ROMÂNIA LITERARĂ 6-7 / 2025
Din 7 februarie. Gabriel Chifu, „Viața literară la zi”: Este ușor de constatat: neîncrederea (care se preschimbă rapid în contestare, care, la rândul ei, se transformă în conflict) este prezentă pe toate palierele literare și ia forme multiple. Pe de o parte, avem un dezacord/ un diferend/ o luptă între generațiile literare, în principal cei noi împotriva celor vechi. Apoi, un altul între cei rămași fideli autonomiei esteticului și adepții noii ordini – corectitudinea politică în toate întruchipările sale. Apoi, un altul între elitele autentice și oștile neobosite de amatori care iau cu asalt, orbește, teritoriul literar. Uneori, se întâmplă să nu fie pace nici în cadrul aceleiași categorii: de pildă, cei din grupul autorilor convinși că spiritul critic, criteriul estetic trebuie să prevaleze în judecarea unei scrieri literare se despart unii de alții și se atacă vehement, având idei șocant de diferite despre poziționarea unei opere sau a unui autor pe scara de valori. De asemenea, există încă un tip de confruntare frecvent întâlnită: persoane care se războiesc nu ascultând de principii estetice înalte, ci urmând prea omenești slăbiciuni – interesul personal, complicitățile de grup; astfel, „amicițiile“ ajung să înlocuiască valoarea literară, ceea ce, desigur, este dezolant. În fine, nu trebuie uitată nici îndepărtarea de literații români a cititorilor, ceea ce înseamnă tot un război, unul tăcut, ca expresie a neîncrederii: cititorii (atâția câți sunt, tot mai puțini de la an la an!) se îndreaptă spre literatura străină, pe care o aleg în detrimentul celei naționale. În alte pagini, Valentin Naumescu, „Cum am ajuns aici? Sfârșitul sfârșitului istoriei”: Astăzi, la doar 35 de ani după imensa și neașteptata bucurie a eliberării de dictatură și de sfera de influență a Moscovei, ne aflăm în plină incertitudine, traversând ceea ce pare a fi „furtuna perfectă“. O mulțime de cărți și de analize ne vorbesc în prezent de „reluarea istoriei“, în sensul cel mai amenințător cu putință, cel al contestării ordinii liberale occidentale și al agresiunii hibride a dictaturilor orientale, care creează sentimentul apăsător că orice este posibil de acum înainte. Iar lumea liberală occidentală a uitat parcă să se apere, și-a pierdut din prea mult progresism și relaxare, și dintr-o îndelungată tolerare a intoleranței reflexul conservator al autoapărării, preferând să încaseze lovitură după lovitură fără să riposteze, așa cum ar fi trebuit și cum ar fi fost perfect legitim să o facă. Liniștea lumii libere a durat atât de puțin. Războiul lui Putin împotriva Occidentului, revizionismul intern și extern și impasul democrațiilor liberale au întunecat prezentul și perspectivele anilor următori. Știm deja cauzele, dar privim cu stupoare ce ni se întâmplă. Ne vine greu să ripostăm și să acționăm energic împotriva acestor cauze și dușmani, pentru că între timp am devenit comozi, formaliști și puțin cam lași. La 20 de ani de la succesul proiectului politic al generației din decembrie 1989, materializat prin aderările instituționale din 2004-2007, ne vedem amenințați, prinși în războiul generației noastre, un război hibrid în care trebuie să ne apărăm valorile, direcția politică și modul de viață. Iar asaltul este deopotrivă extern și intern, în România, în regiunea noastră de periferie geopolitică și în întreg spațiul democrațiilor liberale al lumii occidentale. Ceea ce se întâmplă în prezent are fără îndoială un trunchi comun, valabil în tot spațiul apusean, dar există și o serie de ramificații specifice fiecărei țări, în funcție de istoria și terenul cultural propriu, de la trumpismul și wokismul americanilor la Brexit-ul englezilor și de la extremele dreaptă și stângă din Franța bulversată ideologic, la protecționismul anti-imigrație din Olanda, Germania sau Austria, șovinismul maghiarilor ori neolegionarismul și amestecul de conspiraționism, negaționism și „nostalgie“ comunistă stupidă din România. În sumar (selectiv): Al. Călinescu, Mircea Bârsilă, Mircea Mihăieș, Vasile Spiridon, Toma Pavel, N. Prelipceanu, Eugen Bunaru, Răzvan Voncu, Horia Gârbea, Andrea H. Hedeș, Ioan Holban, Constantina Raveca Buleu, Savu Popa, Angelo Mitchievici, Cristian Vasile, D. Ungureanu, Olimpiu Nușfelean, Cristian Pătrășconiu, Florin Toma, Marian Ilea, Ion Stanomir, Marina Constantinescu.
