu mai pot – durerea a dispărut complet.”[4] La fel s-a întâmplat cu frica, cu rușinea, cu sentimentul de inadecvare etc.
Marina Abramović, născută într-o familie de comuniști din Iugoslavia lui Tito, cu părinții ocupând funcții importante, foști partizani care încă dormeau cu pistolul pe noptieră, a avut o copilărie foarte violentă: o mamă care o bătea zilnic, era mereu învinețită, căci în casă funcționau reguli foarte stricte, uneori era lovită preventiv sau pentru a fi călită, nu că ar fi încălcat vreo regulă (cea mai fericită perioadă a copilăriei a fost când, internată fiind în spital pentru luni de zile, suferind de o boală de coagulare a sângelui, a fost răsfățată de personalul medical, apoi, întoarsă acasă, o vreme n-a mai fost lovită, dar pe urmă totul a revenit la „normal”). Deși erau avuți – comparativ cu lipsurile din țară, ei dispuneau de un mare belșug, locuiau într-o casă cu opt încăperi –, restricțiile erau drastice: Marina nu avea voie să poarte haine frumoase, era mereu ridicol îmbrăcată, purta pantofi ortopedici, respinsă de colegi, îi era mereu rușine de corpul ei crescut prea mare, nasul „enorm” – după imaginea ei –, plus că era obligată să fie în casă la 10 seara, chiar și după ce s-a căsătorit. Conform lozincii mamei: în casa asta nu intră bărbați străini, soțul Marinei nu avea voie în casă, așa că locuiau separat. Abia când a plecat din țară, ca artistă, și-a găsit eliberarea.
După toate părerile de azi despre „parenting”, ea ar fi trebuit să fie un exemplu clar de nereușită, de persoană traumatizată care nu va avea nicio șansă să realizeze ceva în viață, copleșită de copilăria tragică. Dar există și reversul acestui comportament: unii oameni care trec prin mari dificultăți devin extrem de rezilienți. Ea a reușit, nu în ciuda, ci tocmai datorită acestei puteri de a răzbi, care a înflorit în copilărie/ adolescență, să-și dezvolte niște capacități absolut remarcabile.
James S. Gordon în cartea Transformarea traumei[5] spune că există o legătură între „traumele timpurii și iluminarea de mai târziu, între pericolele și abandonul din copilărie și misiunile de la maturitate care transformă lumea prin compasiune, găsirea sensului și construirea comunității.” Medicul psihiatru, absolvent de Harvard, expert internațional în utilizarea medicinei minte-corp pentru tratarea traumelor psihice, ne spune că trauma apare în viața tuturor la un moment dat sub diferite forme: că ar fi o boală fatală a persoanei sau a cuiva drag, că ar fi pierderea unei persoane apropiate, că ar fi concedierea de la locul de muncă sau pur și simplu situația geo-politică și nesiguranța de zi cu zi, toate pot avea efecte devastatoare, mai ales pentru persoane care nu știu cum să facă față greutăților, iar consecințele pot fi teribile. „Vestea bună e că noi toți putem folosi instrumentele conștiinței de sine și ale autoîngrijirii pentru a ne vindeca traumele, ba chiar pentru a deveni mai sănătoși și mai întregi decât am fost vreodată.”[6] În capitolele cărții sale găsim o serie de metode la îndemână pentru vindecare: tehnici de relaxare și meditație, exerciții fizice, relaxare activă; un rol fundamental îl are natura, evitarea zonelor aglomerate și retragerea în liniște, sprijinul social, al prietenilor și al celor apropiați, deci relații sociale de susținere, exprimarea celor trăite, a nu păstra temerile într-o continuă ruminare interioară până căile neuronale se blochează ducând la crize de panică etc., dar vorbește și despre terapii ale unor specialiști, în cazul în care traumele tind să devină greu de gestionat. Există legături intime între convingeri cognitive, emoții, funcționare psihică și comportament, iar, ca urmare, aceste terapii se concentrează pe chestionarea și schimbarea convingerilor și comportamentelor, astfel ca toate aspectele vieții să fie influențate benefic[7].
Ce anume a dus la o schimbare atât de drastică în viața nepromițătoare a adolescentei Marina Abramović ca să ajungă o artistă de talie mondială, foarte puternică, extrem de curajoasă, gata să schimbe perspectiva asupra performance-ului? Ea spune că arta. Iată câteva mărturii: „Rușine profundă, autoconștientizare la cote maximale. În adolescență. Îmi era imposibil să vorbesc cu oamenii. Acum pot sta în fața unui public de trei mii de oameni, fără notițe, fără idei preconcepute despre ce urmează să spun, fără materiale vizuale. Mai mult decât atât, pot privi în ochii tuturor celor prezenți și pot vorbi cu lejeritate câte două ore odată.
Ce s-a întâmplat?
S-a întâmplat arta.”[8]
„Arta este o chestiune de viață și de moarte. Sună melodramatic, dar este foarte adevărat. Pentru mine așa a fost chiar de la început. Arta era viață și moarte. Nu mai exista nimic altceva atât de serios și de necesar.”[9]
„A fi artist înseamnă a te bucura de o libertate imensă. (…) A fost un sentiment incredibil de eliberator, cu atât mai mult pentru cineva crescut într-o casă în care practic nu exista libertate”.
Am ales cartea aceasta pentru că artista, așa cum s-a întâmplat cu Matthieu Ricard, filosoful-călugăr francez retras pentru ani de zile în Tibet, la fel ca alți yoghini care au accesat stări de mare coerență neuronală, a fost de acord și ea să i se cerceteze, să i se scaneze creierul, pentru a se urmări schimbările care au avut loc de-a lungul anilor. Rezultatele sunt la fel de uimitoare ca în cazul celor care au ales alte căi decât arta. Amintește ea însăși în carte despre acești cercetători americani și ruși, care cercetau tiparele de unde cerebrale generate în creier și sincronizarea lor în situații de concentrare.[10]
Voi încheia cu cuvintele lui James S. Gordon, apreciind pe cei care, în ciuda unor probleme grave, reușesc să nu se dea bătuți, ci luptă pentru a reuși: „nenorocirile familiei noastre ne pot instrui, la fel cum ne pot schilodi; ne pot arăta vulnerabilitățile și tendințele pe care le putem anticipa, din care putem învăța și pe care putem începe să le corectăm.”[11]
[1] Marina Abramović, Încălcând toate granițele, traducere din engleză de Florin Tudose, Pandora Publishing, București, 2019, p.84.
[2] Idem, pp. 87-88.
[3] Idem, p. 355.
[4] Idem, p. 350.
[5] James S. Gordon, Transformarea traumei, Calea către speranță și vindecare, traducere din engleză de George Chiriță, Lifestyle, București, 2022, p. 35.
[6] Idem, p. 10.
[7] Idem, p. 397.
[8] Marina Abramović op. cit..42.
[9] Idem. p. 73
[10] Idem, pp. 345-346
[11] James S. Gordon, op.cit. p. 301.