LUCEAFĂRUL DE DIMINEAȚĂ 1 / 2025
Răzvan Voncu, „Talentul: o prejudecată?”: Nu îmi propun să teoretizez: dacă avem o certitudine, aceasta privește moartea teoriei literare, așa cum am cunoscut-o în ultimele șase-șapte decenii. Îndepărtarea teoriei de literatură, impresionantă ca fenomen de gândire – căci a dat un nou impuls filosofiei –, o condamnă însă la inutilitate critică. Nu teorie, ci practică a literaturii îmi propun să fac aici, începând chiar cu dezbaterea unei noțiuni care a fost cândva fundamentală… În interbelic, nu numai avangardiștii s-au îndoit de rolul și rostul talentului. Mulți scriitori din generația lui Eliade, de asemenea, s-au îndoit de verdictele criticii și, în general, au ocolit instituțiile cu funcție de legitimare curente, căutând să obțină o validare socială care să o suplinească pe aceea (ce-i drept, cam zgârcită) a profesioniștilor… Postmoderniștii au continuat– din perspectiva lor, firește – atacul împotriva ideii că pentru a scrie literatură este necesar un talent aparte, distinct de simpla inteligență ori de capacitatea de a elabora un text coerent și expresiv. Foarte dornici să submineze canonul în vigoare spre a-l înlocui cu propria lor ierarhie, optzeciștii au avansat idei și tehnici scripturale care contestau ideea că ar exista, în rețeta literaturii, un ingredient obligatoriu numit „talent“. Și ei au mutat accentul de pe latura „revelată“ pe cea „tehnică“ a literaturii, insistând asupra unor procedee convenabile, cum sunt „citatul cultural“ sau intertextualitatea… Este, totuși, talentul o prejudecată, așa cum pretind vehement astăzi mulți scriitori tineri, nemulțumiți de verdictele și delimitările criticii? Am intrat oare într-o „nouă eră“ a literaturii, în care toate criteriile să se fi schimbat, iar criticii rămași în vechea paradigmă să nu mai înțeleagă noile repere? În opinia mea, nicidecum. Talentul nu este, de acord, ușor de definit și nici de măsurat. Modernitatea consemnează, la limită, opere importante pentru evoluția literaturii, redactate în absența unui talent pregnant (este cazul, dacă-l credem pe cuvânt pe Nicolae Manolescu, al lui Camil Petrescu). Odată cu perimarea structuralismului și după denunțarea „terorismului metodologic“, a (re)devenit evident ceea ce spiritelor lucide le-a fost clar de la bun-început. Și anume că, deși, teoretic vorbind, nimic nu este aprioric literatură și totul poate deveni literatură (vezi teoria expresivității involuntare a lui Eugen Negrici), există în continuare o linie de demarcație între literatură și non-literatură. În sumar (selectiv): Horia Gârbea, Ioana Ieronim, Emil Lungeanu, Ana Dobre, Flavia Adam, Dan Stanca, Mircia Dumitrescu, Gela Enea, G.P. Volceanov, Simona-Grazia Dima, Iulian Cătălui, Doru Mareș, Angelo Mitchievici, Aurel Maria Baros, Al. Jurcan.
CONVORBIRI LITERARE 1 / 2025
Cassian Maria Spiridon, „Utopia comunistă, un avorton al istoriei contemporane”: Articolul lui Dennis Deletant este însoțit de: Metodele de tortură din anchete, din închisori și din lagăre de exterminare, descrise de Cezar Zugravu, cu care am avut onoarea să fiu coleg de muncă în anii ’80, metode descrise pe larg în cartea sa Dictatura – o tragedie românească (Tipo Moldova, 2005) și redată succint în Addenda la Cartea neagră a comunismului publicată în 1998… „1. înjurăturile cele mai abjecte; 2. loviturile așa-zis «libere», aplicate cu palma, pumnul sau cu piciorul, asupra părților sensibile ale corpului (obraz, gât, abdomen, testicule, coloana vertebrală); 3. bătaia la tălpi, cu diferite obiecte (cravașă, baston de cauciuc sau de lemn), victima fiind fixată în poziții incomode; 4. bătaia la palme; 5. atârnarea anchetatului cu capul în jos; 6. bătaia cu bețe subțiri sau cu «vâna de bou», anchetatul fiind imobilizat; 7. strivirea unghiilor cu un clește special; 8. arderea tălpilor cu flacăra oxiacetilenică; 9. bătaia testiculelor cu un creion greu, până la leșin; 10. prinderea mâinilor între două mese și bătaia la palme; 11. țipetele de groază sau gemetele unor rude apropiate sau ale unor necunoscuți (înregistrate pe benzi de magnetofon); 12. bătaia în cap cu un ciomag; 13. bătaia cu un ciomag în regiunea renală; 14. bătaia cu un sac de nisip; 15. bătaia cu vârful sau tocul cizmei peste gura victimei; 16. asmuțirea unui câine-lup asupra anchetatului, legat de un stâlp sau de un belciug; 17. spânzurarea (crucificarea) în niște belciuge fixate pe perete; 18. ancheta cu o pisică introdusă pe sub cămașa victimei; 19. bătaia cu un cablu peste gambe; 20. bătaia peste plăgi deschise; 21. aruncarea victimei pe o cale ferată, încât să simuleze o sinucidere; 22. smulgerea unghiilor de la mâini și picioare; 23. Bătaia zilnică a deținuților condamnați la termene lungi de închisoare (în Zarca Aiudului, la Gherla și la Râmnicu Sărat); 24. ciomăgirea deținuților puși să alerge în cerc, în jurul torționarului; 25. ancheta cu țigara aprinsă, aplicată pe scrot sau abdomen; 26. «broasca» (aplicată în lagărul de exterminare Valea Neagră-Peninsula): întorși de la lucru, deținuții erau obligați să țopăie în poziția «pe vine», cu mâinile în șolduri, fiecare ținând în spate un alt coleg; 27. bătaia reciprocă, la comandă, a câte doi deținuți; 28. deținuții să stea în poziția «culcat», cu obrazul lipit de noroi, în timp ce li se puneau întrebări; 29. «carcera» (în lagărul Valea Neagră era o cutie fără acoperiș, în care pedepsiții trebuiau să stea în picioare, înghesuiți câte doi, câte o noapte întreagă); 30. ancheta cu proiectoare puternice îndreptate spre ochii victimei; 31. interogatoriul fără întrerupere, zile și nopți întregi; 32. ancheta cu șocuri electrice; 33. ancheta cu regim alimentar cu sare în exces, fără apă; 34. ancheta cu izolare în celule umede, întunecoase, cu șobolani; 35. «camera de chibzuință»: în timpul anchetei, deținutul era trimis să stea în picioare, ore și zile întregi, într-o cameră de izolare, cu mâinile legate la spate în cătușe cu «autostrângere»; 36. izolarea de unul singur a deținutului în celule strâmte, timp de săptămâni, luni sau ani; 37. legarea de pat în poziții incomode, pentru perioade lungi de timp (1- 6 luni), a celor socotiți «recalcitranți»; 38. interdicția de a fi scoși la WC zile întregi; 39. bărbieritul cu barba nemuiată, torționarul scuipând obrazul celui în cauză, în loc de apă și săpun; 40. violarea fetelor și femeilor deținute”. În sumar (selectiv): Gh. Grigurcu, Ion Papuc, Th. Codreanu, C. Cubleșan, Mircea Platon, Ioan Holban, Aura Christi, Daniel Cristea-Enache, I. Lascu, C. Dram, V. Spiridon, Antonio Patraș, Gellu Dorian.
CAIETE SILVANE 1 / 2025
„În februarie 2025, revista Caiete Silvane, în noua ei serie, împlinește 20 de ani de apariție neîntreruptă”. Daniel Săuca, la Actualitate: Poezia nu mai îmi spune nimic. Eseul mă obosește. Jurnalul nu mai e interesant. Nici măcar pentru mine. Jurnalul meu. Filosofia nu mă mai stârnește. Stau pe marginea prăpastiei și privesc cultural hăul. Organizez mersul industriei divertismentului la poalele Meseșului… În alte pagini, Marcel Lucaciu, la Cronica literară: Conform opiniei lui Gabriel Liiceanu, în prima sa carte (Mathesis sau bucuriile simple), Noica se răfuiește „cu bogăția destrămătoare a vieții, cu viața trăită la întâmplare sau care te trăiește cum vrea ea”. Încă din tinerețe, el este preocupat să descopere „o idee ca principiu de organizare a vieții”. Numai ordinea și simplitatea, claritatea și rigoarea matematică ne pot oferi o formă de cunoaștere profundă. O astfel de idee va fi, constant, rafinată, astfel încât să coordoneze și să ordoneze viața interioară, conferindu-i filozofului mântuitoarea seninătate. Alice Valeria Micu, la Eseu: Libertatea, precum iubirea, nu se manifestă în declarații mărețe, ci în viața de zi cu zi a oamenilor prin dreptul la disidență, de a visa, de a exista neînghețat de lanțuri invizibile, și nici nu se primește cadou. Ea se obține prin atitudini, fapte concrete, renunțarea la privilegii și comoditate. Ioan F. Pop, la Rememorări: Cât de pierduți suntem în propriile incertitudini transcendentale. Cât de singuri suntem când rămânem pierduți în noi înșine, cât de pustii suntem când rămânem indeciși pe muchia unei clipe…. Cuvintele pot spune orice, cu condiția să fie bine exprimate, așezate logic și gramatical în propoziție. Ele pot defini existentul și inexistentul, realitatea și irealitatea, sensul și nonsensul, viața și moartea. Cuvintele fac și des-fac lumea, îl numesc și în de-numesc pe Dumnezeu. În sumar (selectiv): Viorel Mureșan, Imelda Chința, Carmen Ardelean, Gh. Moga, Adrian Lesenciuc, Menuț Maximinian, Viorel Gh. Tăutan, Al. Jurcan, Maria Vaida, Mircea Popa, G. Vulturescu, Vasile Hatos.
EUPHORION 4 / 2024
Dumitru Chioaru, „35 de ani de Euphorion”: Pe la sfârșitul lunii ianuarie 1990, am mers la cea de-a doua întâlnire cu conducerea Uniunii Scriitorilor împreună cu Iustin Panța și Radu Țurcanu, însoțiți de Mircea Ivănescu. De la Gara de Nord am ajuns la Casa Scriitorilor pe jos, printre nămeți înghețați de zăpadă. În holul Casei Scriitorilor, pe când încercam să ne încălzim, a intrat Ana Blandiana. Mircea Ivănescu s-a îndreptat spre ea și, după o îmbrățișare prietenească, cei doi mari poeți au înaintat în pas de vals spre scările care duceau la etaj, spre biroul președintelui. O scenă de neuitat, care ne-a adus noroc. În birou am fost primiți de Mircea Dinescu și prezentați de Doinaș, care a făcut o pledoarie convingătoare pentru înființarea revistei Euphorion de către Uniunea Scriitorilor, începând cu memorabilele cuvinte: „Acești tineri vor să împlinească un vis al tinereții mele”, urmat de pledoariile la fel de calde ale Anei Blandiana și Mircea Ivănescu… Revista Euphorion avea să apară odată cu prima lună de primăvară, în format de ziar în 16 pagini, cu un articol de fond intitulat Inițială semnat de Ștefan Aug. Doinaș, cu o echipă redacțională formată din Dumitru Chioaru, redactor șef, Ștefan M. Găbrian, Vladimir Munteanu, Iustin Panța și Radu Țurcanu (secretar de redacție), și cu grafică de artistul plastic Mircea Stănescu, numărând-se printre revistele noi înființate de Uniunea Scriitorilor: Contrapunct, la București, Apostrof, la Cluj și Interval, la Brașov. În altă pagină, Ion Dur, „Pentru un alt Eminescu”: Obligatoriu, orice tip de gazetărie este endosmotic legată de un anume context, cel al elaborării, urmat de cel al receptării. Dezlipirea unei gazetării de context și traficul cu contexte absolut diferite a fost totdeauna sursa unor varii interpretări deopotrivă eronate și tendențioase, făcute cum ira est studio, adică: cu ură și părtinire. Tocmai de aceea e bine ca judecățile cercetătorului să se formeze pe un fundal inevitabil, ceea ce înseamnă, în cazul scrierilor eminesciene, descifrarea istoriei și a relației dintre ea și politică în a doua jumătate a secolului al XIX-lea… Mihai Eminescu rămâne un gânditor privat (ca și Emil Cioran) și, nu numai după noi, cel dintâi gazetar român profesionist. În sumar (selectiv): Ioan Radu Văcărescu, Savu Popa, Mihai Posada, Ioana Ieronim, N. Suciu, Al. Cistelecan, Emil Cătălin Neghină, Rodica Grigore, Anca Sîrghie, Dorin Ștefănescu. Iustin Panța, 60 de ani de la naștere.
ADDENDA
● Mircea A. Diaconu, „Lovinescu versus Blaga”: Ceea ce știm este că pentru Lovinescu poezia/ literatura este expresia unei ideologii. De aceea, mutațiile la nivelul expresiei propuse de poezia lui Blaga, atât de radicale, în fond, nu-i spun nimic. Așa cum nu-i spune nimic expresionismul. Aceleași sunt, în fond, cauzele orbirii lui în fața operelor lui Eminescu sau Caragiale, considerați, simplu spus, reacționari. Nu cred, însă, că e cazul să vorbim despre eșecul criticii lui, ci despre sistematica din spatele ei. În fapt, critica lui e militantă – iar militantismul vizează europenitatea sau, mai exact, europenizarea lumii în substanța discursului… Căci nu poți să fii și admiratorul lui Blaga (poezia lui este expresia unei ideologii), și adeptul lui E. Lovinescu… La mijloc sunt așadar teorii și viziuni diferite despre lume. Pentru Lovinescu, pentru care liberalismul, însemnând capitalism, adică civilizație, era o fatalitate, societatea românească nu poate exista decât prin raportare continuă și recuperatoare față de Occident… Cu totul altul e modelul teoretic formulat de Blaga. Pentru el, cuvântul civilizație pur și simplu nu există; există doar culturi, iar culturile, mai ales după cercetările lui Frobenius, se manifestă pur și simplu într-o izolare care le asigură identitatea. Închise în sine, sunt centripete. Tocmai de aceea a vorbi de culturi majore și culturi minore i se pare o eroare de fond. Major și minor nu au nici o semnificație în fața unor fapte de existență. Spațiul mioritic ține de o identitate în absolut, pe care istoria nu face decât să o altereze sau să o pervertească. (OBSERVATOR CULTURAL din 2 ianuarie 2025) ● Dan Botta, „Frumosul românesc” (din BUCUREȘTIUL LITERAR ȘI ARTISTIC 1-2 / 2025): Sufletul românesc a fost deseori analizat, și cercetătorii acestei Psyche colective au fost de acord că el dezvăluie cel puțin câteva caracteristici constante: fatalism, insensibilitate la condițiile vieții materiale, scepticism. În domeniul actelor majore, al fervorii, al marii puteri spirituale, – singura care se ridică la creație, – aceste caractere ale sufletului colectiv se prefac în virtuți cardinale. Fatalismul, sentimentului acestei rigori, acestei absolute necesități a raporturilor lumii, devine, ridicat la un exponent mai mare, sentimentul cosmic, sentimentul solidarității universale, al unității în varietate, al participării sufletului la viața infinită a spațiilor. Insensibilitatea la tristețile vieții, devine un principiu superior de armonie, de pace, de integrare în cosmos… Scepticismul poate duce până la un luminos criticism. Neîncrederii filosofice, îndoielii triste, îi răspunde setea de cunoaștere, dorul de abstracțiune, dorul de viziune. („Limite”, Ed. Cartea Românească, 1936) ● Jean Dumitrașcu, „Apropierea de Noica” (LITERE Nr. 1 / 2025): La 11 decembrie 1958, Securitatea din Piteşti emitea o „Ordonanţă de pornire a procesului penal”, semnată de lt. major Micutelu Constantin, anchetator penal de securitate. Motive? Pașnicul Constantin Noica s-ar fi pregătit… cu arma în mână să-l răstoarne pe Dej! Zic procurorii: „a scris lucrări cu conţinut duşmănos la adresa regimului, pe care le-a dat spre citire prietenilor… şi pe care apoi, pe căi ilegale, le-a trimis spre publicare legionarilor fugiţi în Franţa. A organizat cu prietenii săi şedinţe în cadrul cărora au purtat discuţii duşmănoase şi s-au pregătit în vederea răsturnării prin violenţă a regimului democrat-popular din R.P.R.” (subl. m.). Aşa a început calvarul. Arestat în noaptea de 12 decembrie 1958 și dus încătuşat de la Câmpulung la sediul Securităţii Piteşti. Interogatoriile, nemiloase, durau şi câte o jumătate de zi. „Auzeam urletele lui Noica în timp ce era bătut”, a mărturisit, peste ani, o cunoştinţă (Simina Mezincescu), aflată şi ea într-o celulă de la Piteşti… E condamnat la 25 de ani de închisoare. La 8 august 1964 e pus în libertate. Întrebat ce are de gând să facă după eliberare, răspunde patetic: „Nu mai am nici patrie! Sunt desprins de toate!’’ („Rugați-vă pentru fratele Alexandru”).